Interviu cu Ana Pătan și Jonas Hellborg realizat de Luciana Tămaș

Să ne imaginăm, pentru câteva momente, muzica lui Jonas Hellborg ca pe încercarea de a lega temporalul de atemporal și improvizația jazzistică de structurile polifonice ale vechilor maeștri – totul dictat și disciplinat de un instinct care, după cum spune a sa parteneră de viață, Ana Pătan, chiar și atunci când este pus în situația de a vorbi o limbă nouă „trunchiat și incorect gramatical”, rămâne viu și cutezător. A scrie despre muzica lui Hellborg pare mai degrabă un exercițiu gratuit, deoarece aceasta poate fi audiată (și vă invit din toată inima să o faceți!). A vorbi despre omul Jonas Hellborg, însă, rămâne o provocare în sine, deoarece, în lunga sa carieră, acest artist a cunoscut atât gloria însoțită de lăcomia emoțională a celor care îi adulau contururile melodice, cât și un fel de iluminare spirituală, care, treptat, i-a impus retragerea în meditație, deconstruirea gloriei personale și reasamblarea imaginii de sine într-o dimensiune plurală. Din lectura rândurilor de mai jos, veți putea constata că Hellborg caută esențele – fapt valabil, de altfel, atât în discursul, cât și în compozițiile sale.
Însă acest artist al sunetului cu reale virtuți de maestru nu ar fi complet fără Ana Pătan – muziciană, la rându-i. Iată cum descria Ana, în anul 2019, relația pe care o are cu muzicianul suedez: „[Felul în care Jonas] m-a ajutat să evoluez, să învăț, în plan muzical dar mai ales personal, cu încredere, răbdare, și fără să facă lucruri pentru mine, ci încurajându-mă pe mine să le încerc, e cel mai mare cadou pe care l-am primit de la cineva, după cel de la mama mea de-a-mi da viață! Mă asistă când îi cer ajutorul, dar refuză să-mi creeze relații și să-mi «paveze» drumurile, mai ales muzicale, și-l respect pentru asta, căci astfel știe, și știu, că tot ce-mi reușește e din puterile și talentul propriu, iar dacă nu-mi iese, trebuie să muncesc mai mult.”
Două viziuni existențiale distincte, care, odată îmbinate, seduc prin naturalețe și spontaneitate.

Luciana Tămaș: Steve Jobs spunea că ar fi fost dispus să își dea la schimb toată tehnologia pentru o seară cu Socrate. Dacă ar fi să urmăm această logică, ați da la schimb toată muzica pe care o aveți în imensa voastră colecție pentru o seară cu o anume personalitate? Care ar fi aceea și care ar fi prima întrebare pe care i-ați adresa-o?

Jonas Hellborg: Nu prea țin cont de personalități, deoarece nimeni nu există într-un vid. Identitățile/personalitățile/realizările noastre sunt rezultatul eforturilor colective.

Ana Pătan: Mi-ar plăcea să stau la taclale cu Tom Lehrer, Salman Rushdie sau oricare Monty Python, deși nu așa, ca un târg (ar fi dezavantajos pentru ei, căci colecția mea muzicală nu e foarte mare), și nici ca să le pun întrebări, ci, pur și simplu, să fiu în prezența lor, să văd ce fac, cum reacționează şi la ce stimuli, ce-i amuză, ce anume iau în serios și așa mai departe. Prima personalitate cu care am avut o astfel de întâlnire a fost Alexandru Andrieș, care a și fost suficient de gentil, încât să ia dorința mea de conectare ca pe o curiozitate față de felul în care percepe el viața – care e sursa muzicii lui. Recunosc că e același lucru și cu Jonas – așa a fost de la-nceput, și continuă. Posibil că e una dintre îndeletnicirile mele preferate în viață, să întâlnesc personalități fascinante și să experimentez ce se simte în raza lor individuală. Ca un fel de relaxare în prezența unei alte ființe care rezonează, știi...? cam așa cum stau două pisici împreună.

LT: Este repetiția mama abilității pentru un muzician? Prin câte ore de exercițiu zilnic se traduce acest lucru?

JH: Spiritul de observație și conștientizarea da; practica poate fi o disciplină care să te ajute să explorezi, dar nu are nicio valoare în sine.

