„Homo fabulans” contra crizei actuale a literaturii. Dialog cu Carlo Varotti

Carlo Varotti, licenţiat în 1985 al Universităţii din Bologna cu o teză despre Tacit şi gândirea politică şi istorică a lui Francesco Guicciardini, este profesor la Departamentul de Litere, Arte, Istorie şi Societate al Universităţii din Parma şi specialist în gândirea politică şi istoriografia Renaşterii. Autor de studii şi volume de referinţă precum Glorie şi ambiţie politică în Renaştere (Bruno Mondadori,1998) sau monografia Francesco Guicciardini (Liguori, 2009), s-a dedicat mai ales îngrijirii unor ediţii fundamentale ale operelor marilor clasici ai domeniului precum Machiavelli, Discursuri asupra primei Decade a lui Titus Livius (Bollati Boringhieri, 1993) şi Principele (Bruno Mondadori, 1993), apoi Dialog despre guvernarea Florenţei de Francesco Guicciardini (Bollati Boringhieri, 1994/ 2006), iar mai recent, ediţia critică (în colaborare cu A. Montevecchi) comentată a Operelor istorice, parte a Ediţiei Naţionale a operelor lui Machiavelli (ed.Salerno, 2010) şi ediţia comentată a Cugetărilor lui Francesco Guicciardini (Carocci, 2013). S-a ocupat de asemeni de Romantismul italian, îndeosebi de opera şi personalitatea lui Alessandro Manzoni, căruia i-a dedicat un alt volum monografic, precum şi de prozatorii secolului XX şi de teorie literară. În afară de cercetările sale de critic şi istoric al literaturii, o parte a activităţii şi-a dedicat-o didacticii literaturii ca profesor şi autor de manuale pentru licee şi ca redactor al secţiunii didactice a revistei „Griseldaonline” a Universităţii din Bologna.
Pe profesorul Varotti l-am cunoscut personal cu prilejul congreselor internaţionale de italienistică, iar de curând avem plăcerea de a colabora la binecunoscuta colecţie bilingvă a Editurii Humanitas, pentru care scrie prefaţa la volumul Francesco Guicciardini, Dialog despre guvernarea Florenţei. Cugetări, volum îngrijit de colega mea Corina Anton.

Domnule profesor, deşi mi-am propus să vorbim despre gândirea politică în Renaştere, în care sunteţi specialist, aş vrea să încep totuşi cu experienţa dumneavoastră de predare la liceu şi de autor de manuale. Astăzi toată lumea se plânge că tinerii nu mai citesc, că literatura este tot mai desconsiderată în şcoală şi la universitate, că felul nostru de a o transmite tinerilor nu izbuteşte să o facă interesantă. Eu nu ader la asemenea lamentaţii, dar ceva adevăr este sigur în ele. Dumneavoastră cum vedeţi lucrurile?

