Chiara Valerio: Matematica este politică, dar şi viaţă

Dacă ființele umane pot deveni doar ceea ce văd sau doar ceea ce își pot imagina, atunci Chiara Valerio este un model excepțional de urmat. Matematiciană, eseistă, scriitoare, responsabila literaturii de ficţiune a Editurii Marsilio din Veneţia, Chiara Valerio trebuie descoperită, filă cu filă (aviz: uneori reflecţia ei se face atât de subtilă încât e mai bine să ai curajul de a admite că nu ai prins ideea, să întorci foaia și să o recitești; plăcerea de a fi înțeles pe deplin, mai apoi, e garantată și amplificată).
Se intitulează La matematica è politica („Matematica este politică”, Einaudi, 2020), ultimul eseu semnat de Chiara Valerio, un distilat de cugetări care trimit la mituri și legende. La o privire mai atentă, se înțelege că matematica nu e doar politică, ci şi filosofie, mod de a privi viața, gimnastică pentru minte cu aceleași beneficii precum cele pe care gimnastica acvatică le aduce coloanei vertebrale. Despre matematică am dialogat cu Chiara Valerio, dar și despre literatură română și italofonă, despre a fi femeie într-o lume ce aparține bărbaților.

În romanul Il cuore non si vede („Inima nu vede”, Einaudi, 2019) o citezi pe Nina Cassian. Literatura română rămâne oarecum de nișă în Italia. Ce raport ai cu literatura română? Mai simplu, cum ai intrat în legătură cu poeziile Ninei Cassian și ce alți scriitori români te-au fascinat?

Gabriela Adameșteanu și Mircea Cărtărescu sunt primii scriitori contemporani pe care i-am citit, apoi Ruxandra Cesereanu m-a impresionat mult, ea ca persoană, dar și poeziile ei. Bineînțeles, i-am citit pe Cioran și pe Mircea Eliade, de curând şi pe Liviu Rebreanu, pentru că la Editura Marsilio avem o colecție dedicată clasicilor unde scriitorii români sunt bine reprezentați. Am citit-o pe Nina Cassian fără să știu de ce naționalitate e, mai întâi am citit poeziile, apoi am citit biografia ei. Dar așa fac de cele mai multe ori, biografiile vin ulterior. Scriitorii români pe care i-am cunoscut, ca și tinerii matematicieni pe care i-am întâlnit în timpul doctoratului, mi s-au părut persoane culte. Am găsit cultură și atenție și la una din cele două persoane care au fost alături de bunica mea în ultimii ani de viață. Sunt foarte curioasă în ceea ce privește România, țară unde nu am fost niciodată și pe care o cunosc doar din ce am citit, ca multe lucruri din viața mea.

Despre condiția femeii în societate nu este prima dată când vorbești. Într-un interviu – e o idee pe care o reiei și în La matematica è politica – ai explicat cum nu ai fost nevoită să demonstrezi că îți meritai locul în panorama culturală, femeie fiind. Faptul că ai studiat matematică și ai obținut un doctorat erau deja o garanție. Nu despre femei aș vrea să-mi vorbești ci, într-un joc al similitudinilor, despre „literatura migrantă”. Uneori aceasta pare a suferi de nevoia de a „demonstra” că-și merită locul. Pe lângă activitatea de scriitor și eseist, te ocupi de literatura de ficţiune pentru Editura Marsilio. Ce fel de contribuție consideri că pot aduce lumii editoriale italiene scriitorii italofoni?

Nu consider că a trebuit să demonstrez că-mi merit locul, cred că faptul de a fi studiat matematică m-a scutit de neîncrederea culturală cu care uneori se confruntă femeile. Îmi place mult paralelismul cu literatura migrantă, nu mi se pare că este privită cu neîncredere, mai degrabă cu o anumită curiozitate. Este totuși un proces lent, cum cred că se întâmplă în toate țările în care nu a existat o putere colonialistă. În Franța și în Anglia au existat mereu scriitori francofoni și anglofoni, în Italia acest aspect e mai recent. Cred că Alessandro Giammei (actualmente profesor la Bryn Mawr College) şi-a dedicat lucrarea de licență literaturii sarde văzută ca literatură post-colonială, dar e o amintire vagă, poate inexactă. Acum e altceva, sunt persoane care scriu și vorbesc italiana, vom avea în sfârşit și o literatură italofonă, amplificând un proces deja în curs. La Editura Marsilio va ieși la jumătatea anului viitor romanul de debut al lui Nikolaj Prestia, născut și crescut, în primii zece ani de viaţă, în Rusia.

