Între România şi Italia: „Marzolino” de Celestina Fanella

Celestina Fanella, românistă de marcă, și-a dedicat cariera cercetării și promovării culturii române în Italia. A predat la Universitatea din Udine și a publicat studii aprofundate despre literatura și teatrul românesc, îngrijind pentru editura Utet termenii privind literatura română din Grande Dizionario Enciclopedico/Marele Dicționar Enciclopedic (1984-1991), Dizionario dei capolavori/Dicționarul capodoperelor (1987) și Dizionario dei personaggi/Dicționarul personajelor (2000). Pentru Einaudi, a îngrijit secțiunile dedicate teatrului românesc din Storia del teatro moderno e contemporaneo/Istoria teatrului modern și contemporan (2003). A publicat volumul L'altra Europa. Percorsi narrativi romeni tra Otto e Novecento/ Cealaltă Europă. Parcursuri narative româneşti între secolul al nouăsprezecelea și al douăzecilea (Edizioni dell'Orso, 2005). S-a remarcat și ca traducătoare, aducând în Italia operele lui Mircea Eliade (Il romanzo dell’adolescente miope, Jaca Book, 1992), Gabriela Adameșteanu (Verrà il giorno, Cavallo di Ferro, 2012) și Ion Luca Caragiale (Racconti e schizzi, Cacucci Editore, 2012, în colaborare cu Adriana Senatore).
În romanul Marzolino (Edizioni dell'Orso, 2024), Celestina Fanella îmbină memoria și narațiunea istorică, prezentând o latură a României anilor 1960 prin ochii Selinei și ai fratelui său Costin, aflaţi în căutarea unei identități suspendate între două lumi. Pe bulevardele Bucureștiului, într-o primăvară în care tinerii îşi oferă mărțișoare cu fir alb şi roșu, marzolini în versiunea italiană a autoarei, România înfruntă schimbările aduse de epoca lui Ceaușescu. Studenții, între cursurile de educație ateistă și lecturile din Sartre și Mann, visează la un viitor plin de călătorii, muzică și libertate.
Selina și Costin, considerați „nesănătoși” din cauza dublei lor afilieri culturale, provin dintr-o familie mixtă: mama, funcționară bancară, tatăl, antrenor de rugby, un visător, iar bunicul, zidar emigrat din Italia în România la începutul secolului al XX-lea, care le-a lăsat moștenire povești și rădăcini de redescoperit. Pentru Selina, Italia nu este doar o țară îndepărtată, ci un loc al imaginației pe care îl explorează prin filmele lui Antonioni, cântecele Ritei Pavone și cărțile lui Cesare Pavese.
Marzolino este o „saga de familie” care îmbină istoria personală și cea colectivă, surprinzând trecerea de la adolescență la maturitate, între dorința de apartenență și chemarea originilor. Romanul, care explorează cu grație diverse aspecte culturale ale celor două lumi, este un omagiu adus memoriei și căutării de sine, prin intermediul diferitelor rădăcini familiale și istorice.

Cum a apărut ideea de a scrie romanul Marzolino? Care au fost motivele personale care v-au orientat spre această „saga de familie” între România și Italia? V-a inspirat vreun model literar?

Am început să scriu înainte să înțeleg motivele acestui demers. Îmi amintesc perioada, pandemia era pe cale să explodeze. Într-o primă fază, a fost o conversație telefonică cu prietena mea Graziella Riviera (regizoare și autoare a două interesante romane istorice). Îi povesteam despre curajoasa activitatea patriotică la care luau parte în România studenții de la sfârșitul anilor ’60 (episodul se află acum în capitolul Piersicile de Nazarcea). Ea mi-a spus: „De ce nu scrii ceva, ar fi interesant”. M-am gândit la o povestire. Și așa a început aventura.
În ceea ce privește modelele literare, nu mă pot gândi la niciunul în mod special. Avem cu toții varii influenţe ale lecturilor care ne-au marcat creșterea și predilecțiile culturale. 

Numeroasele personaje ale romanului Marzolino dau impresia unui scenariu de film care îmbină „verva latină” italiană și românească și par să aibă o forță narativă unică. Ne puteți vorbi despre protagoniștii principali? Cum se leagă viețile lor de tema identității și a rădăcinilor culturale?

Să spunem că problema identității apare în momentul în care cineva se confruntă cu o alegere care va schimba peisajul cunoscut în care a trăit până la un moment dat. În cazul protagoniștilor cărții, conștientizarea acestei trăsături definitorii a vieții încă nu se face simţită, pentru că tinerețea este mai puternică decât orice, ea ignoră definițiile. Selina și Felice trăiesc o poveste de dragoste în care încep să se cunoască. La distanță. Distanța alimentează imaginația, fanteziile, dar limitează posibilitatea aprofundării cunoașterii.

Romanul pare să oscileze între memoria personală și istoria colectivă. Care a fost rolul amintirilor personale în construirea narațiunii? Cât din evenimentele narate este ficțiune și cât este autobiografie?