AP: În niciun caz sursa. Exercițiul e pus acolo doar ca să-ți strice pofta de-a mai face ce-ți place! Ca sârma ghimpată din gluma despre venerabila străbunică... „Tot așa plină de viață, se mai dă dumneaei la vale pe balustrada scărilor? – Ei, da, dar mai rar, de când am montat sârma ghimpată... – Ah, înțeleg, asta o împiedică...? – Ei, o cam frânează, nu mai e atât de distractiv!” Lăsând gluma la o parte, pentru mine „inspirația” și „transpirația” nici măcar nu fac parte din același grafic, așa încât să poți vedea defalcat, ca la o întrunire de afaceri, cât din „plăcintă” ocupă fiecare. În lumea mea, aceste două aspecte sunt oponente. Pe de o parte, am ceva de spus, care trebuie exprimat și va fi exprimat, într-un fel sau altul, mai prost sau mai elocvent, cum pot la momentul respectiv. Pe de altă parte, este munca de a învăța și a repeta cele mai eficiente moduri de-a exprima ideea inițială, care pentru mine n-are nimic de-a face cu arta, creativitatea – dimpotrivă, mai degrabă ucide ideea și spontaneitatea inițială decât s-o servească. Desigur, ca tehnică, mai ales instrumentală, e necesară, și mă forțez să-i dedic câteva ore zilnic, dar, cu toate astea, o urăsc cu ardoare. Cum vezi tu exersatul, Luciana?

LT: În mai multe feluri, Ana... Însă este clar că nu prea poți exersa ceea ce nu repeți – iar eu arareori repet ceva! Arta vizuală, ca și muzica, are și o componentă imaterială (idei, concepte etc.); trebuie recunoscut, însă, că partea materială a sa este aceea care stârnește pasiuni. Conceptul artistic și ideea muzicală izvorăsc din minte; materializarea acestora, însă, necesită abilități diferite. Eu am început să lecturez foarte devreme și, în paralel, desenam și inventam diverse structuri. Asta a venit ca un fel de imbold interior irezistibil; ceva mai târziu, am înțeles că, spre norocul meu, am fost înconjurată de oameni care mi-au asigurat condiții pentru a mă dezvolta. Așa că nu am fost pusă în situația de a-mi refula acele reflexe candide și, fiind o permanență reconfortantă, defilez cu ele prin lume chiar și atunci când, în mod ironic, imaginez tot felul de instrumente ale distrugerii. Cu ani în urmă, cineva mi-a scris că sunt deplin străină de complexul aș fi putut să fiu, dacă. Deci, atunci când pictez, citesc, scriu, desenez, sculptez, traduc, fotografiez, ființa care sunt acum își dă mâna cu aceea care eram în urmă cu mai mult de 20 de ani – iar copila și adulta din mine exultă prin respirația fiecărei tușe. Astfel, fiecare lucrare este un fel de istorie a unei minți care încearcă să își explice cum și de ce a ajuns să fie așa cum este. Poate această constantă să fie un fel de „repetiție”?
Cât din performanța voastră este instinct și cât este exercițiu?

JH: Totul există înainte de concert. Concertul nu face decât să încadreze și să evidențieze.

AP: Deși acea plasă de siguranță a instinctului e mereu acolo (bănuiesc că e starea normală pentru orice ființă vie), mi-aș dori enorm să mă pot baza pe exercițiu 100% când sunt pe scenă (deși, după cum am descris înainte, sunt deficitară la acest capitol), doar pentru ca acel NOU, plin de diversiuni, al realității să nu mă poată prinde pe picior greșit! Pentru că sunt o lașă, nu sunt în stare să mă arăt exact așa cum sunt, cu limitele și neajunsurile pe care le am, să cad direct în spontan, și de-acolo să mă descurc... poate că aș descoperi puteri și capabilități nebănuite...? Mi-aș dori mult să pot reuși așa ceva la un moment dat. Așa cum face Jonas – el face free sky diving – no rope! la fiecare concert! Nu-i e frică de eșec – până și eșecul e un cățeluș prietenos când e el pe scenă. Jonas este omul care face lucrurile repede și imperfect, dar le face; vorbește o limbă nouă trunchiat și incorect gramatical, dar o vorbește... Eu tac până când sunt în stare să construiesc o frază completă și impecabilă, și-mi ia zece ani ca să consider un album terminat și gata de lansat!

LT: Câteva reviste de specialitate l-au desemnat pe Jonas drept unul dintre cei mai reprezentativi basiști ai tuturor timpurilor. Care sunt criteriile de care credeți că s-au folosit pentru a face aceste alegeri?

JH: Amăgire și comparație absurdă a unor parametri care nu au nicio semnificație.

LT: Paco de Lucía, Al Di Meola sau John McLaughlin...? Care dintre acești trei chitariști (credeți că) au atins cel mai înalt prag al virtuozității? Dacă este posibil, vă rog să nu fiți subiectivi.