E un fapt vizibil de către noi toţi că în ultimii douăzeci-treizeci de ani literatura a pierdut pretutindeni teren. Este o criză care depăşeşte cu mult criza generală a studiilor umaniste. Dacă mă gândesc la ce se petrece în Italia (nu ştiu dacă acelaşi lucru se poate spune şi despre România) constat că interesul publicului pentru studiile istorice este încă viu. La chioşcuri găseşti sumedenie de cărţi de popularizare a istoriei, şi nu doar a celei contemporane, ci şi a celei medievale (acum în Italia Evul Mediu are mare succes) şi de arheologie. La fel în librării critica istorică ocupă pereţi întregi, în vreme ce critica literară tinde să dispară, restrângându-se tot mai mult la publicaţii academice care nu au circulaţie mai deloc (desigur cu câteva excepţii). Dar înainte de a ne plânge de scăderea interesului pentru literatură poate că ar trebui să ne întrebăm – noi, istorici ai literaturii sau, în genere, cercetători ai fenomenului literar – dacă nu cumva păcătuim prea des printr-un exces de autoreferenţialitate.
Dar mai este ceva. De la o vreme sunt frapat de un paradox. Se vorbeşte peste tot de criza literaturii, în vreme ce la nivel filozofic şi epistemologic nu conteneşte să se vorbească de rolul primordial al ‘naraţiunii’. Să ne amintim de „marile naraţiuni” cu care Lyotard identifica modernitatea (ideea de progres, de emancipare, gândirea alternativă a utopiei). Să ne amintim de rolul central al naraţiunii în psihologie despre care vorbea regretatul Jerome Bruner. Să ne aducem aminte felul în care, în ultimele decenii, istoricii au regândit din temelii statutul disciplinei lor în termeni de ‘naraţiune’, subliniind interferenţele obligatorii între reconstrucţia istorică şi organizarea narativă a discursului (trecutul nemaiputând fi gândit decât în termenii unei reconstrucţii narative care implică fără drept de apel dinamicile epistemice ale literaturii). Până şi ştiinţele pozitive au descoperit de curând rolul intuiţiei narative ca motor al imaginaţiei de la care pleacă inovaţiile în explicarea fizică a lumii. E de ajuns să-l dăm de exemplu pe Einstein care povestea în Autobiografia sa că la şaisprezece ani s-a închipuit călărind o rază de lumină; să ne gândim şi la cercetările unui filozof al ştiinţei precum Daniel Dennett asupra rolului metaforei ca stimulatoare a cunoaşterii şi ca mecanism de producere a modelelor alternative de explicare a fenomenelor.
Dacă literatura este prin excelenţă locul reelaborării narative a lumii şi al traducerii ei în forme simbolice, atunci ea este de neocolit, chiar dacă eventual ea îmbracă alte forme care însă continuă să răspundă nevoii esenţiale de a spune poveşti şi de a construi mituri.
Cred că trebuie plecat de la conştiinţa acestor nevoi. Fără reproşuri şi fără prejudecăţi. Vedem zi de zi că marile arhetipuri ale tradiţiei narative occidentale nu au dispărut defel, ci s-au remodelat după altfel de gramatici narative (cinematograful, serialele TV etc.). Nevoia fundamentală de a povesti se manifestă în cele mai diverse chipuri. Dacă suntem conştienţi de lucrul acesta vom veni şi în ajutorul practicii lecturii, mai ales dacă şcoala va şti să-i transmită sensul. Câtă vreme literatura va fi tratată precum mătuşa cea bătrână pe care o respecţi că aşa trebuie, dar de care n-ai de ce să ţii seamă de vreme ce ştii că o să repete a mia oară aceeaşi amintire din tinereţe, nu se ajunge nicăieri. Dacă un tânăr descoperă că Ludovico Ariosto a inventat genul fantasy sau că Regele leu al lui Walt Disney spune povestea lui Hamlet, atunci o operă, aparent pentru specialişti, prăfuită în şcoală, poate căpăta noi potenţialităţi de comunicare şi un nou farmec: desigur, nu prin prelegeri semiologice şi structuraliste care să expliciteze asemenea persistenţe (explicitări posibile însă la nivel universitar), ci dându-le viaţă în practica lecturii, transformând experienţa lecturii în curiozitate, descoperire şi dezvăluire; în ceva vital, capabil să răspundă nevoii de mituri şi de poveşti specifice omului, căci omul nu este numai homo faber şi sapiens ci şi fabulans, capabil de a povesti experienţe şi de a imagina poveşti.

Viziunea dumneavoastră e dătătoare de speranţă. Dar deocamdată se pare că şcoala nu a găsit încă drumul de care vorbiţi, dat fiind că cercetări de top – antropologice, sociologice şi medicale – cu privire la învăţământul şcolar trag un semnal de alarmă cu privire la pericolul reprezentat de dezinteresul faţă de ştiinţele umaniste. După dumneavoastră, care ar trebui sau ar putea să fie rolul ştiinţelor umaniste, în particular al literaturii, în formarea generaţiilor viitoare?

