 |
|||
 |
|||
|
Anchetă Fellini printre cineaştii români ai mai multor generaţii
1. Cum ați defini adjectivul „fellinian”, care poate de multe ori este folosit cu sensuri diferite? Nae Caranfil: Joncțiunea paradoxală între clovneria rudimentară și poezia pură. Unii ar putea spune că e o definiție care l-ar servi și pe Charlie Chaplin. Fals, la Chaplin, de la momentul impunerii lui ca mare artist popular, gag-ul devine extrem de sofisticat și construit. Fellini, caricaturist prin formație, nu are nevoie de gag-uri elaborate; el înnobilează circul. Napoleon Toader Helmis: Ludic liric. Mihai Mălaimare: Renascentist. O dorință nebună, imposibil de secat, de a răscoli ființa umană, de a o cunoaște în cele mai intime aspecte ale existenței ei. Nicolae Mărgineanu: Un delir al imaginației. Cătălin Mitulescu: Îmi place să-i văd filmele ca și cum ar fi făcute ieri. Nu vreau să-l definesc, nu vreau să ies din postura de spectator. Emanuel Pârvu: Din fericire, adjectivul a căpătat de-a lungul timpului o dublă conotație. Cea de exterior – care are sensul de „carnavalesc”, dar pozitiv, și cea de interior – care are sensul de bogăție emoțională sau spirituală întinsă pe o paletă largă și oarecum ieșită din comun. Lirismul (și mai ales ludicul) transformă adjectivul într-o admirație care n-ar putea fi niciodată peiorativă. Corneliu Porumboiu: Oniric, tragi-comic plus o doză de nostalgie. Iulia Rugină: Grandios, extravagant, baroc. Marius Șopterean: Așa cum îi plăcea lui Fellini să vorbească despre filmele lui: un cinematograf al minciunii...
2. Ce înseamnă pentru dumneavoastră Fellini? Nae Caranfil: Altitudinea artistică pe care nu voi reuși s-o ating niciodată. Și un univers comparabil cu cel al lui Balzac, Bosch sau Gaudí. Napoleon Toader Helmis: Atlas – unul dintre titani. Mihai Mălaimare: Tinerețea mea, studenția mea fabuloasă, orele petrecute in Institut, aproape zilnic strecurându-ne în sala de proiecții a secției de film și, evident, sentimentul pe care filmele lui, atunci când erau proiectate și noi ne nimeream în sală, acela că aparțineam unei lumi, unei concepții despre viață. Se adaugă aici orele prelungi din noapte când, la cămin, adunați în camera unuia dintre noi, dezbăteam în neștire ceea ce văzusem, ceea ce simțiserăm fiecare dintre noi. Fellini a fost unul dintre profesorii ascunși ai generației mele. Nicolae Mărgineanu: O bucurie nestăvilită a spectacolului. Cătălin Mitulescu: Unul dintre cei mai mari creatori de cinema. Dacă ești deschis spre arta lui te influențează profund, rămâne cu tine, nu poți să-l uiți. Emanuel Pârvu: Marca, amprenta vizuală și mesagistică a unei perioade din cinematografia europeană care e imposibil de ignorat, mai ales că urmele lui în această artă se regăsesc în capodopere cinematografice din zilele noastre (Martin Scorsese este unul dintre cineaștii care – nu doar la nivel declarativ – duce mai departe estetica și stilul acestui mare vizionar). Corneliu Porumboiu: Pentru mine, Fellini este foarte important, după ce am văzut La Dolce Vita m-am decis că vreau să fac cinema. Iulia Rugină: Unul dintre acei regizori despre care am învățat că trebuie să îmi placă pentru că e genial și pe care n-am reușit să îl înțeleg niciodată. Poate tocmai pentru că e genial. Marius Șopterean: Un creator coleg cu Dante și Da Vinci...