JH: Au fost/sunt la fel de abili. Cu toții au avut succes în a fi populari.

LT: Suedia este o putere culturală mondială. Sunt creatorii de cultură avantajați în mod direct de acest statut (aș reaminti faptul că, printre altele, în această țară se decernează Premiul Nobel, de aici a pornit platforma Spotify ș.a.m.d.) ?

JB: Nu, ceea ce ar trebui reținut este că Alfred Nobel este unul dintre cei mai mari inventatori de mașinării și materiale care provoacă moartea și că e un trist caz de narcisism. De aceea a inventat un premiu cu numele său, pentru a fi păstrat în memorie. Premiul nu ajută pe nimeni cu fonduri pentru cercetări mărețe – el se decernează abia după ce ți-ai dat seama de tot.
Spotify este cea mai distructivă forță care s-a întâlnit vreodată în muzică.

LT: Este dificil să fii profet în țara ta; cum este privită personalitatea lui Jonas Hellborg la el acasă?

JB: Nu foarte adecvat, dar nu contează. Ceea ce mă preocupă este munca mea, nu ceea ce cred oamenii despre ea – suedezi sau alții.

LT: Care sunt muzicienii italieni care v-au făcut o bună impresie?

AP: … și Domenico Dragonetti e unul dintre eroii lui Jonas! Instrumentul – cu doar trei coarde – al acestui ilustru contrabasist venețian, al cărui talent l-a impresionat și pe Beethoven, este expus în Bazilica din Piața San Marco, iar Jonas a fost foarte mișcat să-l descopere acolo din întâmplare (amănuntul nu era menționat în nicio broșură turistică) și, mai târziu, să fie chiar invitat să cânte la el, în atmosfera și rezonanța magică a capelei catedralei la orele dimineții, înainte de programul de vizitare publică.

LT: Care a fost cea mai spectaculoasă perioadă a carierei voastre?

JH: Chestiunea este că, după ce am înregistrat un oarecare succes comercial în anii ’80, am renunțat la carieră. În opinia mea, cariera reprezintă o distragere a atenției. Provoacă tentația de a te angaja în practici care ar trebui mai degrabă evitate.

AP: Nici eu nu văd o carieră când mă uit în urmă sau înainte... Am pierdut foarte mult timp încercând să urmez reguli, să fiu „integrată” – în societate, în domeniul meu artistic, în curente de comportament, în „cluburi”... De când încep să-nțeleg mai bine ce vreau să spun și ce am de făcut, sunt mai mult într-o stare de revoltă față de tot ceea ce înseamnă participarea în mecanism – și automat, o carieră. Cred că asta e partea cea mai spectaculoasă a evoluției mele muzicale, să descopăr că soluțiile general acceptate și impuse, de fapt, nu funcționează; sunt aplicate așa, pe pilot automat, preluate intact de la generațiile trecute, dar nu te-ajută să te descoperi, nu te șlefuiesc, nu te impulsionează să devii spectaculos, altfel, nemaiîntâlnit... Dimpotrivă.

LT: Numiți muzicienii care v-au influențat cel mai mult. Prin ce s-au „tradus” aceste influențe?

JH: Nimeni și toată lumea. Cred că întreaga „artă” este o realizare colectivă, pentru care doar câțiva primesc credit. Este aceeași lumină, reflectată în multe oglinzi.

AP: Muzica lui Chris Rea mi-a dat, la un moment dat, ideea (absurdă și nebunească, la vremea aceea) că aș putea face și eu același lucru – să cânt la chitară și cu vocea, să scriu cântece... Îl ascultasem până atunci și pe Andrieș, care mi-a transmis, compact, mai multe stiluri de muzică în același timp, și tot acel univers îndrăzneț și amuzant de tematici, poezie, dezonorare de autorități și încălcare de tabuuri – ceva absolut genial! Indirect, și fără să-mi dau seama la momentul respectiv, foarte multe dintre trupele internaționale clasice, de exemplu Beatles, m-au influențat enorm prin simplul fapt că mi s-au întipărit în memorie, dintr-o simplă ascultare la radio, notă cu notă, chiar și vers cu vers (reținute fonetic!), fără ca eu să-mi dau seama – uimitoare, impresionabilitatea creierului de copil sau adolescent!
Ceva interesant pe subiectul acesta este tema pe care mi-a dat-o Jonas la puțină vreme după ce ne-am cunoscut. Anume, să mă opresc din ascultat muzică, timp de câteva luni, chiar ani... Motivația fiind că deja am absorbit toate ideile muzicale ce mi-au ieșit vreodată-n cale, iar acum am nevoie de liniște, să aud ce se cântă în interiorul meu cu sonorul la minim, firicelul acela de sunet care n-are curaj să iasă, pentru că muzica din afară pare mult mai evoluată și avansată. M-a încurajat să scriu până la capăt orice piesă, orice idee, orice melodie, indiferent cât de slabă mi s-ar părea la momentul respectiv. Și să continui să scriu până am cel puțin o sută de cântece... Mi-ar permite independență față de compozițiile și personalitatea mea din trecut. Aș întoarce, deci, pagina peste tot ce-am făcut și deschide un capitol nou. S-a dovedit c-a avut dreptate, experimentul m-a ajutat enorm, deși a nu mai asculta muzică mi s-a părut inițial o tortură insuportabilă. Treptat, n-am mai simțit lipsa muzicii din afară. Învățasem să ascult și să-mi dau seama că, de fapt, suntem înconjurați de sunete – până și vântul, pasările, scârțâitul podelei, clinchetul tacâmurilor sunt muzică!