În diferitele epoci, prin diverse strategii, a existat mereu un văl pe ochii lumii, fie că era vălul mayei sau al Salomeei. Astăzi vălul este distracţia, distragerea atenției. Tineri cu agenda plină, mame-manager super-ocupate, la fel şi tații (în cazul lor fiind însă un lucru normal în mentalul colectiv). La finalul numeroaselor activități, rămâne o singură dorință: distracţia. În ce măsură ești de acord cu faptul că există o legătură între era digitală, care umple toate spațiile goale, și frica de a te plictisi, care se traduce în dorința de a-ți distrage atenția? Care sunt consecințele?

Și ocupațiile sunt un fel de a-ți distrage atenția. E o societate care l-a înlocuit pe „Cine ești?”, cu „Ce faci?” Niciuna dintre cele două întrebări nu m-a atras, însă cu siguranţă „Cine ești?” e mai dificil de inserat în agenda noastră zilnică. Consecințele lui „Ce faci?” implică imposibilitatea de a gândi. Cred că pentru a gândi, sau cel puțin așa este pentru mine, este nevoie de timp liber, fie el cât de scurt, dar liber, golit de orice altceva.

În carte există numeroase pasaje care stimulează cugetarea. Mi-ar plăcea să ne oprim la unul dintre ele în care afirmi: în timpul pandemiei de Covid-19, dreptul la sănătate a părut a se contrapune celui la instruire. Poți comenta? Mai precis, tu ce explicație ți-ai dat? De ce s-a întâmplat acest lucru?

S-a întâmplat de nevoie, prioritatea era aceea de a diminua răspândirea virusului, deci de a limita contactele, dar această nevoie a scos la iveală, sau cel puțin așa mi s-a părut, lipsa unui proiect, a unei perspective asupra școlii. Am apelat la bunăvoința profesorilor și la posibilitățile familiilor, aşa cum se întâmplă adesea. Iar acest lucru este exact opusul a ceea ce doreşte a fi școala publică, şcoala care ar trebui să aplaneze diferențele sociale.

Din timpurile antice, de la vechii greci au supraviețuit eroismul de la Termopile, zeii greci, silogismul, politica, Odiseea, calul troian… Nu şi raționamentul deductiv, abstractizarea și proporțiile geometriei. Crezi că acest lucru s-a întâmplat pentru că „naraţiunea” lui Platon a supraviețuit într-o măsură mai mare decât cea a lui Aristotel? Ce lume crezi că ar fi fost, dacă s-ar fi răspândit mai mult viziunea aristoteliană?

În realitate, în științele așa-zise exacte s-au răspândit mai degrabă teoriile lui Aristotel, ipse dixit – cum se povestește că l-ar fi apostrofat eruditul Averoes – astfel că după Fizica lui Aristotel, considerată drept adevărul despre realitate, timp de aproape două mii de ani s-a crezut că accelerarea este proporțională cu viteza, nu cu variația vitezei. Și alte asemenea lucruri: ideea stelelor imobile, a Terrei în centrul universului și aşa mai departe. Aristotel a fost punctul de referință al știinţei – şi pe bună dreptate, a fost o imensă  sistematizare – pentru mult timp. Cred însă că au câștigat amândoi, în domenii diferite.

Greșeli, încercări și greșeli, cam aşa ar fi paşii științei, ceea ce, în timpul pandemiei, a făcut ca oamenii să se simtă fragili. Parcă s-a rupt cerul deasupra noastră, am văzut că adevărul absolut nu există, că știința nu e făcută din adevăruri absolute. Ce scenarii crezi că deschide o ademenea conștientizare? Ce lecție ne învață, dacă ne învață ceva?

Sper că ne învață, sau cel puțin pe mine m-a învățat că noi suntem eroarea de evaluare a lucrurilor. Așadar, înainte de a sancționa greșeala altuia, ar fi bine să evaluăm, în modul cel mai exact posibil, ce greșeală reprezentăm noi. Pe de altă parte, dacă a greşi stă în natura omului și a modului său de fi, atunci greșeala însăși poate fi privită ca o caracteristică și nu ca un defect moral.