Cornelia Golna: „Pentru mine, a scrie un nou roman înseamnă a lua totul de la capăt”

Scriitoarea de limbă engleză Cornelia Golna şi-a lansat la Bookfest 2023 cartea Constantinopol. Orașul râvnit (Editura Universităţii de Vest Timişoara), apărut în română în traducerea Ioanei Ploeșteanu. Scriitoarea Ioana Pârvulescu a făcut prezentarea acestui volum
În introducerea amplului interviu realizat pentru revista noastră, Luciana Tămaş consemnează:
Îi povesteam unei doamne, pe care, încet, am ajuns a o considera prietenă, că prozatoarea Cornelia Golna este soția mai cunoscutului, în România, traducător Jan Willem Bos și că dialogul cu dânsa a început oarecum sfios. Treptat, însă, s-a tot extins și, tainic, a devenit altceva.
Doamna Golna mi-a mulțumit la un moment dat pentru întrebări și pentru că i-am dat posibilitatea să explice de unde i-au venit romanele. Am reținut cuvintele dânsei – „Când am început să răspund, nu știam că o să am atâtea de spus!” –, deoarece cred că, într-o cheie oarecum diferită, exprimă ceea ce doresc să transmit tuturor acelora care vor lectura acest dialog: când am început să întreb, nu știam că vor fi atât de multe de ascultat!...

Câteva repere biografice: România, Grecia, Statele Unite ale Americii și Țările de Jos. Să fie această constelație motivul pentru care tematica romanelor dumneavoastră nu pare tipică pentru un scriitor de limbă engleză?

M-am născut în București, am trăit primii patru ani din viață în Grecia, am crescut și am fost educată în Statele Unite. Am fost și sunt, în primul rând, un cititor. Literatura pe care am lecturat-o în tinerețe a fost anglo-saxonă – în special americană și britanică. Lecturile mele au fost eclectice. Am citit clasicii – mama mea alegea adesea cărți pentru mine când eram copilă, cărți pe care le citise, în traducere, cu mult timp în urmă, în România. Predilecția mea era pentru romanele istorice, în special cele care descriau locuri exotice – mă rog, în viziunea americanilor sau a englezilor. Invariabil, în aceste romane, personajele principale erau occidentali – englezi sau americani – care trăiau sau călătoreau în India, de exemplu, sau undeva în Africa sau în Orientul Mijlociu –     „Levantul” –, iar  povestea, cultura, oamenii (băștinașii) treceau printr-un filtru specific occidental. Voi da un exemplu: în Travels with My Aunt (o carte de călătorii, care se vrea a fi umoristică) de Graham Greene, mătușa este categoric neimpresionată când vizitează Hagia Sofia din Istanbul și o compară cu gara Grand Central din New York! Această atitudine mi s-a părut a fi un fel de complex de superioritate. Mai târziu, Edward Said a dat un nume acestui fenomen: orientalism.
În viața mea, m-am confruntat, în America (și, poate într-o măsură mai mică, în Olanda), cu o profundă ignoranță din partea celor din jurul meu față de lumea în care m-am născut, față de lumea părinților mei (mama mea era româncă, iar tatăl meu era originar din Grecia). Acest lucru poate fi derutant pentru o tânără. În mod clar, eu eram altfel. Cel puțin acolo unde locuiam în Statele Unite, într-o zonă rurală, Europa, în general, era o noțiune vagă, iar România și Grecia erau, practic, necunoscute. Am vrut să clarific unele lucruri prin intermediul scrierilor mele. Ambiția mea era să deschid un univers necunoscut lumii în care am crescut, să mă educ – pentru că eram și eu un produs al viziunii (și ignoranței) ei – și să scriu romane frumoase care să devină bestselleruri și care să mă facă bogată și faimoasă!

V-am întâlnit pentru prima dată în urmă cu aproape douăzeci de ani. Îmi amintesc acele momente, micile nuanțe „țesute” în interiorul lor. Cărțile dumneavoastră, care, după cum spuneți, v-au modificat oarecum percepția legată de ceea ce înseamnă profesiunea de scriitor, abia urmau a fi publicate. Cunosc personal doi-trei poeți care se consideră veșnic debutanți – lucru care, zic ei, îi ajută să își mențină vie creativitatea. Dacă ar fi să alegeți între emoțiile stării de pre-debut, când viziunea condiției scriitorului este oarecum ingenuă, și certitudinea scriitorului trecut prin filtrul receptării critice, când lucrurile sunt deja decantate, care fior v-ar fi mai aproape de inimă?

Pentru mine, a scrie un nou roman înseamnă să iau totul de la capăt. Intru în el ca un străin într-o lume necunoscută. Poate că am schița unei idei, dar aceasta trebuie elaborată. Personajele mele încep adesea ca niște necunoscuți și nu se dezvăluie decât treptat. La fel ca un cititor, trebuie să mă acomodez și eu în această nouă lume pe care o explorez. Este un proces.
Poate că cea mai mare diferență între cele două romane scrise de mine a fost, în cazul celui de-al doilea, că aveam în spate deja o realizare, o carte scrisă și publicată – așadar o recunoaștere publică a faptului că eram autor. Și asta mi-a dat curajul să mă apuc de un al doilea roman. E adevărat, între timp învățasem ceva tehnică, ceva din „meseria” de scriitor. Cu toate acestea, pagina goală, începutul, a fost o provocare la fel de intimidantă și a doua oară. Scriu încet – un roman istoric despre o perioadă puțin cunoscută necesită cercetare, multă cercetare, și disciplină – înainte de a fi măcar vorba de fantezie sau de imaginație. Imaginația, în romanele mele, este un produs al faptelor pe care le descopăr. Acestea sunt fundamentele: evenimentele și locurile reale; ele creează structura. Povestea în sine constă în mare parte din speculațiile mele despre motivele pentru care oamenii fac ceea ce fac, de ce lucrurile se întâmplă așa cum se întâmplă.
Finalizarea unui roman este un moment de bucurie, unic de fiecare dată. Se poate oarecum compara cu nașterea unui copil. O mamă bună își iubește copiii în mod egal, dar nu la fel, deoarece fiecare copil este o personalitate în sine.

