În muzeu te miști în spațiu, pentru expunerea virtuală ești spectator. Anchetă de Luciana Tămaș

Publicăm în acest număr ultima parte a anchetei realizate de Luciana Tămaș, care pune față în față viziunile mai multor artişti şi curatori: Bartha Sándor, Daniele Capra, Dorothea Fleiss, Ágnes Evelin Kispál şi Attila Kispál, Tudor Pătraşcu, Dan Perjovschi, Lia Perjovschi, Oliver Ressler, Cristina Simion.

Întrebările adresate invitaţilor noştri sunt următoarele:

1. Care este, din punctul dumneavoastră de vedere, diferența fundamentală dintre expunerea virtuală și aceea din muzeu?

2. Este expunerea în muzeu superioară celei online – sau reprezintă doar o formă diferită de prezentare a unui obiect plastic?

BARTHA SÁNDOR

Cred că răspunsul la întrebări poate fi înțeles prin două aspecte:

1. Importanța contextului:
Aici aș dori să atrag atenția asupra celor câteva secole de conviețuire cu contextul muzeal și asupra experiențelor multiple care au loc în timpul unei vizite la muzeu. De exemplu, experiența spațiului real, adică schimbarea poziției noastre în spațiu, în vederea perceperii lucrării de artă. În același timp, putem vorbi și despre vizitele de grup, care oferă o experiență mult mai complexă, o comunicare mult mai ușoară și eficace între membrii grupului, decât dacă am fi cu toții așezați în fața monitoarelor.

2. Genul operei:
Există lucrări care pot funcționa cu adevărat în spațiul real (sculpturi, instalații), având aspecte legate de real. Aceste aspecte pot fi: tangibilitatea, percepția texturilor reale ale materialelor etc. În același timp, să nu uităm că astăzi sunt larg răspândite genurile digitale, care sunt gândite și executate pentru spațiul digital.



DANIELE CAPRA

1. Expozițiile muzeale au luat naștere la sfârșitul secolului al XIX-lea pentru a permite cunoscătorilor să compare direct operele antice, iar mai târziu ele au devenit experiențe destinate unui public mai larg. Între timp, expozițiile s-au transformat într-un dispozitiv intelectual cu o identitate proprie în ceea ce privește exprimarea și comunicarea – asemenea unui film, unui eseu sau unui roman. O expoziție nu este o însumare de lucrări și nici o simplă înșiruire într-un spațiu, ci o experiență cognitivă care ține de confruntarea directă cu lucrările și cu aspectele vizuale, spațiale, psihologice, narative și informative pe care acestea le implică. Lucrările ocupă o anumită suprafață și chiar și cea mai mică și mai rarefiată lucrare are nevoie atât de spațiu, cât și de vid– care este deopotrivă o zonă de legătură vizuală cu celelalte lucrări și un spațiu ce trebuie traversat. Vizitatorul unei expoziții dintr-un muzeu este, de fapt, un observator în mișcare, care este liber să se deplaseze în funcție de propria-i imaginație și de ceea ce îi sugerează operele însele. Expozițiile virtuale, pe de altă parte, reduc foarte mult posibilitatea de mișcare și transformă vizita într-o simplă vizionare prin intermediul unui ecran bidimensional. Acest mod simulează experiența reală, dar nu oferă aceeași libertate de acțiune și nici nu redă proporțiile lucrărilor, impactul, materialitatea și amploarea lor expresivă.

2. O expoziție muzeală este întotdeauna superioară unei expoziții virtuale, fiindcă aceasta acționează asupra corpului nostru și nu doar asupra ochilor. Vizionarea unei lucrări este totodată o experiență corporală. Mediul artistic cel mai puțin afectat este, poate, acela video, dar, cu certitudine, alte tipuri de lucrări își pierd din forță: ecranul transmite doar o parte din informația vizuală și simulează realitatea într-un mod ineficient și înșelător. Expozițiile online pot fi, în cel mai bun caz, un surogat mai puțin pretențios din punct de vedere financiar și temporal, dar – din experiența mea personală – sfârșesc prin a fi înlocuitori lipsiți de farmecul și intensitatea originalului. În plus, trebuie subliniat faptul că ecranul nu este doar ineficient, ci și capabil să condiționeze din punct de vedere ideologic tipul de lucrări alese de cei care selectează lucrările, dar poate și de artistul însuși (care nu este liber să își folosească toată libertatea, deoarece multe elemente s-ar pierde în transmiterea prin intermediul ecranului). În plus, expozițiile online augmentează prezentarea comercială a lucrărilor, prezentându-le într-un mod similar cu produsele sau bunurile de consum pe care le achiziționăm de obicei online.
(Traducere din limba italiană de Luciana Tămaș; fotografie de Isabella De Luca)



DOROTHEA FLEISS

1. Pentru mine personal, diferența fundamentală dintre expoziția virtuală și cea în muzeu este mare, pentru că în muzeu putem fi foarte aproape de obiectul de artă – atât de aproape, încât să-l simțim, să-l mirosim, chiar dacă nu îl putem atinge. Uneori, ne putem plimba printr-o instalație din muzeu – facem parte integral, senzual din opera de artă și o completăm prin prezența noastră. Apropierea de opera de artă este un sentiment mai plăcut, deosebit, și mai „real” decât a face aceeași „plimbare” în lumea virtuală.