Nu m-am gândit imediat la un roman generațional, ci mai degrabă la un roman despre familie și prietenie. Am vrut să evoc, măcar printr-un nume, o trăsătură fizică, o vorbă, o împrejurare, o aventură, fiecare persoană care a lăsat o amprentă vitală asupra epocii mele „anterioare” (adică: românești). Dar cum personajele se mișcă mai întâi în spațiile mici (casă, curte, stradă), apoi în cele mari (cartier, oraș), mi-am extins memoria la multe din locurile care s-au împletit cu întâmplările precum firele de mătase ale mărțișorului.
Ca să răspund la întrebarea despre dihotomia ficțiune/realitate, pot spune că, în mare măsură, ficțiunea coincide cu amintirile indirecte. Acest lucru este valabil mai ales în ceea ce privește povestea bunicului patern, originar din regiunea Aquila, emigrat în România la începutul secolului al XX-lea, o poveste pe care Selina o cunoaște din povestirile mamei sale.

Stilul și limba sunt unul din punctele de forță ale romanului. Cum ați lucrat la scrierea acestuia, pentru a reda complexitatea poveștii, cu diferitele ei contexte? Aţi folosit și o serie de expresii și cuvinte românești, adevărate „probe” lexicale, istorice și socio-culturale – unele explicate, altele lăsate în original sau traduse – care sunt foarte interesante (chiar titlul romanului este o excelentă transpunere în italiană a termenului mărțișor).

Am lucrat așa cum lucrează persoanele bilingve, care gândesc în două limbi. Ca într-un imprimeu în două culori care se suprapun. Niciuna din cele două limbi nu trebuia să o domine pe cealaltă chiar dacă, în realitate, italiana a fost alegerea finală. Au existat două nivele de lucru ale scrierii. Primul a fost acela de a găsi cuvintele care să dea sens la tot ceea ce simțeau personajele, pentru a lăsa cititorului impresia de imediatețe, de prezent, chiar dacă evenimentele aparțineau unei epoci de acum câteva zeci de ani. Am căutat un echilibru între acțiune și reflecție. Cu toate acestea, pe măsură ce povestea mergea mai departe, mi-am dat seama că reflecțiile ar fi scurtat distanța dintre autor și personaje, iar narațiunea ar fi alunecat în latura nostalgică sau paseistă. Un lucru pe care am încercat cu obstinaţie să-l evit.
Al doilea nivel a presupus rafinarea lingvistică. O întreprindere dificilă, dar stimulantă. A fost nevoie de multe lecturi repetate înainte de a decide ce greutate și ce formă să dau cuvintelor care îmi veneau în minte în mod dezordonat și amestecat. Cele două limbi se încrucişau constant, împreună cu amintirile: oameni, obiecte, locuri, fiecare cu culoarea și parfumul său. Trebuia să le găsesc îmbinarea. Am păstrat unele toponime și nume comune din domeniul gastronomiei, cofetăriei și parfumeriei în forma lor originală, dată fiind încărcătura lor afectivă.
Dumneavoastră sunteţi un traducător subtil şi, referindu-vă la prezența cuvintelor și expresiilor românești (uneori în original, alteori traduse), le numiți „probe” lexicale, istorice și socio-culturale pentru că sunteți familiarizat cu mare parte din contextul în care se desfășoară intriga povestirii. Aş fi, în schimb, curioasă să aflu efectul pe care îl are asupra unui cititor lipsit, în sens metaforic, de dicționarul italian-român.

Marzolino mi se pare o carte unică, poate prima de acest gen care îmbină istoria și memoria, având în centru poveștile a două familii între Italia și România. Ce contribuție credeți că aduce cartea dumneavoastră la dialogul dintre biografie și narațiune istorică, dintre personal și universal? Și ce a însemnat pentru dumneavoastră să scrieți această carte?

Așa cum am răspuns la prima întrebare, am început să scriu din întâmplare și pentru delectare. Un mesaj fără destinatar. Se întâmplă, însă, ca amintirile să devină capcane, dar nu într-un sens neapărat opresiv. Dimpotrivă: cineva este forțat să iasă din prezent pentru a căuta în trecut calea continuității. Revenind la roman, protagonista, în timp ce își construiește proiectul de viitor (părăsindu-și familia și țara de origine) simte nevoia să-şi caute „celelalte rădăcini”. Cele ale tatălui său, și anume Italia. Țara „nouă”, necunoscută, reflectă fără îndoială și această nevoie intimă, personală. Poate că acesta ar fi aspectul particular al istoriei unei emigrări, din diverse motive, colective, adesea dramatice, pe care a trăit-o generația anilor ’60 și ’70.
Pentru a completa răspunsul, vă voi spune că scrierea cărții a fost ca o lungă croazieră pe care am vrut să mi-o ofer: traversarea lentă a unui ocean – casa, familia, tinerețea.

Aveți și alte proiecte narative pentru viitor sau acestea sunt legate de activitatea dumneavoastră de traducătoare ori de românistă?

În cazul meu, cuvântul „proiecte” este prea pretențios. Recunosc că am norocul de a mă putea dedica la ceea ce îmi place să fac, fără termene limită și raportări. Este un privilegiu deloc de neglijat. Mi-am încetat activitatea de cercetare acum zece ani și acum studiez doar din plăcere. În orice caz, traducerea rămâne o tentație, așa că mă las tentată din când în când. Am pe masă teatrul lui Mihail Sebastian, un autor pe care, din fericire și în manieră splendidă, l-ați oferit publicului italian. Poate că ar merita să completăm portretul unui autor atât de delicat, prin traducerea câtorva dintre comediile sale. Am în vedere acest lucru.