3. Când și cum a avut loc primul dumneavoastră contact cu cinematografia lui Fellini? Nae Caranfil: În anul trei de liceu am văzut secvența cu Anita Eckberg în Fontana di Trevi din La dolce vita. Niciodată nu mi-am dorit atât de mult să fiu Mastroianni. Napoleon Toader Helmis: 1992. UNATC. Vizionare și analiză La strada. La clasa de regie coordonată de Elisabeta Bostan. Mihai Mălaimare: În Institut, atunci când am uitat să respir văzând Clovnii. Întâlnirea cu acest film a fost de altfel premonitorie, aveam să montez, ani buni după terminarea Institutului, la Teatrul Național un spectacol care s-a numit exact la fel, iar amintirea colosalelor secvențe felliniene a plutit peste noi ca o umbră protectoare. Nicolae Mărgineanu: Era sigur La strada, nu mai știu unde și când l-am văzut. Mi-a rămas în memorie doar filmul. Cătălin Mitulescu: În liceu, la cinematecă, Amarcord, pe urmă au venit și celelalte. Emanuel Pârvu: Eram prin anii ’90 când la cinemateca Eforie s-a difuzat o retrospectivă Fellini. După ce în perioada de dinainte de Revoluție fusesem cu părinții mei să văd filmele lui Chaplin, imediat după Revoluție, au început să se dea Tarkovski, Fellini, De Sica și alți autori importanţi. Dacă la Chaplin puteam să rezonez – datorită vârstei, la ceilalți mi-a fost foarte greu să-mi țin ochii deschiși și mai ales să pricep ceva. Eram mult mai atras de Dallas și de filmele cu Van Damme – care se dădeau la televizor. Dar a fost un început bun. Le-am revăzut la vârsta potrivită după ani de zile și am retrăit amintiri vizual-fonice foarte interesante și am mai și înțeles câte ceva. Corneliu Porumboiu: Aveam 19 ani, studiam Management la ASE şi într-o zi am mers la Cinematecă, era pentru prima oară pentru mine. Atunci am văzut La dolce vita. Mi-a plăcut atât de mult încât am continuat să mă duc aproape zilnic. Iulia Rugină: Înainte de admiterea la facultate și cam pe tot parcursul școlii m-am simțit obligată să îmi placă Fellini. La 17 ani, cât aveam când am început să mă pregătesc activ pentru UNATC, foarte puține elemente din filmele lui Fellini au avut sens pentru mine. I-am văzut filmele prin prisma complexatului în fața propriului nivel de cultură. Mi s-a transmis greșit ideea că nu are cum să nu îți placă Fellini, nu ai cum să nu înțelegi arta maestrului și în general nu ai cum să îți spui părerea. Mi se pare acum că e greu să înțelegi Fellini dacă nu ai o bază culturală solidă. Ori la 17 ani, venind din mediul din care am venit eu, șansele să se dezvolte vreo admirație spontană erau mici. Marius Șopterean: La Cluj, la cinema Arta, în anul 1980, când am văzut Nopțile Cabiriei...
4. Simțiți nevoia să revedeți filmele lui Fellini? Care? De ce? Nae Caranfil: Aș revedea Amarcord la orice oră din zi sau din noapte. Toată adolescența mea e acolo. Napoleon Toader Helmis: La strada. Pentru simplitate și profunzime. Mihai Mălaimare: Nu numai că simt nevoia, o și fac mai ales atunci când sunt lipsit de vlagă și de fiecare dată îmi revin pentru că filmele lui parcă sunt mesaje ale ADN-ului uman. Nicolae Mărgineanu: Revăd cu plăcere La strada, Zampanò și Gelsomina îmi amintesc de leagănul artelor. Cătălin Mitulescu: Vreau să revăd La dolce vita acum. Lucrez la ceva și m-am tot gândit la el. Emanuel Pârvu: Din păcate pentru mine, nu mă regăsesc în filmele lui Fellini. Este un cineast uriaș, dar eu nu rezonez cu genul ăsta de actorie și de estetică cinematografică. Filmele lui Fellini trebuie neapărat văzute de oricine care activează în această artă – fie el actor, regizor sau director de imagine. Dar personal nu le pot asimila emoțional. Le pot doar urmări, analiza și admira. Probabil de asta nu rezonez nici cu cinematografia lui Scorsese. Probabil sunt prea „filme” pentru mine, eu sunt mai degrabă emoționat de „realism” și „naturalism” decât de „film” – în sensul lui estetic, vizual și interpretativ. Prefer Iranul, Asia, o parte din ruși și țările nordice. Corneliu Porumboiu: Acum 2 ani am revăzut La dolce vita, mi-a plăcut acum foarte mult relația tată-fiu. La vizionările precedente nu-i acordasem mare importanță. Plănuiesc ca în viitorul apropiat să revăd I Vitelloni și La Strada. Iulia Rugină: Întotdeauna simt nevoia să revăd filmele unui cineast pe care nu l-am înțeles în totalitate sau n-am avut, la momentul primei vizionări, reperele necesare să apreciez anumite laturi din filmele sale. Aș revedea Roma și La dolce vita tocmai pentru că nu s-au lipit deloc de mine acum 15 ani. Marius Șopterean: Sigur că simt nevoia așa cum simt nevoia să recitesc Război și pace sau Frații Karamazov..