2. După cum am menționat, prezentarea unei opere de artă într-un muzeu poate fi superioară prezentării online, dar numai sub anumite forme. Desigur, trăim astăzi într-o lume virtuală și probabil că viitorul muzeelor virtuale devine foarte actual. Arta se va transforma în NFT-uri și va fi vândută pe piața internațională virtuală de artă.



ÁGNES EVELIN KISPÁL și ATTILA KISPÁL

1. Una dintre diferențele fundamentale dintre expunerea virtuală și aceea din muzeu este aspectul fizic în relația operei de artă cu vizitatorul – deci, ambientul. Când oferim opera de artă prin expunere virtuală, nu putem controla ambientul înconjurător al „vizitatorului”, nici dispozitivul tehnic și interfața utilizată, acestea putând fi specificate pentru cerințele tehnice minime. Expunerea virtuală presupune lipsa contactului fizic cu ambientul muzeal, a relațiilor între operele expuse, a senzației olfactive și a temperaturii spațiului, și, nu în ultimul rând, lipsa posibilelor dialoguri care se pot contura cu curatorul expoziției sau între vizitatori. În acest ambient virtual, este incertă crearea interpretării și experienței adecvate vizitatorului, cu excepția cazului în care exponatul există numai pe această platformă. În situația lucrărilor video, expunerea într-un spațiu virtual poate funcționa, dar dimensiunea ecranului sau a proiecției, poziționarea sau felul instalării și calitatea sunetului pot fi factori determinanți și în acest caz.

2. Nu am vrea să formulăm o definiție atât de radicală, ori să pronunțăm un verdict în ceea ce privește superioritatea spațiului muzeal față de cel virtual. Bineînțeles, nu putem ignora farmecul primordial al muzeului fizic și faptul că publicul este obișnuit cu această formă de prezentare a operelor de artă. Este prea devreme să judecăm expunerea online; aceasta este, deocamdată, neclarificată ­– adică, momentan, nu există un consens printre profesioniști. Până la stabilirea unui numitor comun, s-ar recomanda, în principiu, prezentarea online a exponatelor dedicate acestui spațiu.



TUDOR PĂTRAȘCU

1. Cred că întrebarea conține răspunsul, diferența fundamentală dintre cele două tipuri de expunere fiind mediul. Dacă în cazul expunerii virtuale informația nu este limitată temporal și geografic, devenind oricând accesibilă prin intermediul ecranului unui dispozitiv conectat la internet, expunerea muzeală presupune experiența fizică limitată temporal și spațial a contextului în care respectiva informație este prezentată.

2. Nu cred într-o formă de superioritate a uneia dintre variante, ci în alegerea mediului de expunere în funcție de decizia pe care artistul/curatorul și-o asumă ca fiind potrivită în cazul unui anumit proiect. De asemenea, în unele situații, cred că ambele variante pot coexista sau se pot completa – un exemplu în acest sens fiind proiectul Jurnal de virus, inițiat de Dan Perjovschi în 2020, care după ce a apărut ca expoziție de grup online (pe Facebook și Instagram), a fost expus în format fizic în muzee și galerii.



DAN PERJOVSCHI

1. Restul simțurilor – miros, auz...  Ești în subiect – nu te uiți la el din afară. Te plasezi spațial în mijloc – după, până la etc. E o relație corporală, nu doar oculară. În același timp, expunerea virtuală are și ea avantajele ei legate de costuri, de accesul nelimitat (de bilet sau orar). 
Cred că e nevoie de balans între cele două. Eu sunt din generația ziarelor în print, nu a scroll-ului, a apăsării de butoane și nu a touch-screenului. Eu trebuie să fiu în sala de expoziție ca să am o relație directă cu arta și de aceea îmi desenez expozițiile la fața locului și nu le trimit prin FedEx. 
Dar nu știu generațiile tinere (sau comunitățile dezavantajate) cum experimentează și ce preferă. E posibil ca lumea virtuală să câștige teren...

2. Din punctul meu de vedere, e superioară. Una este să bei o cafea acasă, în bucătărie, și alta pe terasa cafenelei favorite. Ambele experiențe pot fi plăcute. Dar proximitatea altor oameni, plasamentul spațial și protocolul social (bilet, portar, supraveghetor, context expozițional) cred că potențează experiența.
Pe de altă parte, îmi imaginez că cei care plătesc cu celularul și își comandă cafeaua online înainte de-a ajunge la locație e posibil să prefere Google view-ul artei și să viziteze cu mouse-ul expozițiile de artă. 
Da, sunt forme similare, complementare. Eu prefer experiența directă, dar nu o exclud pe cea online – și chiar o folosesc atunci când nu pot ajunge în diverse locuri. 
Nu am văzut lucrări online care să mă dea pe spate, dar, după cum știi, am folosit și eu Instagram și Facebook pentru proiecte în timpul pandemiei
În concluzie, sunt sigur că se fac și se vor face chestii mișto în ambele formule... nu avem decât să le folosim. (fotografie de Rareș Helici)




LIA PERJOVSCHI

1. Pentru mine, expunerea ideală este în Muzeu – „Cubul alb”; expunerea virtuală este o alternativă dacă nu există alte posibilități. În Muzeu, te miști în spațiu, pentru Expunerea virtuală ești spectator.
Suntem tot mai mulți artiști, multe instituții, bugetele pentru artă dispar; spațiul virtual este o platformă.
Sunt și lucrări făcute special pentru spațiul virtual, unele inteligente, în mare găzduite pe site-urile instituțiilor de artă (în general, din cauza costurilor).
Până se poate, prefer spațiul real.

