„Arta nu este o pușcă, dar nici o dușcă nu-i”. Anchetă de Luciana Tămaș (IV)

În numărul din iunie publicăm partea a patra a anchetei realizate de Luciana Tămaș, referitoare la felul în care ar trebui percepute noile coordonate sociale care se rostogolesc, inexorabil, peste noi. Întrebările adresate invitaţilor sunt următoarele:

1. Lumea democratică se găsește în fața unor provocări fără precedent și clasa politică europeană pare lipsită de reacții. Cum credeți că ar trebui să acționeze intelectualii în fața acestor succesiuni de evenimente?

2. Poate fi văzută cultura ca armă în acest context?

3. Dacă da, cum ar trebui întrebuințată aceasta?

Prof. dr. Andreas Bee

1. Da, te apucă disperarea... Însă probabil că intelectualii nu pot face altceva decât ceea ce oricum fac deja ‒ anume să continue în a-și menține poziția. Îmi place cum a abordat Peter Handke acest subiect, într-un interviu recent acordat ziarului Neue Züricher Zeitung, în data de 4 aprilie 2025. În a sa opinie, politicienii sunt aceia care practică un soi de destrămare a lumii:
„Și asta nu se aplică doar rușilor. Sunt sigur că pacea ar fi fost posibilă în Europa (deși nu este permis să vorbim despre acest lucru); cu mult înaintea războiului, un acord în Ucraina ar fi fost posibil. Îmi repugnă să spun «sunt convins», însă sunt convins că europenii l-au încurajat pe Zelenski să meargă la război: «Tu numai du-te. Te vom sprijini». Și pentru ce? Zelenski își sacrifică poporul; s-au săturat cu toții. Este o suferință cumplită; oamenii suferă. Eu nu dau doi bani pe ideea de națiune; chiar o detest. Națiunile Unite ar trebui desființate. Nu mai au nimic de spus. Nu mai există erotism în cuvântul «națiune», ci doar violență.”

2. Ideea de „cultură” poate însemna foarte ușor totul ‒ sau nimic. Oamenii, luați individual ‒ fie ei artiști, autori, oameni de știință ‒ sunt aceia care pot, în realitate, să inițieze și să producă schimbări reale. Așa cum a făcut, de exemplu, jurnalistul Seymour Hersh, ale cărui investigații au permis dezvăluirea masacrului de la My Lai, care fusese mușamalizat de forțele armate americane. Datorită muncii sale, populația americană a fost pusă față în față cu crimele propriilor soldați, iar dezvăluirile sale au schimbat percepția asupra războiului.

3. Arta nu este o pușcă, dar nici o dușcă nu-i. [Joc  intraductibil de cuvinte: „Kunst ist keine Waffe, aber auch keine Waffel” – arta nu este o armă, dar nici o vafă/gofră nu este.] Se poate ca unele imagini să scoată la iveală propaganda și să ajute la demascarea minciunilor și atrocităților, contribuind astfel la formarea unei comunități care să opună rezistență. Și aici mă gândesc la fotografiile din Vietnam care au contribuit la încheierea războiului – imaginea care-l arată pe șeful poliției din Saigon împușcând în cap un om; Kim Phuc, fetița arsă în urma atacului cu napalm, alergând goală; ori autoimolarea călugărului budist Thích Quảng Đức... 