Nae Caranfil: Sunt câteva – puține! – care au prins niște riduri: Giulietta și spiritele, Orașul femeilor, Satyricon. Majoritatea însă, din punctul meu de vedere, par realizate mâine! Napoleon Toader Helmis: Le consider universal-valabile și perene. Mihai Mălaimare: Ele sunt deopotrivă ale unui timp bine definit dar și ale unui timp care poate suferi extensii incredibile. Construite adesea într-o lume fictivă, cu decoruri de mucava care îl feresc de identificarea cu o anumită perioadă sau loc, filmele lui Fellini par a se reconstrui de fiecare dată pe ele însele. Posibil să fie doar o opinie subiectivă, dar eu așa le simt, așa le văd, așa le revăd. Nicolae Mărgineanu: Filmele lui Fellini nu vor îmbătrâni niciodată. Cătălin Mitulescu: Marea lor parte rezistă foarte bine, cum spuneam, îmi place să le revăd și le redescopăr de fiecare dată. Am revăzut în ultimul timp Giulietta și spiritele, 8½, sunt puternice, te țin. În plus sunt un document extraordinar pentru epocă. Fellini povestește extraordinar Italia, e foarte creativ, foarte generos. Italia a devenit Italia lui, cea pe care o descrie în filme. Emanuel Pârvu: Ele sunt contemporane. Prin tematicile abordate, care merg dincolo de înțelesul imediat, ele sunt perene. Simbolistica, esența, mesajul, toate astea nu pot fi ignorate, ele au transmis și vor transmite înțelesuri universale, sunt universale. Corneliu Porumboiu: Nu sunt datate. Cred că pot fi citite diferit în funcție de vârstă, ca filmele oricărui alt mare regizor. Iulia Rugină: Nu cred că sunt datate. Marius Șopterean: Este prea tânăr cinematograful (în general) pentru a vorbi despre el (despre orice cineast) la trecut...
