Internetul e un fel de infinit, dar mintea umană poate cuprinde infinitul? Anchetă de Luciana Tămaș

„Internetul devine un fel de infinit, iar întrebarea este dacă mintea umană poate cuprinde infinitul, dacă putem să ne apărăm în fața lui, să ne menținem integritatea de oameni”.

Continuă în acest număr ancheta realizată de Luciana Tămaș, extinsă, de această dată, la spațiul literar. Întrebările adresate invitaţilor noştri sunt următoarele:
:
1. Care este diferența fundamentală dintre prezentarea unui text prin intermediul cărților tipărite și diseminarea acestuia prin mediul virtual?

2. Este publicarea în volum superioară prezentării online sau reprezintă doar o formă diferită de răspândire a unei creații literare?

JAN WILLEM BOS

1. Poate voi fi considerat un om de modă veche, dar nu sunt deloc amator al lecturii pe tabletă și evit, pe cât posibil, să citesc cărți în format electronic. Recunosc că, din motive practice, fac o excepție pentru cotidianul la care sunt abonat de câteva decenii. De vreun an, nu mai primesc ziarul pe suport de hârtie, ci în format electronic. Dar este vorba de un „text”, cum ați formulat în întrebare, și nu de o carte. Simt că „o carte în format electronic” este o contradicție în termeni. Orice carte – de poezie, roman, carte de istorie, nuvelă etc. – are pentru mine o copertă, un număr de pagini și un vag miros de tuș. Și are loc pentru un semn de carte! Stau acum în camera mea de lucru și mă uit cu drag în jur, la dezordinea creată de cărțile mele – primite, scrise, traduse, cumpărate – și mă gândesc cu groază cum ar arăta încăperea fără ele, prietenele mele statornice, capricioase, iubite și respinse: indispensabile.

2. Știu că nu sunt singurul om căruia nu-i place să citească literatură pe tabletă sau, și mai neplăcut, pe ecranul calculatorului. De aceea, cred că un text literar publicat doar online va exclude din prima o bună parte a publicului cititor. Cred că mediul virtual este bun pentru promovare, dar nu și pentru textul în sine. Și cum ar arăta o librărie care nu are decât cărți electronice? Sau un târg de carte fără cărți? Și mai este un aspect: mai ales în perioada pandemiei, am participat la tot felul de prezentări, lansări, simpozioane și prelegeri online. Trebuie să recunosc că mi-e mult mai greu să mă concentrez la evenimentele virtuale, oricât de interesante ar fi, decât dacă particip „pe viu”. Nu vreau să minimalizez importanța și utilitatea internetului, dar nu cred că folosirea mijloacelor electronice este întotdeauna cea mai bună soluție.



