Cinematografia, scrisul, privirea. Interviu cu Bruno Oliviero

Regizor și scenarist, Bruno Oliviero are harul de a te face să pierzi noțiunea timpului când îți deschide ușile minții sale și te însoțește în căutarea definițiilor, cauzelor, efectelor, gândurilor.
În cinematografe rulează în această perioadă ultimul său film, Ariaferma, un film surprinzător care prezintă închisoarea dintr-o perspectivă neobișnuită, adică din interior, producând un fel de En attendant Godot contemporan. În plus, Bruno Oliviero, alături de Valia Santella, este mentor la Fundația Fare Cinema a lui Marco Bellocchio (Bobbio) unde ține un curs pentru scenariști.
Despre ce anume îl convinge într-o poveste, despre Ariaferma și multe altele am vorbit cu Bruno Oliviero în acest interviu.

Ce urmăreşti la o poveste? Adică, ce trebuie să aibă ca să te convingă să o scrii?

Grea întrebare. Mi-am plăcea să știu răspunsul. Încerc să-ți dau unul. Din anumite motive misterioase, m-am ocupat (în scris și ca regizor) doar de filme ancorate în fapte reale. Fie fapte reale tout court, fie inspirate. În alte ocazii, a fost vorba despre un colaj de povești adevărate prezentate în cadrul narativ al unei idei foarte puternice. Un exemplu ar fi chiar Ariaferma. Ceea ce mă interesează la o poveste este limita credibilului. Viața de zi cu zi nu se întâmplă în sfera credibilului, pur și simplu se întâmplă, se petrece, cu o serie de coincidențe. Oamenilor li se întâmplă lucruri incredibile. Dacă încerci să transpui asta într-o proză cinematografică, riști să nu fii credibil. Dar acest lucru nu se întâmplă în cazul unui documentar, întrucât cine privește crede, aceasta fiind ontologia însăși a documentarului, adică de a pune în scenă exact ceea ce se întâmplă.
Apare astfel confruntarea între ceea ce tu vrei să fie credibil și modul în care munca ta face să fie credibil spiritul narațiunii. În acest moment parcurg procesul în sens invers, dar cred că despre asta este vorba, la un nivel profund, când mă refer la ceea ce mă interesează la o poveste.
La nivel conștient, poveștile care mă ating vorbesc despre felul în care oamenii stau înăuntrul Istoriei (cu I mare) și o schimbă prin mici gesturi, determinând rupturi şi schimbări în şirul evenimentelor. De aici se nasc deseori filme care nu povestesc conflictul, ci felul în care se poate găsi o cale pentru pace, iar asta, paradoxal, creează suspans.

Mă gândesc la Ariaferma și la faptul că, într-un mod pe care l-aș defini extraordinar, ați reușit să istorisiţi o poveste lipsită de narațiune. Cel puțin, nu după schema clasică conform căreia se pornește de la un punct A, se trece prin B, ca să se ajungă în mod necesar la C. Cum ați gândit povestea? Care au fost greutățile întâmpinate?

Nu știu dacă e adevărat ceea ce spui. Narațiunea, din experiența mea, este ceva ce nu face acest tip de trecere, de la A, la B, la C. Mă gândesc la Odiseea sau la Iliada: ambele pornesc de la un punct B, un punct extern poveștii. Nu se începe cu răpirea Elenei, ci cu sfârșitul războiului dintre greci și troiani. Ne aflăm – și acest lucru se întâmplă adesea într-o narațiune – în sfera efectelor asupra oamenilor, produse de cauze. Sunt multe alte exemple. La un moment dat însă, șablonul s-a schimbat în Occident (odată cu Dostoievski) și a devenit mai liniar. Aceasta pentru că a fost introdus elementul psihologic.
Această digresiune îmi era de folos pentru a răspunde la întrebarea ta. Spectatorul are deja o mulțime de informații legate de închisoare pentru a-și putea construi ideea de închisoare. Sunt multe filme pe această temă. Noi voiam să povestim procesul prin care se „creează” o închisoare. Aşadar, am povestit conflictul și felul cum se realizează acesta.
Filmele despre închisoare plasează de obicei ceva în exterior. Iar cine e înăuntru vrea să fugă și să obțină acel ceva. Astfel se nasc povești tulburătoare, cum ar fi The Green Mile. Noi, însă, voiam să stăm înăuntrul închisorii. Să povestim condiția umană din interiorul unui loc care produce violență. Ne-am întrebat ce e o închisoare.
Care este dificultatea când ai o asemenea ambiție? Nu poți provoca interesul prin construirea biografiei personajelor. Dacă nu ai asta, ești obligat să urmăreşti pas cu pas schimbările narațiunii. E greu pentru că trebuie să mergi din aproape în aproape şi ai mereu senzația că-ți lipsește privirea de ansamblu.

