Claudio Gallo: „Salgari și-a ales, cu dezinvoltură, non-europeni și femei ca protagoniști”

„Romanul contemporan îi datorează foarte mult lui Salgari. El este părintele unui curent literar, scris și desenat, care continuă și astăzi. Acest lucru poate fi observat din lista autorilor contemporani premiați cu distincția Emilio Salgari pentru Literatură de Aventură”.
Acestea sunt cuvintele lui Claudio Gallo (n. 1950), unul dintre cei mai mari cercetători italieni ai lui Emilio Salgari. A lucrat ca bibliotecar la Biblioteca Civică din Verona, unde, printre altele, a organizat câteva expoziții dedicate literaturii populare și a fost curator pentru cataloagele acestora. Profesor de Istoria Benzilor Desenate la Universitatea din Verona, specialist în literatura populară, este fondatorul și directorul revistei „ilcorsaronero” dedicată lui Salgari. A fost co-editor al colecției Emilio Salgari - Opera Completa (RCS - Fabbri, 2002, 2007) și consultant editorial pentru colecția Emilio Salgari - Marile Romane de Aventură (Mondadori, 2011). Ultima sa lucrare, scrisă împreună cu Giuseppe Bonomi, este noua biografie a lui Emilio Salgari, Scriitor de aventuri (Oligo, 2022), publicată la 160 de ani de la nașterea acestuia și bazată pe mărturii și documente parțial necunoscute, pentru a oferi o reprezentare care să reflecte realitatea, evitând cu strictețe interpretările ficționale foarte răspândite în trecut.

În general, personajele salgariene sunt plasate într-un context istoric precis, însă scriitorul nu a văzut niciodată Malaezia, India sau Marea Caraibelor, locuri de suflet peste care flutură steagul fantasticului. A fost posibilă reconstituirea surselor istorice și geografice citite și folosite de Salgari?

Emilio Salgari a simțit că poate comunica cu un număr mare de cititori: tineri, vârstnici, culți, inculți, bogați și săraci. Era convins că nevoia de a se identifica cu eroi autentici, puternici, curajoși și cinstiți își avea rădăcinile în negura timpului, la originea mitului. Iliada, Odiseea și poemele cavalerești îi erau binecunoscute.
Tovarășii săi de călătorie au fost marii scriitori europeni ale căror opere le cunoștea și le aprecia: Jules Verne, Robert Louis, Stevenson, Gustave Aimard, Jack London, Fenimore Cooper. A citit jurnale de călătorie, reportaje, cronici, cărți pe teme științifice, romane, ziare și reviste precum „Il Giornale Illustrato dei Viaggi” și „Il Giro del Mondo”; a studiat atlase și portulane. A adunat toate informațiile posibile despre lumea cunoscută și, în special, despre Orientul Apropiat și Extremul Orient: hărți (pe care uneori le desena chiar el însuși), ilustrații, climă, floră, faună, obiceiuri, vocabular exotic, limbi, dezvăluind cititorilor săi ținuturi îndepărtate și necunoscute.
El a adăugat tradiției literare europene a romantismului ceva specific italian: pasiunea, trădarea, ura, elemente preluate din cea mai bună melodramă a noastră.
Salgari alesese, cu dezinvoltură, non-europeni și femei ca protagoniști ai romanelor sale. Genială și inovatoare a fost crearea lui Sandokan, mult iubitul prinț născut în Borneo, și detronat, un personaj care avea puțin sau nimic de-a face cu modelele, aproape în întregime europene sau americane, propuse de tradiția romanului occidental.

Salgari a fost menționat ca fiind unul dintre principalii precursori ai science-fiction-ului în Italia. Deși a fost numit „Jules Verne al Italiei”, în realitate, conform lui Gianfranco De Turris, „nu era foarte înclinat spre speculații futuriste și rareori a inclus în operele sale invenții și mașinării care să depășească tehnologia timpului său”. Considerați că există și excepții?

Este adevărat, a publicat doar Minunile anului 2000 și câteva povestiri „science-fiction”. Dar trebuie să privim mai întâi contextul cultural al vremii.
Este cunoscut faptul că în literatura fantastică italiană timpurie, între sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea, pot fi identificate cel puțin două caracteristici: elementul politic manifestat în imaginarea viitorului (Giustino Ferri, Emilio Salgari...) și elementul pozitivist caracterizat de încrederea în progresul științific. Cu toate acestea, scriitorii italieni au manifestat o anumită neîncredere în științele, filozofiile, opțiunile politice și forțele de producție – pozitivism, socialism și industrialism – care, împreună, anunțau un viitor minunat. Ei au redescoperit înțelepciunea și libertatea scriitorului care își punea întrebări. De ce, se întrebau ei, viitorul ar trebui să fie neapărat mai bun decât prezentul? Pentru Salgari, societatea din viitor este condiționată de electricitate, care saturează aerul și induce omenirea să cadă într-o frenezie fără precedent pe care călătorii în timp nu o pot suporta. Astfel, un transplant de cap, imaginat de Onorato Fava, are rezultate imprevizibile; când, într-o nuvelă a lui Capuana (L’acciaio vivente, „Il Giornale d Italia”, 1913), acciaina, o substanță misterioasă, este injectată în venele frumoasei soții a unui savant pentru a-i păstra frumusețea statuară [1], rezultatele sunt tulburătoare. La fel și în Komokokis, Edoardo Carot, protagonistul, sfidând legile care guvernează lumea subterană, întruchipate în sângele vital care emană din ciudata lumină produsă de mișcarea moleculară a materiei, își sacrifică femeia pe care o iubește. Acciaina, electricitatea, experimentele chirurgicale și lumina moleculară subminează credința omului în știință. Cu toții par să fie de acord cu Luigi Capuana, mai ales Emilio Salgari, atât de apropiat de scriitor, când afirmă că ar fi bine ca anumite experimente umane să nu reușească niciodată. Totul se leagă și nimic nu se deosebește de ficțiunea anticipativă a lui Antonio Ghislanzoni (Abrakadabra. Storia dell’avvenire, 1874), care imaginează apocalipsa viitoare, sau a lui Giustino Ferri (La fine del secolo XX, 1900, republicată acum de edițiile Black Dog), care anunță declinul ireversibil al lumii occidentale.