Traducere din limba germană de Luciana Tămaş

Jan Willem Bos

1. Este o întrebare dificilă; probabil aș fi răspuns altfel acum câteva luni și voi răspunde iarăși altfel după ce se va mai fi scurs ceva timp. Acum, în aprilie 2025, sunt convins că o bună parte a clasei politice europene nici nu mai crede în democrație. În orice caz, o bună parte din această clasă consideră că răspândirea de falsuri în loc de știri, manipularea rețelelor sociale, cumpărarea de voturi sau de sprijin politic, influențarea puterii judecătorești și preluarea sau cumpărarea mijloacelor de mass-media sunt strategii acceptabile pentru obținerea puterii parlamentare și extra-parlamentare. Statul de drept este amenințat din mai multe direcții și constatăm că politicile nedemocratice, iliberale sau populiste au în continuare trecere la alegători. Se impune întrebarea: ce ar putea face intelectualii? Trebuie să recunosc că nu sunt foarte optimist în această privință. Recent, m-am reîntâlnit cu o veche cunoștință de origine română, care m-a găzduit câteva nopți. Știam că este de dreapta și foarte naționalist – ceea ce eu nu sunt deloc –, dar în trecut mai puteam discuta politică. Acum, acest lucru s-a dovedit imposibil. El – trumpist, orbanist, georgist, pro-Le Pen, pro-AfD, admirator al lui Vance (dar prea român ca să fie putinist) – este un om stăpânit de ură împotriva tuturor celor care au o altă viziune asupra lumii, o ură exprimată cu limbajul agresiv și obscen pe care îl auzim zilnic la Casa Albă. La un moment dat, l-am întrebat dacă el admite că există păreri diferite. „Nu prea,” a mărturisit cu o sinceritate, care, într-un alt context, ar fi putut fi dezarmantă. Nu ne-am putut apropia deloc, pentru că eram fundamental opuși. „Treaba este simplă,” a repetat el de câteva ori, după ce eu am argumentat că, dimpotrivă, lumea de azi este foarte complicată, mai complicată ca oricând, și că soluțiile „simple” care se vehiculează sunt năluciri. Mi-am rupt gura degeaba. Această întâlnire a confirmat temerea mea că intelectualului îi este deosebit de greu să mai aibă un impact asupra mentalității politice și sociale în ziua de azi, pentru că va scrie, va crea și va vorbi doar pentru propriul său public, și algoritmul va avea grijă ca să rămână în „circul” [varianta agreată de J.W.B.] său închis, în afara căruia nu mai există păreri diferite, ci numai dușmani. Cum a scris poeta Jana Beranová în 1983: „Dacă nimeni nu ascultă pe nimeni, vor rezulta nu cuvinte, ci morți.”

2. Nu sunt de acord cu folosirea cuvântului „armă”. După părerea mea, trebuie să ne îndepărtăm de ideea că purtăm o luptă sau chiar un război cu cei cu care nu suntem de acord. Cultura poate fi un instrument cu care se poate eleva dezbaterea la un nivel mai înalt. Repet, nu sunt optimist, dar va trebui, totuși, să încercăm.

3. Cred că intelectualii (scriitorii, artiștii, profesorii, cercetătorii, oamenii de știință) trebuie să facă ceea ce știu ei mai bine să facă. Eu sunt traducător și scriitor – deci, traduc și scriu. Nu am alte instrumente la dispoziție. Recunosc că ar fi bine ca intelectualii de calitate să intre în politică, dar mă tem că mulți dintre cei care au încercat să schimbe sistemul dinăuntru ori s-au stricat, ori s-au retras repede, dezamăgiți și deprimați.



Jonas Hellborg

1. Ei bine, nu este fără precedent – doar că, din punct de vedere istoric, a trecut mult timp de când nu s-a mai văzut așa ceva. Și este adevărat că instituțiile politice din Europa nu se ridică la înălțimea sarcinii; în fond, ele nu s-au mai confruntat cu niciun fel de provocare serioasă în ultimii cincizeci de ani. Deci, ele nu sunt educate pentru acest gen de scenariu. În orice caz, instituțiile politice sunt cele care trebuie să reacționeze la asta – nu artiștii, muzicienii, pictorii sau dramaturgii ‒, fiindcă este vorba de o presiune imediată, politică, nu de ceva prin care poți influența mentalitatea oamenilor pentru o perioadă mai lungă de timp. Este ceva urgent – și nu putem vorbi de „urgențe” în artă, pentru că aceasta nu provoacă o reacție suficient de puternică pentru a se putea opune acestui tip de fascism care mocnește. Deci, practic, clasa politică din Europa trebuie să se trezească și să facă ceva.

