Cezar Paul-Bădescu: „Pentru mine, scrisul unei cărți este o experiență de viață”

Să-l citești pe Cezar Paul-Bădescu e nemaipomenit. Chiar și când decide să vorbească despre subiecte intense și perturbante precum moartea, frica, angoasa. E nemaipomenit pentru că Cezar Paul-Bădescu e ca un alchimist care știe să dozeze cuvintele, să le amestece, să le exploateze pentru a le transforma în pietre filosofale: din cuvinte neșlefuite se transformă în aur. Iar cărțile sale, prin modul de a povesti emoțiile și gândurile autorului lor, povestesc ceva despre cititor, despre umbrele lui, despre fricile lui. Fapt e că, înfruntați împreună, toți monștri apar mai puțin înspăimântători. În Frica de umbra mea (Polirom, 2019), Cezar Paul-Bădescu înfruntă umbrele, ale sale și, în ultimă analiză, ale noastre.
Scriitor, ziarist și scenarist, Cezar Paul-Băescu a fost redactor pentru „Dilema”, a fost șeful Departamentului Cultură al ziarului „Adevărul” și a condus „Cartea cea de toate zilele” pentru TVR2. În regia lui Călin Peter Netzer, a lucrat ca scenarist la filmul Ana, mon amour, ecranizarea propriului roman Luminița, mon amour (Polirom, 2006).

Ultima carte pe care ai scris-o este despre moarte, Frica de umbra mea (Polirom, 2019), care se revelă a fi o carte despre viață, în ultimă analiză. Ce te-a împins să alegi acest subiect?

Deși de obicei obișnuim să privim în altă parte când e vorba de moarte, ea continuă să fie prezentă, ba chiar să fie strâns legată de viețile noastre. Dacă băgăm capul în nisip, asta nu înseamnă că și dispare lucrul care ne sperie. Suntem înconjurați de moarte, în fiecare secundă mor oameni, și vine o vreme când toată povestea ajunge să ne implice și pe noi: mor cunoscuți, prieteni, rude, părinți și, inevitabil, noi înșine. În Frica de umbra mea, mi-am propus să nu mai întorc privirea și să-mi înfrunt fricile, angoasele. „Umbra” din titlu nu se referă numai la moarte, ci și la tot felul de alte umbre care ne bântuie: ale trecutului, ale traumelor sau cele ale subconștientului. Cât despre moarte, nu poți întoarce privirea la nesfârșit, până la urmă tot va trebui să o privești în față. Iar, dacă faci acest exercițiu dinainte, măcar ești pregătit.
Pe de altă parte, după cum ai observat, nu e numai o carte despre moarte, ci și despre multe lucruri care țin de viață: relația cu bunicii, condiția femeii în vremuri de criză, iubirile din școală revizitate la maturitate, cum se joacă mass-media cu noi sau ce vezi după ce oameni puternici și care au făcut istoria își dau masca jos.

Nu doar prozator, ci și scenarist și publicist: care sunt diferențele între o formă și alta de a scrie? Care sunt elementele în comun?

Toate aceste forme au la bază cuvintele, desigur, operează cu ele, dar cât de diferite sunt unele de altele! În presă, textele trebuie să fie funcționale, să transmită informații. Nu textele sunt importante, ci informațiile. Cele literare tocmai funcționale nu trebuie să fie. Și, în cazul lor, ajunge să fie mai important cum spui, decât ce spui. Literaturitatea este invers proporțională cu orice încercare de a-i conferi un caracter pragmatic textului: să-ți vândă ceva – o informație, un produs, o ideologie etc.
Diferit e și scenariul de literatură, pentru că filmul are un cu totul alt limbaj și trebuie să ții cont de acest lucru. Dincolo de asta, experiența adaptării cinematografice după o operă literară este una extraordinară pentru un autor. Asta, pentru că, printre altele, poate vedea direct cum interpretează ceilalți ceea ce scrie, ce înțeleg din textul lui, cum se construiesc personajele sale în mintea lor. Cu alte cuvinte, îți poți vedea opera cu ochii altora, deci din alte perspective. De exemplu, când am asistat la castingul pentru filmul Ana, mon amour (adaptare după romanul meu Luminița, mon amour), am avut niște revelații în acest sens. Actorilor li se cerea să interpreteze o scenă care, întâmplător, era una preluată ca atare din cartea mea – o criză pe care-o face personajul feminin pe stradă. Ei bine, am văzut atunci mai multe interpretări diferite ale scenei respective și, dintre acestea, au existat chiar și unele rezolvări la care nu mă gândisem. Și care stăteau și ele foarte bine în picioare, erau valabile. Deci ai ocazia să afli că opera ta este mult mai mult decât ai pus tu în ea, că de fapt te depășește, iar asta îți dă un sentiment extraordinar, ca atunci când realizezi că ești depășit de copilul tău, de a cărui educație te-ai îngrijit.