6. Ce film al lui Fellini le-ați recomanda mai întâi studenților de la UATC și de ce? Nae Caranfil: Pentru studenții de la Regie: 8½, ca să înțeleagă ce-i așteaptă. Pentru cei de la Actorie: Nopțile Cabiriei, pentru minunea numită Giulietta Massina. Napoleon Toader Helmis: La strada, tot pentru aceleași calități. Dar și 8½. Dacă vor să ajungă regizori faimoși, trebuie să știe și prin ce trece Guido. Mihai Mălaimare: Evident Clovnii pentru că „descoperirea propriului clovn” este o temă de pedagogie teatrală absolut obligatorie și apoi E la nave va pentru a simți încă de la primii pași fiorul absolut al acestei meserii cununate cu clipa. Nicolae Mărgineanu: Studenții nu au nevoie de recomandare ca sa-l descopere pe Fellini. Cătălin Mitulescu: Probă de orchestră, e o construcție foarte specială, sau Clovnii. Emanuel Pârvu: Păi cam toate. În primul rând pentru că este o parte importantă din cinematografia europeană și nu prea poți activa în această meserie fără să știi bazele cinema-ului european. E ca și cum ai vrea să joci fotbal în ziua de astăzi dar nu l-ai văzut niciodată pe Maradona. Corneliu Porumboiu: Dacă e vorba de studenți la UNATC, cred că e obligatoriu să vadă La strada, La dolce vita și 8½. Ideal ar fi să vadă mai multe, dar cele 3 menționate de mine cred că sunt borne în istoria cinematografului și au influențat generații de regizori. Iulia Rugină: La strada. Știu că nu e cel mai reprezentativ film pentru Fellini, însă poate tocmai de aceea. Cred că pe Fellini e bine să îl descoperi treptat, iar La strada mi se pare un film atât de simplu în complexitatea lui, încât înțelegându-l prima dată pe el, mi se pare că drumul către celelalte devine mult mai ușor. Cu siguranță NU i-aș încuraja să vadă 8 ½ decât spre finalul facultății. Marius Șopterean: Nu îndrăznesc să fac recomandări de acest gen. Ori întreaga operă ori nimic...
7. Considerați că arta dumneavoastră cinematografică a preluat/a învățat ceva de la Fellini? Ce/De ce da/nu? Nae Caranfil: Nu știu. Țin minte că în câteva rânduri am dorit să dau un aer fellinian unei secvențe sau alteia din filmele mele. Au ieșit invariabil secvențe ratate. Napoleon Toader Helmis: Hazul de necaz poetic. Cam asta încerc să explorez și eu cu fiecare film. Mihai Mălaimare: Aș zice că-i datorez enorm. Întâlnirea cu Clovnii a fost una care trebuia să se petreacă și s-a petrecut. De fiecare dată când simt nevoia să revăd un film al lui Fellini știu că urmează să se întâmple ceva misterios cu mine, că voi fi angrenat într-o aventură teatrală neașteptată. Nu mă pregătesc anume pentru asta, lucrurile vin de la sine, dar când mă așez în fotoliu și mă decid să revăd un film al lui Fellini înseamnă ca mi-e foarte dor de anii tinereții. În ultima vreme mă tot uit la filmele lui. Nicolae Mărgineanu: Dacă nouă, generației mele, ne-au plăcut în studenție atât de mult filmele lui, mă gândesc că am preluat cu toții ceva, dar nu ceva concret, nu o imitație anume, ci ceva mult mai subtil. Cred că Fellini ne-a făcut cu discreție educația cinematografică. Ne-a trezit pofta de a face film și ne-a dat curajul de a crede în ceea ce facem. El va rămâne un model pentru noi. Cătălin Mitulescu: Fellini are forța să-ți schimbe perspectiva, nu a influențat doar arta cinematografică, a influențat puternic epoca. Filmele lui sunt reinterpretate acum, sunt sursă de inspirație directă. E foarte actual. Eu de la el am învățat să povestesc cu curaj lumea pe care o port în mine. Emanuel Pârvu: Foarte mult. Mi-am dat seama cât de importantă este estetica cinematografică văzând filmele lui. Mi-am dat seama că trebuie să caut în mine felul meu de a spune o poveste, mi-am dat seama ce rol important joacă aparatul de filmat, mișcarea de camera, unghiulația. Estetica observațională a lui Fellini, așa cum am mai spus, poate nu e pe placul meu, dar în mod sigur m-a influențat prin structura filmelor, m-a forțat să mă gândesc cum pot transfera gândurile mele într-un mod vizual propriu. Îi mulţumesc lui Fellini pentru felul în care m-a forțat să mă gândesc la găsirea de modalități proprii și a nu-i imita pe alții. Corneliu Porumboiu: Pentru filmul Când se lasă seara peste București sau Metabolism am avut ca reper 8½. Iulia Rugină: Nu. Pentru că nu am relaționat niciodată cu adevărat cu filmele lui Fellini și mi-e greu să cred că am împrumutat, chiar și inconștient, ceva din ceva ce nu m-a mișcat în niciun fel. Marius Șopterean: Este o întrebare dificilă. Cred că Fellini, de multe ori, ne învață și altceva decât film...