2. Sigur, poți transforma orice în armă, dar, cum spuneam în răspunsul meu anterior, influența artei – ca în exemplul literaturii, care reprezintă transmiterea de idei – necesită timp. Iar ideile sunt mai degrabă ca virușii decât ca armele: ai o idee și ea se infiltrează și contaminează mințile oamenilor, în moduri benefice ori nefaste. Și, dacă are suficient timp, va schimba societatea în moduri fundamentale, atât pozitive, cât și negative. Bineînțeles, depinde de punctul de vedere pe care îl abordezi, însă, în principiu, ca ființă umană sofisticată și dezvoltată, trebuie să fii un exemplu pentru restul lumii și să dai dovadă de un comportament moral și puternic.

3. Ideea de „armă” presupune violență – iar violența generează și mai multă violență. Nu poți schimba lucrurile prin violență; nu poți schimba lucrurile luptându-te. Trebuie să creezi un spațiu mental mai bun, în care oamenii să facă ceea ce este corect, în care să poată fi solidari, iubitori. Dragostea este calea. Pare un clișeu prostesc și învechit, dar este adevărat. Dacă îți dau un pumn în moacă, vei încerca să mă pocnești și tu pe mine; așa merge treaba cu armele. De aceea, trebuie, în schimb, să răspândim iubire, inteligență, sensibilitate, prin artă și muzică și literatură și poezie și dans și mâncare – și prin tot ceea ce înseamnă experiență și expresie creativă umană.

Traducere din limba engleză de Luciana Tămaş

Ana Patan

1. Responsabilitatea de-a face ceva în această situație eu o văd ca aparținând fiecăruia dintre noi, nu doar intelectualilor și artiștilor. Oricine poate – și trebuie – să solicite clasei conducătoare să ia atitudine. Problema e că foarte puțini dintre noi înțeleg clar ce se așteaptă de la ea, ce să îi cerem. Părem cu toții amorțiți de această lume digitală care ne fură realitatea și, în schimb, ne umple timpul și mintea cu distracție („distraction”, în engleză, are sensul principal de distragere a atenției). Aceasta – digitalizarea fără legi pe măsură – este schimbarea cu adevărat fără precedent în istoria umanității.
După cum spune și Jonas [Hellborg], evenimentele în sine nu sunt deloc fără precedent, abuzul de putere și furtul de drepturi ale celor mai slabi e probabil tipic oricărei societăți umane (să întrebăm un antropolog). Pare unic acum, doar pentru că ni se întâmplă nouă, unor generații în general străine de experiența dură și trezitoare la realitate a unui război mondial, sau a unor fenomene ca sclavagismul, ori reducerea femeii la rangul de obiect ‒ aspecte pe care le luăm drept „cuvenite”, tocmai pentru că mulți înaintea noastră le-au cerut și s-au luptat pentru ele. Noi ne simțim prea civilizați pentru a le pierde. Dar iată că suntem pe punctul de a le pierde dacă nu ne trezim.
Suntem noi, artiștii, intelectualii, mai în măsură, sau obligați, să inițiem și să conducem asemenea trezire și schimbare? Da și nu. Da, pentru ca asta ne e oricum menirea ‒ observăm realitatea și semnalăm ceea ce e absurd, bolnav. Nu, pentru că nu putem face mai mult decât facem deja. De obicei, nu noi suntem cei care impun schimbarea – la nevoie chiar prin forță –, ci majoritatea nemulțumită, ca de exemplu clasa muncitoare, țăranii, sclavii, femeile... În final, noi toți, adică.

