Pictorul Nicolae Tonitza „povestit” de strănepoata Andra Tonitza

„Am pus și cartea Pe urmele lui Nicolae Tonitza, scrisă de Valentin Ciucă. Ai să vezi în carte mai multe elemente despre care am vorbit. Tonitza a călătorit în Italia înainte de toate, în timpul verii, cu ocazia unei excursii școlare, când avea în jur de 17 ani. Unchiul lui, care l-a ajutat foarte mult, se cheamă Petre Vasiliu. Tot în carte, poți afla mai multe despre călătoriile lui, povestea cu Enrichetta Albertini și despre viața lor la Paris. Avem chiar adresa lor în cartierul Montparnasse!”. E-mail-ul Andrei Tonitza urmează mai multor discuții, îi spusesem că mi-ar plăcea un tour Tonitza care să lege orașele europene de care marele pictor român era legat. La Enoteca Abel's de pe strada Nicolae Tonitza din București, unde ne-am petrecut un après-midi sympa, există o plăcuță cu numele pictorului și am întrebat-o pe Andra, ea însăși mai degrabă pariziancă, unde îi plăcea oare lui Tonitza să își petreacă după-amiezile la Paris.

Ideea unui cartier al artiștilor români în stilul Montparnasse chiar pe strada care azi poartă numele lui Tonitza, în Centrul Vechi din București, se leagă de această prietenie misterioasă și posibil romantică cu Enrichetta Albertini și de prieteniile artistice pe care Tonitza și ea le-au legat în sejurul lor parizian. „Cu siguranță i-au întâlnit pe Brâncuși și pe Modigliani”, mi-am subliniat această notă, cu gândul s-o întreb dacă este posibil ca Nicolae și Enrichetta, colegi la München, în Germania, la Königlich Bayerischen Akademie der Bildenden Künste (Academia Regală Bavareză de Arte Frumoase, actualmente Academia de Arte Frumoase München), călătorind apoi împreună în Italia, să fi ajuns și în Toscana lui Amedeo Modigliani. „Portretele lui Modigliani sunt alungite, ale lui Tonitza sunt rotunjite, dar au un aer comun”, remarca celei care este, în acest moment, unica urmașă directă a lui Tonitza, mă face să privesc cu alți ochi atât portretele de copii ale lui Tonitza, cât și portretele feminine realizate de Modi. Dacă excursia studenților de la Arheologie în Italia, condusă în 1903 de profesorul Grigore Tocilescu, la care participase tânărul Tonitza, este de notorietate, perioada pariziană alături de Enrichetta are încă mistere de dezvăluit. Această perioadă pare să fi avut și o mare înrâurire asupra stilului său, deşi căpșoarele de copii vor fi devenit temă predilectă tonitziană mai târziu.

„Și acum pe unde o luăm, înainte sau înapoi?” O rog pe Andra Tonitza să mă conducă pe strada ce poartă numele străbunicului ei. Atât în plimbare, cât și în istorisire. În Cuvânt înainte din lucrarea sa de Master, Primul război mondial văzut prin ochii lui Tonitza, pe care Andra Tonitza a prezentat-o în 2018 la Universitatea „Lucian Blaga”din Sibiu, autoarea scrie:
„Această lucrare de disertație este pentru mine nu doar o muncă de cercetare istorică, ci și descoperirea unuia din ascendenții mei și, mai ales, un omagiu familial. Tonitza este renumit în România pentru pictura sa, portrete, peisaje, scene din viața de toate zilele. Publicul îl cunoaște și îl recunoaște când vede ochii din picturile sale, atât de speciali, umpluți de bunătate și de mister. Dar Tonitza a fost, de asemenea, foarte activ într-un alt domeniu, de care era foarte atașat, cel al scrisului. Publicând mai mult de 750 de articole de presă (cotidiană, periodică și specializată), el a cultivat, pe parcursul întregii sale vieți, dorința de a se exprima și pe această cale, nu doar prin cea a desenului și a picturii.
Având în minte acest lucru, am vrut să studiez o perioadă din viața sa care l-a marcat și bulversat profund: cea a Primului război mondial. Mai întâi ziarist, în perioada de neutralitate, apoi prizonier în Bulgaria și, în fine, autor de cronici și pictor care a redat trăirile din timpul captivității, această perioadă a fost pentru el, din punct de vedere al creației, intensă și esențială. Metodologia a constat în a începe cu recenzarea și repertorierea tuturor textelor, desenelor și picturilor din această perioadă, pentru ca apoi să fie posibilă analiza și înțelegerea a ceea ce a fost Primul război mondial în ochii lui Tonitza”.