2. Sunt forme diferite de prezentare.
Am înțeles că mulți colecționari nu se mai duc la Târgurile de Artă (de când cu pandemia Covid19), preferând să vadă lucrări și expoziții virtuale.



OLIVER RESSLER

1. În vreme ce unele lucrări pot fi prezentate bine online, există altele care sunt imposibil de prezentat astfel, într-un mod corespunzător. Gândiți-vă la o instalație video pe mai multe canale, care prevede ca vizitatorul să se plimbe în spațiul de expunere și să perceapă lucrarea din diferite perspective. De asemenea, expozițiile virtuale nu oferă posibilitatea de a întâlni alți oameni, nu reprezintă o experiență colectivă.

2. În timpul pandemiei, am fost invitat să particip la câteva expoziții online. Nu știu dacă și în ce măsură aceste expoziții au fost vizionate. Cu certitudine, există lucrări de artă concepute pentru a fi prezentate prin intermediul internetului și care funcționează bine în mediul online, dar nu aceasta este problema de față. Așadar, răspund la această întrebare din perspectiva mea de artist care expune: da, consider că expoziția din muzeu este superioară.
(Traducere din limba engleză de Luciana Tămaș)



CRISTINA SIMION

Îți răspund, cumulat, la ambele întrebări.
Principala diferență pe care o percep între expunerea virtuală și cea fizică, într-un muzeu, e greu de cuantificat, însă incontestabilă, și se referă la experiența fundamental diferită – de la dispoziție și înclinație, la percepția vizitatorului. E, dacă vreți, aceeași diferență dintre spectacolul de teatru trăit în direct și cel televizat sau urmărit online, din fotoliul de acasă.
Emoția anticipării, pregătirile, chiar și drumul parcurs pentru o vizită la muzeu (care nu e întotdeauna în proximitate), atenția focusată exclusiv pe ceea ce ți-ai dorit să vezi, iar nu partajată de toate întreruperile sau urgențele casnice, bucuria și febrilitatea participării la un eveniment (și, de ce nu, surescitarea de a fi parte din ceva important sau exclusivist), mediul înconjurător (arhitectura muzeului și cea a expoziției), experiențele conexe (de la tururi ghidate, întâlniri cu artiștii și curatorii, la un popas în librăria sau în cafeneaua muzeului), sentimentul plăcut de apartenență la un grup interesat de artă (sentiment care poate fi împărtășit cu familia sau prietenii și care construiește punți de comunicare și subiecte de discuții sau poate fi difuz, împărtășit cu vizitatori necunoscuți) – toate acestea formează o experiență pe care nu o ai în vizita virtuală.
De aceea, deși în pandemie mai toate muzeele importante au propus tururi virtuale gratuite, când vizitele au fost din nou permise, muzeele nu au avut mai puțini, ci mai mulți vizitatori.
Dacă, însă, întrebarea ta se referă (și) la diferența dintre expozițiile imersive, care se bazează pe opere de artă incluse într-un spectacol de lumină, sunet și culoare, și expozițiile clasice, care prezintă operele originale, atunci nu mai putem vorbi de lipsa unei experiențe complete, ci de experiențe total diferite. Un show imersiv are, în general, un public mai tânăr, nu întotdeauna familiarizat cu lucrările originale sau cu artistul care le-a realizat, care așteaptă (pentru că este obișnuit astfel) stimuli mai puternici, informația transmisă de un ecran, senzația augmentată de intensitatea luminii, de mișcare, de sunet, emoția participării interactive, detaliul transformat în punct focal. Dar nu cred că va înlocui vizita la muzeu – căci experiențele sunt diferite. Complementare, poate, însă diferite. Da, într-un show imersiv, simțurile sunt mai puternic stimulate, însă să nu uităm că spectatorul își pierde din autonomie: ceea ce este arătat nu reflectă alegerea vizitatorului, nici viteza derulării nu e în decizia acestuia. Nu ai posibilitatea de a reveni, nu ai timpul de a reflecta, de a compara, de a găsi interpretări. Paradoxal, experiența interactivă îl lipsește pe vizitator chiar de independența de a privi mai atent ceea ce îl interesează, de a se întoarce, de a medita și observa, de a absorbi informația și dezvolta emoția în ritmul și prin filtrul propriu.
În mod ideal, show-ul imersiv dezvoltă interesul pentru un artist și opera sa și precedă vizita muzeală, care presupune mai multă maturitate și reflecție.