8. Ce altceva ați spune despre Fellini? Nae Caranfil: În ziua morții lui m-am trezit târziu, mahmur în ultimul hal, după o noapte de nepovestit. În seara aceleiași zile am primit primul meu premiu la un festival internațional, pentru lung-metrajul de debut cu titlu italienesc È pericoloso sporgersi. La ceremonia de premiere, în semn de omagiu, mini-orchestra adusă de organizatori cânta temele lui Nino Rota din filmele Maestrului, acompaniind urcarea pe scenă a fiecărui laureat. Așa am urcat și eu, pe acordurile „de circ” din 8 ½, legănându-mă ca o bărcuță pe valuri, bălăbănindu-mi capul ce cântărea cinci tone, și am bâiguit ceva legat de dispariția lui Federico și de moștenirea pe care mi-o lasă mie ca tânăr cineast, discurs fanfaron din care nu-mi mai amintesc aproape nimic. Napoleon Toader Helmis: N-aș mai spune multe: inovator, unic, memorabil. Mihai Mălaimare: Poate că o istorioară nu ar strica. Eram in timpul lucrului la Clovnii la Teatrul Național. Simțeam nevoia confruntării cu un specialist și m-am gândit să-l chem să vadă o repetiție pe fostul mare clovn al Circului de Stat, Tonino. A venit, un bătrânel subțire, înfofolit într-un palton demodat. A stat nemișcat, a privit cu atenţie, iar la sfârșit, fără să spună un cuvânt, s-a urcat în mașina mea așteptând să-l duc acasă așa cum promisesem, mai ales că era o iarna grea de tot. N-a scos un cuvânt tot drumul. Am ajuns acasă, stătea undeva in cartierul Floreasca pe o strada care purta numele unui compozitor celebru. Era noapte, nici țipenie pe stradă și de sus curgeau fulgi mari cât pumnul. S-a dat jos din mașină, a vrut să plece, apoi s-a întors către mine și mi-a spus: Nu poți face „comedii” – așa numesc ei momentele de clovnerie – fără şuturi și schiafe (palme). Fără ele clovnul nu este clovn. Fii atent cum se joacă chestia asta, îmi zice și-și leapădă paltonul în zăpada și, la lumina farurilor Trabantului meu, a făcut unul dintre cele mai splendide numere de clovnerie, și-a dat singur palme, le-a primit, și-a dat șuturi, le-a încasat, s-a tăvălit pe jos, apoi s-a ridicat măreț, şi-a luat paltonul cu un gest de mare tragedian și a intrat în blocul în care stătea, iar în neștearsa mea amintire era de parcă jucam amândoi într-un film de Fellini. Nici azi nu știu dacă nu cumva, ascuns după o poartă, Fellini nu se va fi bucurat în sinea lui că celebrul său film nu a fost deloc o ficțiune, ci o realitate mai adevărată decât viața! Iar fulgi ca atunci când Tonino redevenise pentru o clipă tânăr și se avântase în arenă eu nu am mai văzut! Nicolae Mărgineanu: Nu vi se poare că am spus destul? Cătălin Mitulescu: Fellini se regăsește într-o măsură diferită în toate personajele lui, dar eu cred că are o legătură aparte cu clovnul de la sfârșit, din filmul Clovnii. Se simte în scenă. E un moment foarte puternic. El e acolo, poți să-l vezi, să-i pui întrebări și îți răspunde. Corneliu Porumboiu: Trebuie să-i (re)vedem filmele. Iulia Rugină: Cred că există foarte mult snobism în jurul operei lui cinematografice și asta face rău, mai ales tinerilor care studiază film. Cred că Fellini trebuie vizionat treptat, studiat cu atenție, preferabil spre finalul facultății și acceptată ideea că s-ar putea ca pur și simplu cinematograful său să nu fie pentru toată lumea.
Profil biografic
Anchetă realizată de Smaranda Bratu Elian |
||
Nae Caranfil (n. 1960) 