2. Din nou, sunt de acord cu Jonas: cultura nu rănește, nu distruge, nu rade totul din temelii pentru a forța ceva să crească din nou drept. Cultura e, mai degrabă, asemenea unor semințe pe care le împrăștii pe sol: știi că multe dintre ele nu vor cădea pe un teren propice, iar altele, dacă vor crește, vor fi atât de fragile, încât se vor putea stinge ca flacăra unui chibrit. În același timp, în unitate, la momentul propice, e multă forță: uită-te la o pădure, primăvara – forța acelei fragilități e de neînvins. Da, cred că frumusețea și blândețea pot salva lumea. Dacă acestea pot fi considerate arme, e o chestiune de interpretare; personal, aș zice mai degrabă că nu. Sunt o formă de rezistență.

3. Era cât pe ce să spun că ar trebui folosită cu maximă responsabilitate, moralitate și grijă. Dar toate acestea sunt exact opusul distrugerii impuse intrinsec de o armă. Putem veni cu argumente de genul NRA (avocații dreptului de a deține arme în Statele Unite), anume că o armă poate servi pentru a proteja ce e bun și corect. Dar niște ființe care se auto-declară a fi civilizate trebuie să găsească și să folosească soluții cu mult mai bune decât violența; comunicare, vigilență, slujirea adevărului. Și, da, asta putem face noi, artiștii, într-un mod destul de eficient, însă foarte lent. Ce cânt eu pe scenă, sau ce pictezi și construiești tu, sau ce scrie Salman Rushdie – toate acestea nu vor opri războiul din Ucraina și nici pe Trump. Ne adresăm, practic, generațiilor viitoare, care și ele primesc informația aceasta diluat, la mâna a doua; trebuie să o înțeleagă și să o amplifice, la rândul lor.
Și pentru că tot am amintit de Salman Rushdie, unul dintre artiștii mei favoriți, am să-nchei cu citatul lui, care se potrivește foarte bine aici: „A poem cannot stop a bullet. A novel can’t defuse a bomb. But we are not helpless. We can sing the truth and name the liars” / „O poezie nu poate opri un glonț. Un roman nu poate dezamorsa o bombă. Însă nu suntem neajutorați. Putem să cântăm adevărul și să-i denunțăm pe mincinoși” (Salman Rushdie).



Silvia Trăistaru

1. În fața frământărilor și dezechilibrelor lumii de astăzi, care vin cu un impact din ce în ce mai puternic asupra noastră, intelectualii au o responsabilitate esențială: aceea de a rămâne ancorați în adevăr, de a fi atenți, cu înțelepciune, la ceea ce trăim și de a da mărturie prin cuvânt și, mai ales, prin faptele lor. Nu e suficient doar să analizeze sau să critice – datoria lor este să lumineze, să ofere repere și să îndemne la dreaptă judecată, cu blândețe, dar și cu fermitate.
Într-o societate în care zgomotul ideologiilor tulbură conștiințele, intelectualul nu poate rămâne neutru. El trebuie să caute și să slujească Adevărul, nu compromisul. Să vorbească atunci când tăcerea devine vinovăție. Să păstreze vie legătura cu obârșiile spirituale, care dau sens și echilibru oricărei judecăți drepte.
În orice demers public, discernământul trebuie să fie scăldat de o conștiință curată, de rugăciune și de o viață trăită în curăție lăuntrică. Doar cu mintea trează intelectualii pot deveni lumini într-o lume care pare tot mai rătăcită.