LT: Este muzica, în forma ei live, o formă de viață?

JH: Face parte din viață, nu este nici importantă, nici măreață. Muzica, privită ca expresie umană, este, dar modul în care este comunicată contează mai puțin.

AP: O văd mai mult ca o formă de moarte. Mă înspăimântă până la transpirații reci, îmi arată extrem de dureros propriile limite și mă forțează să renunț la tot ce (cred că) pot, și știu, și funcționează, pentru că live parcă sunt cu totul alte legi ale gravitației, acolo nu ajută decât să fii tu însăți. Și asta e foarte dureros, pentru toate personalitățile pe care ni le formăm și pe care ne bazăm în viața de zi cu zi, care ne calmează și ne dau confort.

LT: Cum se vede războiul din Ucraina prin ochii cuiva care locuiește în Suedia?

JH: Este greu de spus, deoarece totul se schimbă de la o zi la alta. Războiul este doar o consecință a lipsei de orientare și de conștientizare care guvernează lumea noastră modernă. Este extrem de complicat să stabilești toate aspectele acestui conflict. Este plin de paradoxuri.

LT: Reprezintă Rusia o amenințare pentru Suedia în actualul context istoric?

JH: Nu în mod direct, ci doar în cazul în care conflictul actual se transformă într-un război mai amplu.

LT: Este intrarea în NATO o alternativă viabilă pentru voi, suedezii?

JH: Sigur, dar nu rezolvă și nici nu schimbă nimic.

LT: Războiul, încălzirea globală, pandemia, criza... Cum se reflectă în muzica voastră aceste provocări?

JH: Toate acestea și multe altele sunt simptome ale incapacității omului modern de a fi serios și responsabil. Aceasta este cauza principală. Este nevoie de o transformare a umanității, care nu va fi ușoară, dar care este necesară. Fie omenirea va vedea lumina și se va schimba, fie va provoca o catastrofă care va nimici o mare parte a populației umane și va altera condițiile de viață pe Pământ. După aceea, este imposibil de prezis ce va urma.

AP: Toate astea te fac să te oprești. Să faci liniște și să te gândești, să simți. E clar că ne scapă ceva. Ceva ce nu putem înțelege decât dacă devenim suficient de sensibili și de calmi. Totuși, din păcate, în timpul pandemiei, n-am văzut aproape pe nimeni care să ia o pauză, să se liniștească, să stea într-un loc unde să observe și să mediteze la ce se întâmplă, ce e important în aceste condiții și ce nu, ce e logic, organic și eficient de făcut și ce este doar panică și pierdere de energie.
Iată, brusc, o situație surprinzător de ALTFEL și o liniște profundă – ambele adevărate binecuvântări pentru oricine încearcă să rupă amăgirea „normalității” și să vadă lucrurile dintr-un unghi nou. Mană cerească, aș zice, pentru orice artist! În schimb, cum reacționează omul modern, ființa civilizată și socială? Urlă și se zbate după vechiul punct de vedere, plângându-și de milă, fugind și mai repede, în cercuri și mai mici, mai ocupat ca niciodată, deși stă acasă fără a avea ceva de făcut, în aceeași roată de hamster, chinuindu-se și mai vehement să nege realitatea și refuzând și mai tare să se înțeleagă și să se accepte.
Extinzând comportamentul acesta la celelalte situații de criză de pe planetă, cum ne-am putea aștepta la soluții mature, cum putem avea pretenții ca liderii noștri (mai puțin pregătiți ca niciodată) să ne ghideze către mai bine, când noi înșine, fiecare individ în parte, nu știm ce înseamnă acel bine, ca să-l cerem?
Impactul acestor observații asupra mea, ca individ și ca muzician, a fost ca un fel de dezbrăcare de iluzii. Încerc să mă agăț cât mai puțin de aparențe și de reacțiile lumii la ceea ce fac. A trebuit să-mi scormonesc sufletul după adevăratul motiv pentru care scriu cântece sau cânt în concerte și cum se împacă acesta cu ceea ce percep eu ca fiind esențial – până în punctul în care, dacă aș fi descoperit că nu fac muzică independent și indiferent de orice, m-aș fi oprit și m-aș fi reprofilat. Sunt multe alte activități interesante și productive...

