Calvino, un scriitor poliedric. În dialog cu Angelo Fàvaro

Dialogul cu Angelo Fàvaro, profesor la Universitatea Tor Vergata din Roma, pleacă de la adjectivul poliedric, care se referă atât la scriitorul Italo Calvino, cât și la opera sa, caracterizată de o mare varietate. Aceasta deoarece, pentru scriitorul din Liguria, ceea ce contează cel mai mult este posibilitatea fertilă și vie a contaminării, a depășirii limitelor disciplinare, dihotomiilor și închiderii în zona cunoașterii specializate, mergând în direcția unor cercetări transdisciplinare și hipertextuale neașteptate și incitante.
Calvino însuși este cel care, într-o scrisoare către Giulio Einaudi, fondatorul celebrei edituri italiene Einaudi din Torino, îl întreabă pe interlocutorul său: „Ce anume unește poliedre, supernove și azimuturi?” și își dezvăluie, în forma interogativă, interesul suprem pentru acea legătură vitală, astăzi tot mai necesar invocată și sperată, dintre literatură și știință.



Opera și personalitatea lui Italo Calvino apar adesea contradictorii, dată fiind marea varietate de atitudini reflectate de poetica și orientările culturale din cei patruzeci de ani cuprinși între 1945 și 1985. Este posibil, totuși, să găsim un numitor comun al obiectivelor?

Italo Calvino, scrisul său, opera sa au o varietate atât de mare, încât pot părea, eventual, la o lectură prea rapidă sau orientată, ori când se așteaptă forme și conținuturi similare în timp, contradictorii. De fapt, aș folosi, așa cum am mai făcut cu alte ocazii, adjectivul poliedric: un scriitor poliedric care a produs o operă la fel de poliedrică. Inteligența sa, capacitatea de a trata teme și subiecte atât de diferite, interesul său pentru experimentare și cercetare în domeniul literar-artistic îl transformă într-un intelectual care nu se repetă niciodată, care nu-și reface niciodată propria operă. Inovează... mereu. Ca unul care știe că o cercetare impune o descoperire, iar fiecare descoperire are nevoie de un limbaj specific pentru a fi comunicată și împărtășită. Unitatea de intenție este greu de atins, dar există coerență în fiecare dintre scrierile sale. Coerență între viața sa, în momentul în care scrie, și scriitura sa, dar și în ceea ce privește mesajul.
Dacă putem găsi un mesaj general, acela este de a rămâne umani într-o societate tot mai complexă. Este suficient să recitim Castelul destinelor încrucișate (Il castello dei destini incrociati) sau Dacă într-o noapte de iarnă un călător (Se una notte d’inverno un viaggiatore). Iar el exprimă acest lucru făcând aluzie la o stare de o complexitate hiperbolică: „complexitate pe care nicio frază nu o poate conține sau epuiza, cred că încep să înțeleg că dincolo de cuvinte există ceva care încearcă să iasă din tăcere, să însemne prin limbaj, ca și cum ar lovi un perete...”


Neorealismul, jocul combinatoriu, literatura populară sunt câteva dintre numeroasele domenii de interes abordate de opera literară a lui Calvino. Pe ce zone și-a concentrat atenția?

Citesc, studiez, analizez opera lui Italo Calvino de mulți ani, am început la cincisprezece ani și încă nu m-am săturat. Reiau frecvent scrierile sale, am regizat două piese ce pleacă de la operele sale, pentru spectacole care așteaptă un producător; am susținut multe conferințe despre el și despre scrierile sale; am participat la conferințe. Nu există o perioadă pe care o prefer în mod special, pentru că el este mereu el însuși, chiar și atunci când trece de la o scriere neorealistă, care, dacă privim bine, este și fantastică, cum ar fi în Poteca cuiburilor de păianjen (Sentiero dei nidi di ragno), sau emoționantă, cum ar fi în Ziua unui scrutinator (Giornata di uno scrutatore), și apoi brusc este capabil să scrie texte narative precum Cosmicomicării (Cosmicomiche) sau T-indice zero (Ti con zero), care par să ducă cititorul într-o altă lume, aș spune epico-științifică sau logico-simbolică. Nu putem ignora interesul său pentru basm sau pentru cercetare: și iată o capodoperă precum Basme italiene (Fiabe italiane) sau Dacă într-o noapte de iarnă un călător(Se una notte d'inverno un viaggiatore). Pot remarca că mă interesează opera lui Calvino și nu o pot citi pe bucăți sau pe sezoane, întrucât cere atenție în totalitatea sa. Totuși, cazul meu este unul patologic, nu pot să nu o recunosc.