Problema aceasta este de o importanţă capitală, pe care aş vrea să o abordez pe două planuri distincte, dar legate între ele: cel al rolului disciplinelor umaniste în învăţământul şcolar şi universitar şi cel al funcţiei disciplinelor umaniste în cultura oricărei ţări.
Dacă aruncăm o privire la indicatorii internaţionali cu privire la formarea oferită de şcoală găsim mai peste tot o situaţie alarmantă: numărul mare de elevi şi chiar studenţi care, la sfârşitul studiilor, dovedesc o capacitate de lectură, de înţelegere şi reelaborare a unui text scris doar la nivel elementar sau prezintă grave deficienţe funcţionale. Chiar şi acei miopi care concep şcoala ca pe o simplă agenţie de formare a mâinii de lucru (un soi de anticameră a agenţiei forţelor de muncă) vor recunoaşte că un studiu serios al disciplinelor umaniste este esenţial şi pentru a avea buni „producători”. Suntem adesea uimiţi de dinamismul şi de capacităţile multitasking ale tinerilor (care în faţa unui monitor reuşesc să facă douăsprezece lucruri în acelaşi timp) mai puţin acela de a descoperi că e nevoie de o minte capabilă să aprofundeze o problemă, să aibă o gândire organizată conformă unui parcurs logico-argumentativ. Nu e nevoie numai de intuiţia de a vedea sinoptic multe lucruri; e nevoie şi de gândul ce avansează coerent de la A la B,  printr-un raţionament discursiv sau prin cuvântul care povesteşte. Iar acesta e un aspect esenţial al unei minţi bine construite, care ştie să se mişte în lumea oamenilor şi în realitatea pragmatică a muncii.
Dar mai este un plan, mult mai înalt, în care nu putem renunţa la cunoaşterea umanistă, la ştiinţele umane şi la cunoaşterea istorică (şi prin urmare la o abordare istorică a literaturii).
Dacă şcoala trebuie să educe şi să formeze cetăţeni conştienţi cu mintea liberă, atunci ea nu poate renunţa la ‘citirea’ trecutului; nu poate renunţa la acea practică prin care devenim intelectualmente liberi (şi prin urmare fecunzi) , anume aceea care ne arată că nu există o singură viziune despre lume; care ne eliberează (reluând o frumoasă imagine a lui Eliot) de „provincialismul” cronologic al celui care e prizonier al propriului timp şi  al valorilor lui (fiind aşadar condamnat la sărăcie intelectuală: la fel cu cea a „provincialului geografic” – pe care acum televiziunea şi Internetul l-au ajutat să dispară – care măsura toate lucrurile cu metrul mental al satului său, singura realitate pe care o cunoscuse). De multe ori sunt deranjat când aud că se spune: „Dante este actual”, „Virgiliu este ca unul dintre noi”! Dacă ar fi aşa, probabil că m-ar interesa mai puţin. Căci eu îl citesc pe Dante tocmai pentru că mă face să înţeleg că nicio construcţie umană nu este naturală, ci istorică şi convenţională, şi că există societăţi care au socotit esenţiale şi evidente valori cu totul diferite decât cele care stau la baza realităţii noastre antropologice.
Dar a te măsura cu trecutul presupune şi un fundament etic necesar societăţii. Cum va înţelege viitorul cineva pentru care prezentul este singurul orizont posibil? Există un viitor numai atunci când trecerea omului pe pământ (a omului ca individ şi a generaţiei sale) nu e simţită ca absolută şi izolată în gol, ci dacă e concepută ca succesiune a generaţiilor în transmiterea tezaurului cunoaşterii. Numai dacă sunt fiul unui trecut (un fiu, desigur, neingrat) pot vedea scurta mea experienţă pe pământ ca parte a unui proces şi, prin urmare, pot concepe viitorul şi trudnicul proiect de a-l prefigura. Cu toţii avem dinaintea ochilor nimicnicia unei politici care se bazează pe sondaje zilnice care măsoară consensul de moment sau din ultimele săptămâni. Criza actualei clase conducătoare, de care se plâng toţi pretutindeni (istoricul american  Christopher Lasch vorbea, acum câţiva ani, parafrazându-l pe Ortega y Gasset, de „rebeliune a elitelor”), vine în primul rând din incapacitatea de a imagina orizonturi largi. Dar ce orizonturi poate avea o cultură care pierde simţul continuităţii istorice?