2. Cultura poate deveni o armă – dar nu una a violenței, ci una a trezirii și a mărturisirii. În vremuri de confuzie și rătăcire, cultura nu este un simplu decor al civilizației, ci un spațiu de luptă pentru sufletul omului.
Arta, în toate formele ei, poartă în sine puterea de a semăna fie minciuna frumos camuflată, care amăgește și destramă, fie lumina care zidește, înalță și aduce împreună. Fiecare artist poartă răspunderea a ceea ce sădește, prin cuvânt, imagine sau gest – prin creația noastră, în sufletul celui de lângă noi – fie o punte spre adevăr, fie o umbră care îndepărtează.
Pentru ca această armă să nu devină o sabie cu două tăișuri, ea trebuie purificată de vanitate, ideologii și interese meschine. Cultura devine cu adevărat lucrătoare și vie doar atunci când izvorăște dintr-o inimă așezată, dintr-o minte hrănită de înțelepciunea de sus, dintr-o lucrare care nu Îl exclude pe Dumnezeu, ci Îl mărturisește prin frumusețea care naște pace, prin adevărul rostit cu blândețe, prin sinceritatea care ridică și prin curăția care înseninează lăuntrul omului.
Într-o lume din ce în ce mai fragmentată, în care diferențele sunt adesea folosite ca prilej de dezbinare, cultura autentică are menirea de a ne armoniza și a ne ține împreună. Ea poate deveni un limbaj comun al sufletului omenesc, o punte între noi, un spațiu în care fiecare își poate recunoaște chipul, fără să-și piardă rădăcina. Cultura nu înseamnă uniformizare, ci comuniune în diversitate, întemeiată pe respect, pe iubire și pe adevăr.
Astfel, cultura este o formă de rezistență, dar și de vindecare. Este o păstrare a memoriei curate și o chemare la ceea ce este înalt și statornic. Pentru cel care o cultivă cu smerenie și trezie, cultura nu este o armă de atac, ci o unealtă de întărire si întâlnire – o mărturisire pașnică, dar puternică, într-o lume care are tot mai multă nevoie de sprijin, de unitate și de repere vii.

3.  Cultura trebuie folosită cu maximă responsabilitate, prudență, cuviință și discernământ – nu pentru a domina, nu pentru a învrăjbi, nu pentru a hrăni orgolii sau ideologii mărunte, ci pentru a aduce lumină acolo unde s-a așternut întunericul și pentru a ține trează conștiința colectivă în mijlocul rătăcirilor contemporane. Cultura trebuie întrebuințată ca o slujire, ca un act de dăruire prin care noi, lucrătorii culturali în toate formele de artă, ne punem talentele primite în lucrare. Ea trebuie să fie un spațiu al adevărului și al frumuseții care nu înșală, ci călăuzește – o chemare la profunzime, la rădăcină, la sens, și, mai ales, la armonia care ne ține aproape unii de alții.
Războiul mediatic este astăzi extrem de agresiv, invadând mintea și inima omului, stârnind teamă, mânie, neîncredere și dezbinare. Se seamănă necontenit neînțelegeri între oameni care nu sunt dușmani, dar ajung să se privească astfel. Se folosește un întreg arsenal de mecanisme subtile de separare, tocmai pentru că acolo unde este unitate, este și putere. Iar acolo unde este pace, rodește binecuvântarea.
Cultura vie, lucrătoare, care clădește și adună, este astăzi una dintre puținele forme de apărare lăuntrică în fața acestui asalt nevăzut. De aceea este atât de important ca cei care lucrează în câmpul culturii să fie veghetori și să nu-și piardă pacea. Să nu se lase atrași în jocul dezbinării, ci să devină prezențe adunătoare, vindecătoare. Așadar, cultura ar trebui întrebuințată nu ca o unealtă a izbucnirii, ci ca un altar tainic, în care gândul, cuvântul și forma se jertfesc întru zidirea unei omeniri mai așezate, mai adevărate, mai aproape de ceea ce am fost chemați să fim.

Jan Willem Bos & Magda Cârneci (credit foto: Jan Willem Bos)



Ana Patan (credit foto: Corinna Sauer)



Jonas Hellborg (credit foto: Dogal Strings, Veneţia)



Atelier Silvia Trăistaru (camera  30 ‒ Atelierele Malmaison), Bienala „Tulpini criptice / Jurnal de virus”, 2023
(credit foto: Silvia Trăistaru)



Seria de evenimente „Welcome ‒ Künstler zu Gast bei Andreas Bee” (credit foto: Luciana Tămaș)

Anchetă realizată de Luciana Tămaş
(nr. 6, iunie 2025, anul XV)