Articolele semnate sub diferite pseudonime de Nicolae Tonitza în presa vremii sunt adesea vehemente împotriva clasei politice: astfel, într-un articol din 1916, intitulat Plebea îi urmează și semnat Nerva Teohari, Tonitza „vorbește de faptul că de un an și jumătate încoace luptele politice s-au încins, având ca pretext idealul național”: „această luptă a scos la suprafață ceea ce este mai meschin în noi, ajungând să confundăm saltimbancii de bâlci cu bărbații cu convingeri. Exemple de această răsturnare de valori: Generalul Crăiniceanu este un Napoleon, Petre Carp – un bufon vândut nemților, Take Ionescu – sufletul mișcării naționale, Alexandru Marghiloman – un trădător, Nicolae Filipescu – cel mai mare român, Titu Maiorescu – un abil vânător de putere, Toma Ionescu – simbolul patriotismului dezinteresat, Ioan I. C. Brătianu – o canalie, Constantin Mille – vocea neprihănită a națiunii, Constantin Stere – un șarlatan, Părintele Lucaci – cea mai înaltă conștiință a românismului.”
Tonitza poate fi foarte critic și față de cei pe care îi admiră aparent necondiționat. Astfel, într-un articol publicat în 1915, evocă voiajul lui Nicolae Filipescu în Rusia; începe cu faptul că acesta a trecut Prutul fără regrete și „nu a privit în lături, căci ar fi zărit – prin fereastra vagonului luxos – câmpia tristă a Basarabiei, în care zac - pleoștiți sub greutatea pumnului moscovit – două milioane și jumătate de suflete românești. L-a purtat trenul, în goana nebună, peste țara care ne-a fost furată la 1878 – l-a purtat trenul, atât de fulgerător de iute, încât marele român n-a avut timpul să audă plânsul fraților noștri robiți, nici blestemele lor, nici năbușita speranță de mântuire”. Într-un alt articol din 1916, semnat Nerva și intitulat Perspective parlamentare, Tonitza „descrie cât de greu este să fii parlamentar: să nu dormi când vorbește d. Victor Ionescu, să nu strănuți când A.C. Cuza face întreruperi gravissime, să nu tușești când Tache Ionescu declară că dezinteresarea este singurul motor al actelor sale politice, să asculți serios când d. Filipescu tace asupra „hoțiilor de la ministerul de război”.
Tot din 1916 datează articolul Fapte și icoane - La noi ca-n Rusia, semnat Netto Nizza, în care Tonitza face o paralelă între ceea ce se petrece în Rusia și în România: „un soldat care se automutilează pentru a scăpa de armată a fost condamnat la moarte în vreme ce un general care a părăsit una dintre cele mai puternice fortărețe, lăsând-o în mâinile nemților, cu toată dotarea militară, a fost condamnat doar la 15 ani de închisoare; fostul ministru rus Suhomlinov, cel care a refuzat munițiile oferite de aliați, spunând că Rusia are suficiente și că războiul se va termina în câteva luni, lăsând astfel trupele rusești pe frontul din Carpați fără muniții; lipsa de pâine în Rusia, care alimenta jumătate din Europa cu grâul ei: Vina este a guvernului care patronează toate pungășiile funcționarilor mari, interesați în această urcare a prețurilor alimentelor de primă necesitate.”

Mobilizat, între 20 și 25 august 1916 a participat cu Regimentul său la devastatoarea bătălie de la Turtucaia. Camarazii de regiment care nu au murit pe loc au fost luați prizonieri și deportați, într-un istovitor convoi care a mers pe jos sute de kilometri, în lagărul de la Kardzhali (sau Kîrdjali), în Bulgaria. Împreună cu Tonitza, printre prizonieri se numărau pictorul Sever Burada și sculptorul Horia Boambă.
„În captivitate, neavând materialele necesare, artistul folosea bețișoare și cerneală din bronz preparată de el pentru a desena. A pictat peisajele din jur, tovarășii de suferință, scene din lagărul cu sârme pe care erau întinși bocancii rupți și murdari ai prizonierilor. Aceste desene în cerneală și creioane colorate apar în jurnalul din lagăr ținut de Tonitza cu regularitate. Ulterior, desenele au fost prezentate într-o expoziție în anul 1957 și la Retrospectiva Tonitza din 1964. În perioada 8 septembrie 1917–27 februarie 1918, Tonitza a ʽpublicat’ în lagăr o revistă în cinci numere, care a ajutat la ridicarea moralului prizonierilor. Într-un desen, vedem soldați extenuați, căzuți la pământ, chinuiți de sete. În altul, răniții și prizonierii sunt urcați într-o căruță. Alții rătăcesc extenuați și dezorientați, sprijinindu-se unul pe celălalt. Pe fețele lor se citește durerea așa cum o dezvăluie bandajele. Lucrările din lagărul de la Kirdjali vor compune seria numită Portrete din prizonierat. Printre ele se află tablourile Prizonierii și Doi soldați, gravurile Convoiul de prizonieri, Peisaje din lagăr, Îngroparea unui soldat român, Cei fără Înviere”, consemnează Daniela Șontică într-un articol din 2018.
„Când a început să picteze portrete de copii, înainte sau după ce a fost prizonier de război în Bulgaria?”, o întreb pe Andra Tonitza în vreme ce privesc cu atenție o hartă a regiunilor viticole și a cramelor din România pe care Enoteca Abel's a inclus-o inspirat în meniu. Bârladul, orașul natal al lui Tonitza, în care s-a născut în 1886, se află nu departe de județul Vrancea, faimos pentru noblețea vinurilor sale. Chiar în acest an, un Sauvignon Blanc Rezerva Familiei 2009 al Cramei Gârboiu a primit Medalia de Aur la Competiția Mondială de la Bruxelles.
„După. Prin 1924, când era cu familia la Vălenii de Munte”. 1924 marchează o altă dată importantă din viața și activitatea lui Nicolae Tonitza: participarea la Bienala de la Veneția. „Îi plăcea și să se joace cu copiii 'de-a pictura', în casă”. Și surâde, a râs Andra lui „Antoniță” – numele a devenit faimos în forma sa italienizată, Tonitza –, fondatoarea și președinta Asociației „Copiii lui Tonitza”, a cărei intenție este aceea de a îi susține pe elevii români de la Școlile de Arte și de a promova opera lui Nicolae Tonitza în România și în străinătate. Studiile sale dedicate publicisticii lui Nicolae Tonitza se întind deja pe parcursul câtorva ani, la Paris, la Sibiu și la București, perioadă în care a început să construiască o adevărată arhivă în memoria străbunicului său după tată.

„O revistă umoristică în lagărul de prizonieri?”