Simţul continuităţii are şi el legătură cu educaţia. Aşa că haideţi să revenim la şcoală şi la literatura în şcoală. Italia posedă, după părerea mea, o splendidă paletă de manuale de literatură pentru şcoli, multe excepţionale, scrise de mari specialişti. După dumneavoastră care ar trebui să fie caracteristicile obligatorii ale unui manual de literatură în zilele noastre?

Aşa e, iar cine în Italia se ocupă de literatură continuă să fie uimit de sărăcia manualelor din alte ţări europene. Italia are excelente istorii ale literaturii, şi nici nu poate fi altfel de vreme ce la noi istorii literare continuă să se producă mereu.
De altfel, obiceiul acesta e o veche moştenire. Secolul al XIX-lea – secolul unificării noastre naţionale – nu putea să nu-i încredinţeze tradiţiei literare un rol identitar fundamental. Literatura era singurul domeniu în care noi ne puteam recunoaşte cât de cât o tradiţie comună, în toate celelalte absentă. Italia nu numai că nu avusese nici urmă de unitate politică (dar, în fond, aceasta era şi situaţia Germaniei, care s-a unificat la un deceniu după Italia) sau administrativă; şi era cât se poate de departe de o unitate lingvistică în oralitate (un ţăran sicilian şi unul lombard, analfabeţi şi vorbind în dialect, n-aveau nicio şansă să se înţeleagă). În acest context o literatură care din secolul al XVI-lea încolo adoptase limba florentină a lui Dante, Petrarca şi Boccaccio (o limbă artificială pentru cine nu era toscan, şi care se găsea în situaţia, să zicem, a unui scriitor român care s-ar hotărî să scrie în engleză ca să aibă un public mai vast) era cu adevărat singurul factor de continuitate ‘naţională’ în peninsulă. Să nu uităm (datele au adesea o semnificaţie misterioasă) că Francesco De Sanctis îşi încheie capodopera, Istoria literaturii italiene, în acelaşi an, 1870,  în care Roma era cucerită şi se încheia unitatea naţională: o coincidenţă care revelă legătura profundă între identitatea naţională italiană şi istoria literară. Iar această legătură şcoala n-a încetat nicicând s-o sublinieze: cu rezultate adesea paradoxale.
Într-adevăr, poate că în nicio ţară din lume nu se studiază atâta literatură ca în Italia, şi totuşi se ştie că indicii de lectură în Italia sunt printre cei mai scăzuţi din Europa. Ca o glumă proastă am putea spune că există o legătură cauză-efect între cele două fenomene: că în Italia se citeşte puţină literatură (şi foarte puţină literatură italiană) tocmai pentru că învăţământul a contribuit s-o facă odioasă în chiar anii de şcoală... Dar lăsând gluma, adevărul este că încă şi astăzi (deşi sunt semne că lucrurile încep să se mişte) în şcoala italiană nu se studiază literatura, plasând-o însă şi în context istoric (lucru sacrosanct), ci se studiază adesea doar ‘istoria literaturii’: materialitatea textului, vocea, frumuseţea lui, puterea sa de a emoţiona şi a argumenta, toate sunt lăsate pe planul doi, importantă fiind doar plasarea textului într-o ideală evoluţie istorică.
Sunt adesea şocat când, la examen, cerându-i unui student să-mi vorbească despre Conştiinţa lui Zeno, de Italo Svevo, îl aud că începe nelipsit spunând că romanul „reflectă procesul de disoluţie a eului etc.”: adică îl vâră cu de-a sila într-un parcurs ideologic, în vreme ce-i pare cu totul secundar faptul că în roman se vorbeşte, „cu o ironie inteligentă şi fără egal” de dorinţe erotice frustrate, de antipatii viscerale, de adulter, de un raport conflictual cu viciul fumatului, că ne regăsim în el pulsiunile de nemărturisit şi măştile pe care le purtăm şi  autoamăgirea cu care adesea ne povestim pe noi nouă înşine.
Îmi dau seama că ocolesc întrebarea. Adevărul este că un manual de literatură ideal nu există. Sau, mai bine zis, ar putea fi acela care, renunţând la orice pretenţie de unitate, se propune ca un laborator multiplu de lucru şi de analiză, sugerând mulţimea de abordări care ne stă dinainte când, apropiindu-ne de un text literar, vrem ca el să ne ‘vorbească’, să ne facă să înţelegem ceva din lume.