„În secolul al XX-lea se impune o utilizare intelectuală (și nu emoțională) a fantasticului: ca joc, ironie, sugestie, dar și ca mediere în ceea ce privește coșmarurile sau dorințele ascunse ale omului contemporan”. O spune tot Calvino.

Exact. Dar n-aș pune prea mult preț pe adjectivul intelectual versus emoțional; la Calvino găsim cu siguranță partea de reelaborare intelectuală, este în intențiile sale declarate și cele mai hotărâte, dar el este, poate în ciuda lui, și un autor liric, care te implică emoțional, misterios. Mai ales atunci când vrea să povestească aventura, eroismul cotidianului, magia infinitezimalului sau a macroscopicului. Nu simt și nu cred în masca unui scriitor care este numai creier și nu are inimă sau emoție: este suficient să recitești paginile din Baronul din copaci (Il barone rampante) pentru a surprinde dorința, copilăria, emoția unei prime iubiri, revolta.


În ce măsură „fantasticul” calvinian este un pionier al contemporaneității?

Calvino recitește și analizează, explică Orlando furioso al lui Ludovico Ariosto, iar aceasta este cea mai sinceră lecție despre felul cum fantasticul, atunci când este cu adevărat fantastic, este atemporal, adică este întotdeauna contemporan. Orașele invizibile (Le città invisibili), Cavalerul inexistent (Il cavaliere inesistente), Castelul destinelor încrucișate (Il castello dei destini incrociati) amintesc de fantasticul nostru, de astăzi, care nu înseamnă irațional, ilogic, neregulat sau absurd, ci capacitatea de a imagina posibilul sau imposibilul. În mod liber. Fantasticul la care ne îndeamnă Italo Calvino este eliberator și liberal.


În 2023 se sărbătorește centenarul nașterii lui Italo Calvino. Ce moștenire a lăsat posterității literare?

Lecțiile americane (Le lezioni americane) adună o parte semnificativă a moștenirii lui Calvino, nu totul, nu în întregime, dar mult. Posterității literare, Calvino îi lasă frumusețea, forța, încrederea în exprimarea prin cuvânt, căutarea cuvântului și în cuvânt. Și apoi, o moștenire necesară se află în cuvintele din Viscontele tăiat în două (Visconte dimezzato): „Eram întreg și toate lucrurile mi se păreau naturale și confuze, prostești ca aerul; credeam că văd totul și nu era decât coaja. Dacă vei deveni vreodată jumătate din tine însuți, și îți doresc asta, băiete, vei pricepe lucruri dincolo de înțelegerea comună a minților întregi. Vei fi pierdut jumătate din tine și din lume, dar jumătatea rămasă va fi de o mie de ori mai adâncă și mai prețioasă. Și tu vei dori ca totul să fie tăiat și sfâșiat după chipul tău, pentru că frumusețea, înțelepciunea și dreptatea există doar în ceea ce este făcut bucăți.”


Care sunt, în opinia dumneavoastră, cele mai mari provocări cu care se confruntă astăzi critica literară, în special italienistica?

Provocările cele mai dificile rămân acelea semnalate și abordate de Italo Calvino: să permită literaturii italiene să-și lărgească frontierele prin traduceri și prin cunoașterea autorilor, atât a celor mai faimoși, cât și a celor mai puțin cunoscuți, din tradiția noastră; să faciliteze dialogul literaturii cu celelalte arte; să inițieze o comunicare constantă între literatură și știință, într-un mod fertil pentru amândouă, astfel încât să permită oamenilor de știință, fizicienilor, matematicienilor și biologilor să beneficieze de literatură; și literaturii, poeților, naratorilor și romancierilor să se inspire din descoperirile științifice pentru a-și dezvolta imaginația. Poate că în eseul Lumea scrisă și lumea nescrisă al lui Italo Calvino este condensată cea mai dificilă provocare pentru critica literară. Nu există critică fără scriitură literară, nu există critică fără lucrări ale scriitorilor care ridică probleme și care nu sunt complianți cu sistemul editorial sau cu piața. Italienistica este un domeniu de studiu foarte important și semnificativ pe care toți, subliniez, toți ar trebui să-l frecventăm mai mult: să citim, să înțelegem, să studiem autorii canonului literar italian și pe cei care scriu și au ales să se exprime literar în limba italiană, chiar dacă provin din alte culturi, limbi sau civilizații. Mi se pare că aceasta este astăzi cea mai provocatoare activitate nu doar pentru italieniști, ci și, sau mai mult, pentru italieni, tineri și mai puțin tineri.