CORNELIA GOLNA

1. Din punctul meu de vedere, o carte tipărită, spre deosebire de un text virtual, pare mai finită, mai ușor de gestionat, limitată la conținutul dintre coperțile sale. Ea îl invită pe cititor să se concentreze, să intre în lumea sa, să mediteze la ideile sale, să savureze cuvintele și frazele conținute în ea. Am putea să o comparăm cu „slow food”, mâncarea care necesită timp pentru a fi pregătită și apoi consumată.
A citi un text online este dintr-o altă categorie. Este întotdeauna la un click distanță de a fi șters sau îndepărtat. Invită la lectură în diagonală, este predispus la nerăbdarea cititorului de a ajunge la subiect și de a trece la altceva. Adesea, își împarte paginile cu alte texte, de cele mai multe ori publicitare, puse acolo pentru a atrage privirea și a fura atenția cititorului de la scopul lui inițial.
În ceea ce mă privește, ca persoană care a trăit mai mult de jumătate din viață în secolul XX, mă consider a material girl – și, ca atare, prefer să citesc un text tipărit pe hârtie. Mă simt mai concentrată citind dintr-o carte decât de pe un ecran. Iar atunci când scriu, deși uneori o fac direct pe calculator, am nevoie să-mi văd cuvintele pe hârtie. Într-un fel misterios, ele devin mai reale pentru mine. De asemenea, pe hârtie văd mai repede greșelile de tipar (și, dacă îmi permiteți o digresiune, am observat mult mai multe greșeli de tipar în cărțile publicate și tipărite în era electronică decât în cărțile din era anterioară!).
S-ar putea obiecta la observațiile mele de mai sus – de fapt, un telefon inteligent, o tabletă, un cititor de cărți electronice sunt și ele obiecte materiale. Așa este. Nu pot să neg acest lucru.
Într-un fel, pare ironic. Trăim într-o lume axată pe piață, bazată pe cumpărarea și vânzarea de lucruri, dar tot mai multe dintre activitățile și tranzacțiile noastre devin virtuale. Comandăm din ce în ce mai mult prin intermediul site-urilor web, magazinele fizice dispar, la fel și banii lichizi – și chiar și cardurile de credit și cardurile bancare par să dispară, cu cât ne devine mai convenabil să plătim cu telefoanele noastre inteligente.
Este greu de spus ce efect vor avea aceste schimbări rapide asupra rasei umane, asupra interacțiunii umane, asupra schimbului de bunuri și idei. Internetul, în diferitele sale forme, ne oferă o gamă copleșitoare de lucruri – cărți, muzică, îmbrăcăminte, aparate, idei, opinii, idealuri, minciuni. Prin intermediul lui, oamenii au acces la aproape toate manifestările umane.
Lumea virtuală a ajuns să semene cu un ocean, iar fiecare nouă adăugare extinde acest ocean. Mă întreb uneori dacă, deși suntem sub impactul rețelelor sociale, noi, ca indivizi, de fapt, avem o idee clară despre ce este lumea virtuală – această amestecătură derutantă de lucruri –, dacă nu cumva ne depășește... Internetul devine un fel de infinit – iar întrebarea este dacă mintea umană poate cuprinde infinitul, dacă putem să ne apărăm în fața lui, să ne menținem integritatea de oameni. 
În ultimii ani, în ciuda streamingului online, discurile de vinil – albume de muzică – au revenit la modă. La întrebarea de ce, unii spun că vine de la dorința de a avea ceva concret, material, pe care să-l poți ține în mână, să-ți aparțină. Poate că această dorință conține ceva atavic în ea, iar generațiile viitoare o vor depăși – cu toate că entuziasmul recent pentru lucruri vintage pare să contrazică această ipoteză! Cine știe, poate, totuși, într-o zi, vor reveni la modă și cărțile pe fond de hârtie!
2. Nu prea știu cum să răspund. Cuvântul „superior” mă cam derutează. În ce sens „superior”? Dacă o prezentare live este mai prestigioasă decât una online? Dacă tipul de prezentare spune ceva despre calitatea unei cărți? Cine decide dacă o carte are valoare sau nu? Și ce fel de valoare? Modul în care este promovată o carte depinde de mai mulți factori. În amândouă cazurile – prezentări live și prezentări online – depinde de subiectul cărții, de faima autorului, de reclama făcută pentru eveniment.
Din experiența mea, pot să spun că am avut mai mult succes cu cărți de hârtie și cu prezentări pe viu. Nu cred că lumea a ajuns încă în situația în care majoritatea cititorilor descarcă e-cărți de pe net. O lansare cu oameni în carne și oase pare – și este – mai substanțială decât o prezentare online. În primul rând, la o prezentare tradițională, nu numai autorul este de față, ci și cărțile sale, care pot fi semnate de autor și cumpărate de cititori fără niciun efort suplimentar. Disponibilitatea cărților îi încurajează pe cumpărători.
După o prezentare online, poate că mulți cititori au intenția să comande cartea, dar câți o și fac? Și, de fapt, câți vor lua parte într-adevăr la o astfel de lansare? E ușor, de pildă pe Facebook, când e anunțată o prezentare virtuală într-o anumită zi, la o anumită oră, să faci click că da, vei participa. Dar vei fi acolo, într-adevăr? Poate uiți, sau intervine ceva mai urgent sau mai interesant. Nu te obligă nimeni să te ții de cuvânt. Ușurința însăși de a participa la un eveniment online pare să-i diminueze valoarea.
Desigur, recenziile, interviurile și răspândirea lor online fac o carte și un autor mai cunoscuți. Din acest punct de vedere, prezența online a recenziilor ajută la vizibilitatea cărții.



