„Dictatura violenței prin intermediul ideii de rațiune comunicativă”. Anchetă de Luciana Tămaș (II)

În numărul din aprilie publicăm partea a doua a anchetei realizate de Luciana Tămaș, referitoare la felul în care ar trebui percepute noile coordonate sociale care se rostogolesc, inexorabil, peste noi. Întrebările adresate invitaţilor sunt următoarele:

1. Lumea democratică se găsește în fața unor provocări fără precedent și clasa politică europeană pare lipsită de reacții. Cum credeți că ar trebui să acționeze intelectualii în fața acestor succesiuni de evenimente?

2. Poate fi văzută cultura ca armă în acest context?

3. Dacă da, cum ar trebui întrebuințată aceasta?

Thomas Becker:

1. Această primă întrebare surprinde oarecum, dacă luăm în considerare că o parte a politicienilor, sau, altfel spus, a unei clase înăuntrul clasei politice europene, găsește răspunsuri destul de bune în ceea ce privește unificarea Europei ‒ răspunsuri pe care nu putem decât să le susținem. Firește că nu mă refer aici la Meloni ori Orban. Deci ce mai e de zis aici, din punct de vedere intelectual?
La o privire mai atentă, însă, vedem că este vorba, într-adevăr de o problemă de clasă ‒ însă nu în accepțiune marxistă, ci în aceea a sociologiei claselor simbolice prin intermediul distincțiilor habituale, în sensul lui Bourdieu, conform căruia în societatea noastră individualizată există tot atâtea clase câte stiluri de viață, respectiv forme de habitus. Interacțiunea lor (de clasă) este apoi articulată public prin intermediul reprezentării politice, astfel încât vorbim doar despre clasa politică ‒ deși aceasta nu este, de fapt, decât un segment al reprezentărilor și articulărilor din sfera publică. Politicianul Claude Malhuret l-a comparat pe Donald Trump cu Nero, care, nebun, și-a incendiat Roma ‒ atitudine întâmpinată cu entuziasm de publicul francez. Din păcate, trebuie să recurgem la teoria – atât de importantă și pentru Bourdieu – formulată de Erving Goffman în anii ’50 ‒, prin care acesta demonstrează, pe cale empiric-calitativă, că regizorii de teatru joacă la fel de bine – ba chiar mai bine – reprezentarea clasei tuturor claselor. Și dintre toți oamenii, tocmai un politician francez suprimă actuala criză a politicii franceze, prin această imagine teatrală, produsă pentru public și difuzată eficient prin intermediul mass-mediei. O face asemenea lui Macron, care, prin a sa distincție gaullistă împotriva Americii, își joacă atuul formării de clasă pentru reprezentarea în sfera publică franceză. De fapt, ne confruntăm, în ambele țări, cu niște crize constituționale foarte moderne, cauzate de naționalism – crize care nu au nici în clin, nici în mânecă cu Antichitatea. Zelenski a fost dat afară din Biroul Oval, pentru că slugarnicul J.D. Vance nu a respectat regulile de etichetă față de el. Aceasta a fost o atitudine dinastică – într-o țară a imigranților care odinioară criticase toate curțile dinastice.
Într-un ziar israelian, s-a presupus că Israelul, din cauza comportamentului lui Netanyahu – anume prin obediența sa față de Trump –, nu va mai fi perceput ca partener al unui președinte american, ci că, dimpotrivă, această atitudine va face să pară că Trump este șeful sferei publice israeliene. Pe scurt: s-ar putea să-l pască și pe „regizorul” Netanyahu aceeași soartă ca aceea a lui Zelenski, dacă nu respectă eticheta unui serv american. Netanyahu, a reușit, cel puțin până acum, să joace acest rol cu succes, cu sprijinul majoritar al publicului israelian, pentru a putea da uitării, pe scena publică, criza constituțională (care înainte fusese îndreptată împotriva lui). În realitate, asta nu are nicio legătură cu Antichitatea, deoarece ideea de „șef” – „Boss” – este un concept economic modern de comandă, care înlocuiește monarhia ereditară. Este, mai degrabă, o piesă de teatru a unei concepții modernizate de guvernare în politica clientelară dinastică – o piesă de teatru îndreptată împotriva concepției dinastice a statului: aceasta ridică fetișul autenticității [1] sociale pe scena unei reprezentări economice a publicului.