Unui ochi inexpert, limbajul cinematografiei îi apare ca misterios. În ce fel se deosebește de cel al literaturii, spre exemplu?

Cred că cinematografia întâmpină o dificultate, față de celelalte arte, și asta o aseamănă muzicii. Este vorba despre timp. Timpul în care guști cinematografia. Dacă petreci în fața unui tablou un minut sau o lună, în ambele cazuri îți va transmite ceva. Timpul e elastic. În muzică și în cinematografie trebuie să respecți timpul impus de artist. Cinematografia povestește un timp, și asta e o caracteristică intrinsecă. După părerea mea, e caracteristica cea mai importantă a filmului.
Spectatorul și personajul trăiesc povestea în același arc temporal. Nu e cazual faptul că cinematografia a stimulat filosofii epocii, precum Bergson și Heidegger, care au scris eseuri asupra timpului. Cineaștilor talentați, această chestiune a timpului le iese în mod natural și rămâne un aspect greu de explicat. Fapt e că în cinematografie se impune prezentul, chiar și flashback-ul este la prezent. Imperfectul și viitorul sunt timpuri care ajung după vizionare.

La Bobbio, împreună cu Valia Santella, la Fundația Fare Cinema a lui Marco Bellocchio, ții un curs pentru scenariști. Care sunt provocările acestei experiențe? Ți s-a întâmplat să întâlnești tinere talente pe care ai vrut să le urmăreşti și după aceste cursuri?

Bobbio este o experiență recentă, este vorba despre al doilea an. Am predat mult la școli unde se învăța modul în care se fac documentarele, însă pandemia a stopat multe dintre aceste proiecte.  Mi s-a întâmplat să întâlnesc talente pe care le-am urmărit în timp. Mulți dintre elevii mei au devenit autori de documentare sau au trecut apoi la fiction. S-a întâmplat chiar și anul trecut, cu elevi ai cursului de scenariști. Dar se poate întâmpla și ca eu să nu văd talentul unui student, pentru că talentul lui stă într-un timp care nu aparține întâlnirii noastre. Ba chiar sper să fie multe cazuri de acest gen. Conflictul dintre mentor și student produce progresul în artă.
Ceea ce îmi propun să fac nu este să-l învăț ceva pe celălalt, ci să-l însoțesc. Și, lucru esențial, să nu sufoc intuițiile studenților, întrucât acestea sunt instrumente prețioase pentru parcursul unui artist. Asta devine o provocare în măsura în care studenții caută reguli, iar eu nu vreau să le trasez linii precise, dar nici nu îmi doresc să-i las orbecăind prin întuneric. Marile chestiuni sunt legate de poveste și ar fi: funcționează?, crezi în ea?, e o poveste frumoasă?. Sunt chestiuni care nu pot fi învățate a priori, altminteri ar fi suficient să învățăm niște reguli ca să fim mari cineaști.
Prin cursul pe care îl ținem, se poate obține eliberarea propriului talent, care există deja in nuce. Cine are pretenția de a înțelege prea multe, mă tem că va sfârși precum Orfeu. Trebuie să ai încredere și să înaintezi fără să tot verifici dacă puterile puse în joc au scos-o pe Euridice din infern.