LIVIU IOAN STOICIU

1. Sigur, teoretic nu se compară accesul cititorului la un text apărut într-o carte (cu tiraj mic, limitat, „confidențial”, adesea de negăsit într-o librărie; carte pe care, de regulă, n-o cumpără nimeni; carte care e dăruită de autor cu autograf și, de regulă, nu e citită nici de prieteni) și un text „diseminat prin mediul virtual” (pe internet, pe rețelele de socializare, de la Facebook-reel-uri și Messenger la WhatsApp, Linkedin, X, sau în format PDF, trimis pe e-mail), bun să fie receptat de o lume întreagă (sigur, e doar poveste; nu mai există cititori avizați, de fapt, „lumea” dă like-uri la fotografii și video, nu la texte; prea puțini sunt cei care se încumetă cu adevărat să citească un text, să-și pună mintea la contribuție, să aibă o atitudine critică). Se trăiește azi cu iluzia că se scrie și se citește mai mult decât oricând, de când a apărut „mediul virtual”, dar nu e adevărat. Las la o parte literatura originală, care e în cădere liberă la nivel de receptare, dar au dispărut în bună parte și ziarele și revistele „de hârtie”, celebre „la vremea lor” (nu le-au salvat nici edițiile online). Subcultura e preferată culturii și cred că nu mai e loc de întoarcere. Telefoanele mobile performante și televiziunile satisfac „toate gusturile” (inclusiv pe YouTube), ele „ocupă tot timpul liber” al muritorului de rând, fie el și intelectual cu pretenții. Sunt la putere imaginile, nu creațiile în scris, ele nu cer eforturi de concentrare. Valorile în orice domeniu s-au relativizat într-atât, încât non-valorile crase (care fac parte din aceeași diversitate umană) își cer dreptul de afirmare. În lumea literară, nu mai e la modă critica pe criterii estetice (nici ierarhiile literare nu mai sunt agreate), nu mai vrea nimeni să audă de autorii canonici (și tot ce vine din trecut e depreciat, aruncat la coș de noile generații; orice istorie literară e contestată ca expirată). Îmi e groază să mă gândesc (poate fi un scenariu real) la o eventuală erupție solară catastrofală, care să distrugă pentru totdeauna internetul (și curentul electric) și omenirea să se trezească brusc în epoca de piatră, cu toate creațiile ei din toate domeniile, stocate pe stickuri USB, dispărute în neant; dar cu cărțile și revistele „pe hârtie” încă păstrate pe rafturile bibliotecilor, perfect accesibile și „în pustie”...
2. O carte editată (cu tehnoredactor, format, hârtie, corectură, dar și copertă de bun simț) e percepută ca un produs profesionist, dacă are ca autor un scriitor adevărat. Sigur, sunt și cărți de hârtie bune de aruncat la coș, din start, amatoristice. La fel, o revistă literară, care apare „print” și are parte de tehnoredactare și „cap limpede” (cel ce e responsabil de apariția unui număr al ei), de departe vezi calitatea redactorilor și colaboratorilor. Le poți citi (cărțile și revistele literare editate, apărute pe hârtie) fără probleme și în format PDF. Site-urile, blogurile, platformele / pavilioanele online sunt altceva, „publicații” online de viitor (dar care nu vor avea trecut: tehnologia IT are un asemenea ritm de dezvoltare, că stocarea lor de azi ar putea să nu mai poată fi „citită” cu aparatura din viitor; așa cum a dispărut aparatura pentru „citirea” benzilor magnetice ale casetofoanelor și a DVD sau a CD-urilor) – cu care ne-am obișnuit, ni se par a fi firești, credibile așa cum sunt „paginate”, dar care dau senzația că trăiesc de pe o zi pe alta. Lumea cealaltă, „online”, are regim nesigur, n-ai cum să mergi la o bibliotecă virtuală să recuperezi la un moment dat ce te-ar putea interesa din ce a fost. Sunt creatori de podcast-uri, „influenceri” TikTok, Instagram, web SnapChat, au milioane de curioși, „își trăiesc publicitar doar clipa”. Nu se ocupă nimeni să le aprecieze critic, după criterii estetice, să le rețină pentru posteritate. E căutat succesul ușor, care moare de la sine și nu mai e ținut minte de nimeni. Normal ar fi, față de cărțile de hârtie, cu tiraj limitat, ca „produsele online” să aibă „cititori” fără de număr, de pe toată planeta, acolo unde există internet rapid – ați auzit de vreun poet sau prozator român care să fi devenit celebru datorită internetului? Noile generații se iluzionează că aplauzele cercului lor de susținători (restrâns la limba română; se citesc numai membrii lor, între ei), care dau like-uri, mai ales inimioare, sunt de ajuns să le asigure un statut de scriitor „important”. Din păcate, tot ce rămâne după ele se uită și se conștientizează că noile generații online „n-au operă”. Peste un deceniu, s-ar putea să se vorbească de o nouă normalitate, aceasta, corectă politic, eventual, „egalizantă”, „mediocră” (de mijloc), că vremurile nu mai au nevoie nici de opere artistice (în toate genurile), nici de creatori originali; că „inteligența artificială” va lucra pentru păstrarea memoriei ei.
(fotografie de Isabel Vintilă)



ROBERT ȘERBAN

1. Prima diferență – nu știu dacă fundamentală, dar importantă – care-mi vine în gând este adresabilitatea. O carte tipărită are un circuit de viață ușor de intuit și cititori cu un anumit profil, adică cei obișnuiți cu lumea hârtiei sau curioși de ea. Or, o spun cifrele/statisticile, numărul cititorilor pe hârtie scade de la an la an, și nu doar în România. Oamenii sunt mai interesați de mediul virtual. Prin urmare, șansa ca un volum să ajungă la mai mulți cititori crește exponențial dacă el e diseminat prin intermediul „virtualității”. În infinitul www poți găsi aproape totul. Iar unul dintre rosturile cărții e să fie citită. Cu cât mai mulți cititori, cu atât mai bine pentru ea.  

2. Sunt un om de modă veche, prin urmare răspunsul meu va fi unul care va da câștig de cauză cărții de hârtie, care e un obiect mai cald, mai uman, mai literar, dacă vreți, decât prezentarea online. Pentru mine contează mult și obiectul, nu doar conținutul. Sunt biblioman, am mii de cărți și tot îmi doresc altele și altele, deși nu mai unde să le pun. Se întorc împotriva mea, dar eu tot le iubesc și nu mă imaginez fără ele. Pe de altă parte, o prezentare online bine făcută poate fi mai spectaculoasă decât una pe hârtie, mai atractivă, mai cu impact. Online-ul e șansa literaturii, fiindcă mi-e evident că, în câteva zeci de ani, cartea tipărită (pe hârtie) va fi o raritate, și încă una foarte costisitoare, pe care o vor căuta doar bibliofilii, esteții și milionarii. Viitorul e (în) virtual.