Haideţi să revenim la clasicii de care vă ocupaţi. Noi, cum bine ştiţi, publicăm acum în colecţia bilingvă Biblioteca Italiană câteva dintre scrierile celor mai mari clasici ai gândirii politice italiene, Machiavelli şi Guicciardini. După dumneavoastră, ce poate însemna pentru oamenii de azi – şi nu mă refer la specialişti, ci la un cititor atras eventual de copertă – contactul cu acea gândire?

Contactul cu o mare minte este întotdeauna un exerciţiu extraordinar. E un exerciţiu pe viaţă.
În Cugetări Guicciardini vrea să scrie, de fapt, un soi de manual practic al comportării politico-sociale, dar făcând-o, ne pune la dispoziţie o extraordinară analiză antropologică: aceasta e măreţia lui. Guicciardini observă comportamentul oamenilor, dar privirea lui se transformă într-o nemiloasă investigaţie a raţiunilor profunde ale acţiunilor lor, a amorului propriu şi a dinamicii impulsurilor care îi caracterizează. Ea devine un examen aproape anatomic al sferei morale şi al psihologiei omului.
Şi, în fond, nu mult diferit e ceea ce un cititor nespecialist găseşte în Machiavelli. Mă gândesc la extraordinara lui capacitate de a merge în miezul problemelor, de a separa ce e marginal de ce e esenţial.
Şi mă gândesc, mai ales, la neţărmurita libertate intelectuală care se respiră în paginile acestor doi florentini, aproape de aceeaşi vârstă şi care, în atâtea privinţe diferiţi, au fost suficient de mari pentru a înţelege fiecare măreţia celuilalt. Mă gândesc la acuitatea cu care demontează amândoi locurile comune şi ideologiile vremii lor: o atitudine care la Machiavelli (în această privinţă mai mare decât prudentul Guicciardini) devine capacitate de a intui ceea ce în timpul lui era de neimaginat. Un om care în Discursurile asupra primei Decade a lui Titus Livius putea spune că ‘dezbinarea’ (confruntarea instituţionalizată a unor interese diferite) este temeiul măreţiei republicilor, răsturnând astfel două mii de ani de gândire politică şi intuind, cu secole înainte, un principiu fundamental al democraţiilor moderne.

Aţi arătat câteva din calităţile comune lui Machiavelli şi Guicciardini care ar trebui să atragă oricând pe oricine. Totuşi diferenţele între cei doi nu sunt puţine. Vreţi să le explicaţi pe scurt cititorilor noştri?