LT: În această perioadă neașteptat de tulbure, ca artiști și cetățeni, cum putem contribui la conștientizarea pericolelor care apar din toate zonele?

JH: Prin conștientizare, seriozitate și prin oferirea de exemple, la fel ca oricare altă ființă. Trebuie doar să te întrebi: acționez în conformitate cu convingerile mele?

AP: De acord, suntem datori cu o doză maximă de onestitate și curaj, chiar dacă există riscul de a ne pierde popularitatea. În plus, din punctul meu de vedere, e important să rămânem constructivi și pozitivi. Lumea zilelor noastre oferă deja suficiente motive să ne smulgem părul din cap de deznădejde și tristețe; putem oare să concentrăm privirile oamenilor pe frumos și bine, pe glumă și joacă și să amplificăm puțin speranța?

LT: Cum a afectat pandemia, post-pandemia, criza economică și războiul sistemul muzical de promovare?

JH: Nu a existat niciodată un sistem muzical, business muzical sau ceva de genul acesta. Muzica în sine nu este afectată, dar, desigur, este influențată de experiențele prin care au trecut oamenii în ultimii ani.

LT: Este mai puțin ofertant din punct de vedere muzical secolul XXI decât secolul XX?

JH: Muzica (și ARTA) este doar un aspect al vieții umane. Atâta vreme cât există ființe umane, se vor exprima prin aceste mijloace. Nu are rost să facem comparații. Din nou, observă-te pe tine însuți/însăți prin întrebările: Sunt eu transparent(ă), sunt eu sincer(ă) în limita abilităților mele?

AP: În secolul 20 erau mai puține coveruri! Nu înțeleg de ce atât de mulți se limitează la a repeta ceva ce-a fost spus suficient de bine acum 40 de ani, izvorât pe-atunci dintr-un context relevant care astăzi nu se mai aplică. Uneori mă simt într-un vid creativ, care mă afectează așa cum o încăpere călduță și neaerisită te trage la moțăială. Ei da, stimulul ar trebui, de fapt, să vină de la mine însămi. Suntem singuri datori să ne trezim, dacă nu vrem să ne pierdem timpul repetând istoria. Poate că omenirea n-a fost niciodată trează, dovadă că războaiele continuă...

JH: Ca o concluzie, întrebările care se impun sunt: care este scopul și responsabilitatea globală de a face artă, muzică? Există artă (expresie umană) bună sau rea? Există așteptări la care trebuie să ne ridicăm? Dacă da, de ce?

LT: Se spune că întrebările bune pot avea valoarea unei jumătăți de răspuns – și acestea sunt întrebări foarte bune! Însă cred că este potrivit să îi lăsăm pe ai noștri cititori să reflecteze asupra posibilelor răspunsuri...
Vă mulțumesc pentru amabilitatea de a fi acceptat invitația la dialog! Sper să fiți de acord să adaug, ca un fel de epilog al acestei discuții, portretul pe care i l-am pictat, în anul 2013, lui Jonas. De altfel, anul trecut, la Trieste Contemporanea, am găsit și o modalitate inedită de a expune această pictură – anume, îmbinată cu proiecția videoclipului pe care Jonas mi l-a pus la dispoziție pentru a completa ceea ce, iată, a devenit un proiect comun.

GALERIE DE IMAGINI

Jonas Hellborg

Ana Pătan

Ana Pătan, Jonas Hellborg şi Alexandru Andrieş

Ana Pătan, Veneţia

Jonas Hellborg, foto Dogal Strings

Ana Pătan

Jonas Hellborg, foto Dogal Strings Venice

Traducere din engleză a răspunsurilor lui Jonas Hellborg de Luciana Tămaș

Interviu realizat de Luciana Tămaș
(nr. 4, aprilie 2023, anul XIII)