Salgari a fost tratat cu dispreț de critici și de cercurile literare. Singura recunoaștere oficială a meritului său a fost cea a reginei Margherita de Savoia care, în 1897, i-a conferit Crucea de Mare Cavaler. Care au fost motivele acestei excluderi?

În biografia recent publicată împreună cu Giuseppe Bonomi (Emilio Salgari. Scriittore di avventure, Oligo, 2022) am dedicat un capitol criticii la care facem referire. Salgari a lucrat pentru marile edituri ale vremii, cum ar fi Treves sau Bemporad. Autori și critici precum Carlo Bo, Salvatore Quasimodo, Grazia Deledda, Fosco Maraini, Cesare Zavattini... au scris în mod pozitiv despre opera sa. Astăzi, Salgari este studiat și la universitate. Nu putem nega faptul că unii dintre criticii vremii sale l-au desconsiderat. Cu toate acestea, industria editorială, atât în țara noastră, cât și în străinătate, a înțeles imediat noutatea reprezentată de acest boem Tusitala italian.

Umberto Eco a declarat într-un interviu din 1991: „Până la șase ani am vrut să fiu vatman. Apoi, la opt ani, am început să citesc cărțile lui Salgari și cărțile bunicii mele... Așa că am început să scriu povești scurte cu propria mea editură: Crepix (it. Matenna), adică creion și pix”. Cât de mult îi datorează romanul italian contemporan lui Salgari?

Romanul contemporan îi datorează foarte mult lui Salgari. El este părintele unui curent literar, scris și desenat, care continuă și astăzi. Acest lucru poate fi observat din lista autorilor contemporani premiați cu distincția Emilio Salgari pentru Literatură de Aventură”.
Permiteți-mi o autocitare împărtășită +n carte cu prietenul meu Giuseppe Bonomi: „Este un mare proces cultural democratic, este modernitatea care trece prin opera ʽmediană’ a lui Salgari, capabilă să modifice și să orienteze opțiunile tehnice ale industriei editoriale în ceea ce privește modul în care se construiește ʽfizic’ cartea, întrucât revoluția care avansează este și estetică și privește hârtia, imaginea, grafica și ilustrația. Acțiunea sa literară a pus sub semnul întrebării granițele labile și artificiale dintre literatura ʽsuperioară’ și cea ʽpopulară’ (pentru multă vreme și, încă și astăzi, definită superficial ca ʽparaliteratură’) și a proiectat imediat romanul italian în secolul XX contemporan. După el, literatura italiană (sfidând istoria literaturii) nu se va mai scrie niciodată cu adevărat în același mod, nu va mai fi apanajul exclusiv al claselor intelectuale, conservatoare sau altfel elitiste”.

Sunteți directorul revistei salgariane „ilcorsaronero”. Care sunt obiectivele acesteia?

Revista „ilcorsaronero” a fost creată prin voința unui grup de savanți și pasionați, nu numai italieni, pentru a da voce celor care se ocupă de literatura fantastică, de literatura de gen sau, cu alte cuvinte, de literatura „populară”. Scopul este, în special, de a valorifica opera lui Emilio Salgari care, printre primii, a intuit relevanța romanului de aventuri. Robert Louis Stevenson, Alexandre Dumas, Jules Verne, Gustave Aimard, Thomas Mayne Reid, James Fenimore Cooper, Karl May, Jack London și Arthur Conan Doyle au fost tovarășii săi de călătorie ideali și a dorit să își lege munca de scriitor de experiența lor extraordinară. Un instrument deschis pentru a cunoaște originile și afirmarea literaturii populare în Italia și în străinătate, evidențiind modernitatea operei lui Salgari prin dialogul cu instituțiile culturale (biblioteci, universități, fundații, asociații etc.). Unica noastră resursă sunt abonații noștri, care susțin financiar revista de douăzeci de ani.

           
Între ficțiune și poezie, literatura română este constant tradusă în italiană, cu nume importante precum Ana Blandiana, Herta Müller, Norman Manea, Mircea Cărtărescu, Emil Cioran, Mircea Eliade, iar revista „Orizonturi culturale italo-române” înregistrează publicațiile în baza de date Scriitori români în limba italină: 1900-2024. În ce măsură credeți că este cunoscută în Italia și ce scriitori români v-au atras atenția?  

Din păcate, trebuie să recunosc că nu știu mare lucru din literatura română publicată în Italia, cu excepția câtorva incursiuni agile în povestirile fantastice ale lui Mircea Eliade și în eseurile filosofice ale lui Emil Cioran. Aș vrea să știu dacă Salgari a fost sau mai este publicat în România și dacă există o tradiție a romanelor de gen popular care să se poată asemăna într-un fel cu scriitorul italian și cu marii autori de aventuri menționați mai sus. Aș publica cu plăcere orice eseuri.

[1] Luigi Capuana, L'acciaio vivente, „Il Giornale d'Italia”, 11 august 1913; Onorato Fava, La casa bianca, „Il Secolo XX", nr.: 60, octombrie 1905, pp. 812-821-n. 61, noiembrie, pp. 907-912.