Machiavelli şi Guicciardini articulează raţionamentul în feluri diferite şi complementare.
Desigur, pe cei doi îi despărţeau nu puţine lucruri. Guicciardini (cu 14 ani mai tânăr ca Machiavelli) aparţinea aristocraţiei florentine şi era destinat aproape firesc unei cariere politice importante: şi într-adevăr, mare parte din viaţă a fost un om al puterii, guvernator al unor ţinuturi ale Statului Papal. Era un conservator, dar nu miop ci dimpotrivă, foarte inteligent şi fără iluzii, însă mereu atent să apere prerogativele clasei sale. Pe care a ajuns chiar să o idealizeze (precum în Dialog despre guvernarea Florenţei): dar idealizând-o, a construit una dintre cele mai extraordinare teoretizări a rolului elitelor politice şi a datoriilor lor.
Machiavelli era un funcţionar al statului, membru al acelei mici burghezii administrative care la sfârşitul secolului al XV-lea şi începutul secolului al XVI-lea (după alungarea Medicilor în 1494) s-a bucurat de noi prerogative şi de o sporită pondere politică.
Amândoi aveau o inteligenţă pătrunzătoare, deşi erau inteligenţe diferite. Guicciardini dovedeşte un spirit analitic, atent în chip aproape maniacal la nuanţe şi la micile diferenţe (era un om al legii iar forma mentis a juristului transpare peste tot în opera lui). Machiavelli este, în schimb, genul de gânditor cu intuiţii neaşteptate şi clarvăzătoare, care nu ezită – în pasajele cele mai anevoioase sau chiar în impasul raţionamentului – să recurgă la analogii, la cabraje neaşteptate care se adresează mai mult emotivităţii decât raţionalităţii cititorului. Şi e de ajuns să citeşti câteva pagini din fiecare pentru a constata că au două stiluri total diferite: pe de o parte grandioasele arhitecturi sintactice ale lui Guicciardini, pe de alta, scriitura paratactică, cu fraze scurte şi nervoase, a lui Machiavelli. Aşadar două minţi capabile să dialogheze cu mare inteligenţă, însă esenţialmente diferite.
Dar diferenţa cea mai semnificativă aş vedea-o pe un alt plan; de aceea am vorbit înainte de poziţia lor socială diferită. Guicciardini a fost cu adevărat un om al puterii, care a cunoscut apăsarea deciziei politice şi responsabilitatea morală a exercitării puterii. Cunoştea din experienţă directă vâscozitatea lucrurilor care se împotrivesc proiectelor inteligenţei; cunoştea pedeapsa compromisului şi simţul limitei inerent oricărei politici, care adesea nu poate fi decât prozaică ştiinţă a posibilului.
Machiavelli, dimpotrivă, a văzut puterea de aproape, dar nu a avut niciodată responsabilitatea de a guverna. A văzut-o suficient de aproape ca să nu fie un teoretician abstract şi generic (şi nu întâmplător el aminteşte mereu că „lectura” lui era „experienţa”), dar suficient de liber de condiţionările ei directe pentru a concepe cele mai extraordinare intuiţii.

Plecând de la ce ziceţi, ţin să afirm că publicarea operelor unor asemenea giganţi este o datorie care trece dincolo de interesele culturale şi comerciale imediate. Cu toate astea, vânzările nu îi sunt niciodată indiferente editorului. După dumneavoastră, cum ar trebui noi, editori şi realizatori de ediţii, să prezentăm asemenea gândiri şi asemenea cărţi publicului nostru de astăzi, neitalian şi dependent de computer şi de telefonul mobil, pentru a-i trezi interesul pe care le merită?

Se pot citi cărţi proaste în ediţii tipărite şi se pot citi pe computer sau pe tabletă Cervantes şi Tolstoi sau Machiavelli şi Guicciardini.
Diferenţa este evident alta, şi ne-a explicat-o primul Seneca: dacă citesc îmi dilat viaţa, pentru că pot dialoga cu marile cugete din trecut ca şi când ar fi încă vii, asemeni unor prieteni care mă ascultă, care îmi zgândăre curiozitatea şi îmi pun întrebări care mă eliberează din închisoarea banalităţii (acea banalitate cotidiană care este componentă ineliminabilă a vieţii, dar pe care astăzi reţelele de socializare o amplifică peste măsură). Şi doar curiozitatea noastră şi capacitatea de a ne pune întrebări este cea care ne ajută să fim liberi şi vii.

Întrebarea mea era puţin diferită, dar profit de răspuns pentru a-i anunţa pe cei care ne citesc acum pe computer sau pe tabletă, că ne propunem să le oferim în avanpremieră fragmente din marii clasici amintiţi, care să-i invite la lectură.

Interviu realizat şi tradus de Smaranda Bratu Elian
(nr. 10, octombrie 2016, anul VI)