Despre literatură, ai spus deseori că ar fi autoterapie, aducând o viziune mai puțin în vogă printre scriitorii adevărați. Despre literatură vorbești și în Tinerețile lui Daniel Abagiu. Ce este, așadar, literatura pentru tine?

Literatura poate fi multe lucruri, dar pe mine mă interesează în principal capacitatea ei de a-ți oferi cunoaștere și mai ales autocunoaștere. Eu scriu pentru a cunoaște și a mă autocunoaște și, prin asta, pentru a mă împăca cu lumea și cu mine însumi. Aceleași lucruri mă interesează și când citesc, deci din poziția de „consumator” al literaturii. (Scriu consumator între ghilimele, pentru că în cazul literaturii procesul este cu totul special, consumul presupunând participarea la actul creației, căci cititorul re-creează o lume pe scheletul pe care i-l oferă scriitorul.) Desigur, acesta este un proces terapeutic, un fel de ședință de analiză pe care-o faci cu tine însuți, apelând la anamneză, la sondarea inconștientului, la interpretarea de roluri în psihodramă și altele de genul acesta. Totul, pentru a învăța să-ți gestionezi relația cu tine însuți și cu ceilalți, cu traumele sau cu momentele de fericire, cu nostalgiile și cu iubirile.
Pentru mine, scrisul unei cărți este o experiență de viață, o explorare în mine însumi și în lumea înconjurătoare, iar cartea publicată este o invitație adresată cititorului să mi se alăture și să întreprindă propria lui explorare.

De unde se naște ironia din romanele tale? În esență, spiritul mioritic este rezultatul unei tradiții care își are rădăcinile în Grecia antică, tragică.

Știi cum e când faci o mâncare și simți nevoia să adaugi ceva acrișor, ca să contrabalansezi un preparat prea gras sau prea dulce? Așa e și cu ironia sau cu stilul lejer din cărțile mele. Sunt sosul acrișor care însoțește niște bucăți de carne grasă. Unii bucătari renumiți spun că sosul e cel care face un fel de mâncare deosebit. Carnea e practic aceeași. E importantă și asigură consistența mâncării. Dar sosul este cel care face diferența.

Cum scrii? Ai tabieturi? Ritualuri indispensabile? Iei notițe? Stai ascuns într-o cameră, ca să te poți concentra pe scris sau reușești să scrii oriunde?

Cum spuneam, scrisul este pentru mine o formă de autoterapie, deci scriu când am nevoie de așa ceva. Nu am un program regulat de scris, pentru că nu o fac pentru a-mi câștiga existența și nici nu am ambiția să furnizez cărți la intervale regulate, pentru a menține trează atenția publicului în ceea ce mă privește și pentru a mă bucura de notorietate. Nu mă interesează astfel de lucruri – și spun asta nu pentru că nu aș putea ajunge la ele, ca vulpea cu strugurii acri, ci pentru că-mi dau seama că nu m-ar face mai fericit, mai mulțumit de propria mea viață. Știu cum e, pentru că am fost pe-acolo. Am avut, timp de câțiva ani, o emisiune zilnică la televiziunea publică și în perioada aceea oamenii mă recunoșteau pe stradă – unii mă și opreau să mă întrebe lucruri sau să mă felicite. (În paranteză fie spus, popularitatea se face astăzi nu scriind cărți, ci apărând la televizor sau – și mai simplu – făcându-te vlogger și influencer pe internet.) La ce să-ți folosească aceste lucruri? După câteva momente în care îți este gâdilat orgoliul, te întorci la viața și la problemele tale, iar notorietatea nu te ajută cu nimic. Pot să mă considere unii un candid, dar eu prefer să-mi cultiv, în liniște, propria grădină.