Romano Luperini susține că eseul critic, așa cum l-am moștenit din secolul trecut, nu mai are viitor. Cum apreciați dumneavoastră capacitatea de transformare a acestei forme, care s-a instituționalizat într-un adevărat gen literar, pe care filosofi și critici celebri, printre care Adorno și Lukács, s-au încumetat să îl exploreze?

Ar trebui să încercăm mai întâi să definim ce înțelegem prin eseul critic: dacă, pe de o parte, avem o tradiție eseistică care datează cel puțin din secolul al XVI-lea, prin tratate, și nu putem ignora cât de mult au contribuit aceste forme de scriere critică la înțelegerea epocilor și a operelor esențiale (și mă gândesc la doi autori de eseuri extraordinare, cum ar fi Francesco De Sanctis și Giosuè Carducci), în prezent, avem cel puțin trei tipuri de eseuri. Există eseuri tehnice de istorie, de critică și de gândire legate de anumite opere sau de anumiți autori; apoi avem critica literară specializată; în cele din urmă, există și ceea ce numim critica militantă. În special, scrierea critică eseistică menită să elucideze și să evidențieze valorile unei opere literare nu cred că este deloc depășită: există eseiști de mare interes, precum Raffaele Manica, Andrea Cortellessa, Sandra Petrignani și mulți alții, care scriu pe bloguri, în reviste și în publicații culturale. Ceea ce consider însă necesar este să facem critica mai puțin ostilă, mai puțin ermetică, mai puțin un exercițiu de retorică goală sau de argumentație falsă, și, în schimb, să fie mai mult un ajutor real pentru un public de cititori tot mai nepregătit și care confundă literatura cu divertismentul.


Ediția din 2023 a Premiului Strega nu doar că a marcat victoria unei scriitoare, ci și un record feminin: opt scriitoare au ajuns între primele 12 titluri selectate și, din cei cinci finaliști, patru au fost femei. Cum se configurează actualul statut al literaturii scrise de femei?

Nu am încredere în genuri sau în critica care pornește de la această premisă: o operă literară valoroasă și mare este indiferentă față de sex, origine sau statutul celui care a conceput-o, a compus-o și a realizat-o. Leopardi nu ar fi fost un poet mai bun dacă ar fi fost femeie, transgender, bisexual sau chinez... și nici Amelia Rosselli nu ar fi fost mai puțin poetă dacă ar fi fost bărbat, gay sau de culoare. Nu sunt interesat de studiile de gen. Este evident.


Literatura română este constant tradusă în italiană, cu nume de referință precum Ana Blandiana, Herta Müller, Norman Manea, Mircea Cărtărescu, Emil Cioran, Mircea Eliade, iar revista „Orizzonti culturali italo-romeni” înregistrează publicațiile în baza de date Scrittori romeni in italiano: 1900-2023. În ce măsură credeți că este cunoscută în Italia și care scriitori români au captat atenția dumneavoastră?

Situația este dramatică, dacă nu tragică: italienii nu citesc nici măcar o carte pe an, iar adesea nu este vorba de un volum de literatură. Italienii nu citesc literatura italiană, cu atât mai puțin pe cea străină. Literatura română este o mare literatură. Îmi amintesc de cursurile profesorului meu de literatură comparată de la Universitatea La Sapienza din Roma, profesorul Armando Gnisci, care ne-a făcut cunoștință cu mulți poeți români, și care a dedicat multe cursuri lui Mihai Eminescu și lui Mircea Cărtărescu. Iubesc în mod deosebit scrierile aforistice și nihiliste ale lui Cioran. Grigore Arbore-Popescu mi se pare un intelectual fin și un scriitor incitant, inclusiv datorită pasiunii sale pentru arta italiană și pentru istoria antică.