În loc să ne raportăm la Antichitate, ar trebui să menționăm reacția lui Beethoven la încoronarea lui Napoleon, în anul 1803. Avem dovezi că Beethoven și-a rupt inițial dedicația făcută lui Napoleon pe cea de-a treia simfonie (care avea să fie cunoscută drept Eroica); iar mai târziu, nu și-a dat seama nicicum dacă trebuia să-l respingă pe Napoleon sau dacă, dimpotrivă, trebuia, asemenea lui Hegel, să-l celebreze pe împăratul care a trecut călare prin Weimar ca pe un spirit al lumii moderne. Beethoven a perceput foarte timpuriu ambivalența greu digerabilă a anti-modernismului modernist a lui Napoleon, care, ca reprezentant al unei revoluții care se împotrivise regulilor dinastice, s-a lăsat apoi uns drept împărat dinastic. Printr-o abordare – privită, din punct de vedere istoric, ca fiind anticolonială – a naționalismului american împotriva Europei (care a fost colonială), Trump servește un nou stil de guvernare – unul neo-imperialist, modern, fără succesiune. Aceasta este o întoarcere modernizată a clientelismului economic la dinasticismul pre-modern în accepțiunea guvernării dinastice, deoarece vechea formă de clientelism patriarhal se baza „doar” pe dreptul existențial de moștenire codificat pe criterii sexuale între casele conducătoare din fostele guverne coloniale europene pentru a reprezenta națiunile.
Cu mult înainte de actuala situație, la sfârșitul anilor 1970 – pe vremea „Doamnei de Fier”,Margaret Thatcher, Foucault a prezis acest lucru și l-a văzut ca fiind imperialismul unei noi concepții a neoliberalismului (a cărui consecință târzie este Brexitul). Spre deosebire de vechiul liberalism al fostului imperiu colonial englez, acest nou imperialism nu mai urmărește să desprindă libertatea de tip liberal a pieței de reglementarea statală, ci solicită, mai degrabă, ca legile de piață ale concurenței economice să devină baza acțiunilor statului. Deocamdată, voi trece cu vederea concluzia lui Foucault cu privire la originea istorică a acestui neoliberalism ‒ anume că ar fi fost cauzat de evadarea liberalilor germani din fața fascismului către America, unde, căzând pe un teren fertil, a devenit justificarea unei noi concepții de guvernare orientată spre economie.
Anul acesta, are loc o expoziție pe marginea întrebării „Ce este Iluminismul?”, care se desfășoară până în aprilie la Muzeul German de Istorie [Deutsches Historisches Museum] din Berlin. În catalogul expoziției, este citat doar Habermas și nu se face nicio referire la eseurile lui Foucault pe această temă. În secțiunea dedicată colonialismului din cadrul Iluminismului, expoziția nu îl menționează în niciun fel pe unicul filozof iluminist african de culoare din secolul al XVIII-lea din Germania – filozof, totuși, în onoarea căruia a fost redenumită, în mod îmbucurător, o stradă a Berlinului de astăzi, în urma unui referendum: Amo. Nu voi detalia aici întreaga istorie a acestui experiment esențialmente ambivalent al Iluminismului de secol XVIII (faptul că unui fost sclav de culoare, căruia i s-a dat numele fictiv Amo, i-a fost plătit un program de studiu de niște aristocrați din Braunschweig). Oricum, faptul că o expoziție organizată într-un muzeu de cultură germană ignoră acest fapt, într-un oraș care a votat în favoarea numirii unei străzi în cinstea lui Amo, constituie în sine un mic scandal de ignoranță naționalistă. Cu ani în urmă, Alexander Kluge a curatoriat o expoziție care l-a prezentat pe Amo într-un muzeu ‒ lucru care, de asemenea, în mod evident, le-a scăpat curatorilor muzeului.
În analiza asupra fascismului din prima jumătate a secolului al XX-lea, Georges Bataille afirma că liderul de tip fascist este iubit de majoritatea unei națiuni întocmai pentru că ar fi trăit și el mizeria proletariatului – care apoi îl alege ca opresor economic al său. Dar miliardarul Trump a trăit și el ceva asemănător? Nicidecum – însă Trump a jucat cu succes acest teatru, atunci când s-a fotografiat mâncând cartofi prăjiți unsuroși la McDonald’s, singurul loc pe care și-l mai permit majoritatea oamenilor cu familii, lipsindu-le banii pentru restaurante de lux. Acest fenomen poate fi observat în orașele urbane precum foarte scumpul Paris, unde sucursalele McDonald’s sunt împânzite de familii la sfârșit de săptămână. Din toate acestea, putem concluziona că, în situația de față, în problema existențială globală a războiului și a păcii, nu ar trebui să ne întoarcem nici la profeția modernistă a intelectualului total al lui Sartre, nici la conceptul de sferă publică a lui Habermas – concepte pe care Bourdieu și Foucault le-au criticat, făcând apel, în schimb, la ideea de intelectual specific. Aceasta din urmă este concepută nu împotriva, ci în favoarea libertății presei – care, în ziua de azi, nu mai poate fi simbolizată strict de presa tipografică, așa cum o înțelegea Habermas, în a sa viziune asupra sferei publice, care era valabilă pentru secolul al XVIII-lea, dar care acum este cu totul depășită. Cu mult înainte de strania sa teorie a frumosului, Lars von Trier a abordat, în Dogville [2003], această trecere de la hegemonia libertății de exprimare la dictatura violenței prin intermediul ideii de rațiune comunicativă.

2. În ciuda antropologiei structurale oarecum învechite a lui Lévi-Strauss, prelegerea acestuia din anii ’50, Race et histoire, încă oferă o critică proaspătă a rasismului și colonialismului: fiecare persoană are dreptul universal de a adopta forma diferențiată de individualitate în cadrul căreia s-a născut. Nici universalizările nu pot fi opuse unei unice diferențieri, însă nici ideea de rațiune unică, universală nu poate fi opusă diferențelor. Ceea ce pare a fi o încercare imposibilă necesită o analiză istorică a culturii ca și critică. Din punct de vedere istoric, trumpismul – sau revoluția conservatoare – adoptă o idee a legăturii dintre politică și cultură care a apărut deja la începutul secolului al XX-lea, în ideea de hegemonie a teoriei moderne de stânga, și anume în lucrările lui Antonio Gramsci. Chiar și Stuart Hall a folosit această idee ca bază a definiției sale anticoloniale a domeniului studiilor culturale [Cultural Studies]. Gramsci și-a scris critica la adresa marxismului care exista la începutul secolului trecut într-o închisoare a lui Mussolini, care trebuie să se fi simțit de-a dreptul atacat de această inovație. Marxismul, mai exact, nu mai trebuia să abolească statul, ci să-l preia, prin stabilirea, mai întâi, a hegemoniei în sfera publică prin intermediul criticii culturale marxiste. Apoi, urma să obțină securizarea permanentă a administrației instituționale a statului cu ajutorul „iluminării” marxiste – pentru a putea, astfel, să îl preia permanent. Însă fostul guvern PiS a arătat că, prin intermediul unei revoluții culturale, se poate crea, mai întâi, fetișul națiunii conservatoare unite, pentru a putea, mai apoi, elimina separarea puterilor în stat garantată prin legea Curții Constituționale. Asemenea lui Trump acum, oficialii partidului PiS – care au fost înlăturați prin mijloace democratice – se înfățișează ca fiind persecutați de legea constituțională care protejează separarea puterilor. Se prea poate să fie o ironie a istoriei faptul că un partid post-fascist formează guvernul în Italia în conformitate cu aceste principii. Din toate acestea, trag următoarea concluzie: teoriile critice la adresa culturii nu trebuie sub nicio formă privite ca având dreptul la hegemonie, deoarece, astfel, critica hegemoniei politice devine, la rândul ei, o formă de hegemonie politică.
În cazul profesoarei americane de literatură Judith Butler, de exemplu, se poate vedea ce se întâmplă atunci când apelul la o critică anticolonială este el însuși interpretat ca fiind un apel la hegemonie politică îndreptată împotriva hegemoniei. În timpul războiului din Gaza, Butler, în calitate de feministă declarată, a afirmat, ca o critică la adresa colonialismului Israelului, că Frăția Musulmană ar fi un protest legitim – fiindcă Butler a pus semnul egal între critica politică și hegemonia criticii culturale intelectuale prin libertate de expresie. Teoreticiana și-a justificat critica la adresa crimelor de război printr-o hegemonie a libertății intelectuale de exprimare, astfel încât Butler – să ne amintim, o feministă declarată! – a crezut de cuviință să justifice o politică întru totul patriarhală prin această hegemonie a criticii culturale a tuturor formelor de poliție discursivă. Însă, invers – anume dincolo de celebrarea limbajului –, același lucru s-a petrecut în Germania, la documenta fifteen, unde o critică la adresa Israelului a fost justificată prin libertatea artei, pentru că nu trebuie, chipurile, să ne supunem niciunei instanțe de control.
Din aceste analize sociale și istorice, deduc următoarea cerință, care va suna inițial oarecum tulburător: păstrarea unei hegemonii a separării juridice a puterilor în stat prin constituție se poate asigura doar prevenind hegemonia culturală prin cultură. În conceptul de patriotism constituțional, pe care l-a inventat în anii ’80, pentru a justifica nesupunerea civilă a mișcării pentru pace împotriva reînarmării europene ordonate de stat, Habermas a trecut cu vederea faptul că al său concept, pe care-l preluase din America, fusese de fapt dintotdeauna marcat de naționalism – și anume chiar în America. Nu ne rămâne decât să sperăm că constituția Statelor Unite, care a dăinuit mai mult decât orice altă constituție din Europa, se va transforma acum într-un patriotism constituțional împotriva neocolonialismului naționalist și populist al propriilor săi reprezentanți politici, deşi constituția a fost deja compromisă politic și acolo. Într-o piesă de teatru destul de nebunească scrisă de Thomas Bernhard cu mult înainte de zilele noastre, Immanuel Kant vorbește elogios despre democrația americană în timpul unei croaziere fictive spre America, iar când, la sfârșitul piesei, Kant părăsește nava andocată în America, acesta este arestat de CIA. Așadar, nu este vorba, așa cum crede Žižek, doar despre unitatea Europei ca fiind singura chestiune intelectuală importantă – lucru indubitabil din punct de vedere politic. Însă de aici de-abia încep reflecțiile intelectuale.

Oliver Ressler, Emergency Turned Upside-Down, 2016

Traducere din limba germană de Luciana Tămaş
(nr. 4, aprilie 2025, anul XV)