Am putea privi literatura ca pe o hologramă în care se îmbină trecutul cu prezentul și în care se schițează viitorul?

Am scris două romane: City of Man’s Desire, a novel of Constantinople, care se petreceîn 1908, în timpul Revoluției Junilor Turci, al cărei scop declarat era de a revitaliza și de a aduce Imperiul Otoman în lumea modernă, și Tainted Heroes, care se petrece în provincia otomană Macedonia, în anii 1903-1908, în vremea așa-numitei lupte pentru Macedonia, al cărei scop a fost, mai întâi, eliberarea acesteia de turci, dar care apoi a devenit o luptă între statele naționale nou formate din Balcani – Grecia, Bulgaria și Serbia – pentru a o încorpora în teritoriile lor. În mod evident, romanele sunt legate ca subiect, deși primul este mai mult un bildungsroman și o poveste de dragoste, iar al doilea o saga de familie.
Romanele vin de undeva. Ele încep de la ceva mic, poate ca un grăunte de nisip, o iritație în interiorul unei stridii, care, în cele din urmă, produce o perlă. Când aveam douăzeci și ceva de ani, am decis că era timpul să-mi caut rădăcinile. Nu a fost o decizie rațională, luată cu calm și planificată meticulos. A fost mai degrabă un impuls pe care îl simțisem dintotdeauna în interiorul meu și pe care nu-l mai puteam ignora. M-am îndreptat spre Europa, fără să știu ce voi găsi acolo. Așa a început odiseea mea – căutarea de sine –, rezultatul a ceea ce părinții mei, fără să fie conștienți de acest lucru, au sădit în mine, descoperirea și dezvoltarea mea ca scriitor.
O hologramă? Nu pot vorbi decât despre scrierile mele. Acestea conțin multe elemente meta-literare – nevoia mea, ca individ și copil de imigranți, de a ști de unde vin și de a putea identifica și explica emoțiile contradictorii existente în mine, de a afla istoria unei anumite regiuni și a unui anumit timp și modul în care această istorie a determinat istoria familiei mele și, în cele din urmă, a mea. În ceea ce privește viitorul, acesta depinde de soarta cărților mele, a cărților în general, de soarta lecturii și de modul în care – sau dacă – aceste aspecte vor avea un impact asupra direcției pe care o va lua istoria.

Care a fost cea mai măgulitoare reacție la adresa unei cărți scrise de dumneavoastră?

Am avut multe reacții îmbucurătoare la romanele mele, dar o întâmplare le-a întrecut pe toate celelalte. Scriu în limba engleză și, cum am arătat mai sus, ambiția mea inițială a fost să ajung la un public constând din vorbitorii acestei limbi, pentru a-i introduce în lumile fascinante pe care le-am descoperit în Balcani. Lucrurile au decurs oarecum altfel decât plănuisem. City of Man’s Desire a fost tradusă în trei limbi – greacă, turcă și, spre marea mea plăcere, urmează să apară în curând și în română! În mod aproape miraculos, aș putea spune, romanul a devenit bestseller în Grecia, în 2007, cu o vânzare de peste 20.000 de exemplare. A fost un moment deosebit în viața mea. Pentru o vreme, cartea a devenit subiect de discuție în lumea literară de acolo. Nu-mi venea să cred ce se întâmplase. A fost ceea ce mi-a dat curajul să scriu al doilea roman.
Dar ceva s-a întâmplat cu cel de-al doilea roman al meu, Eroi pătați, care a întrecut, pentru mine, din punct de vedere emoțional, ceea ce s-a întâmplat în Grecia. Acesta, așa cum am menționat, este o saga de familie, care se petrece în perioada tulbure a luptei pentru Macedonia (între 1903 și 1908). Se bazează pe istoria familiei din partea tatălui meu, iar personajul principal, Agathon Galan, este alter-ego-ul bunicului meu. Ar trebui să explic că neamul tatălui meu este cel al vlahilor – sau aromânilor. Aceștia nu au o țară sau un stat propriu, ci sunt răspândiți în mai multe țări din Balcani. Cultura, modul de viață și limba lor, o limbă romanică străveche, sunt amenințate cu dispariția. Soarta bunicului meu, uciderea sa, a avut repercusiuni imediate asupra copiilor săi, care au fost nevoiți să își părăsească locurile natale și să își caute o nouă viață în locuri îndepărtate. De asemenea, a avut consecințe și asupra generației următoare. Sunt ceea ce sunt în mare parte datorită acestei cezuri din istoria familiei. Dacă bunicul meu ar fi trăit, este foarte probabil ca tatăl meu să nu fi plecat niciodată în România – iar eu nici măcar nu aș fi existat.
După ce am terminat de scris romanul, am trimis manuscrisul unei cunoscute autorități în materie de aromâni, profesorul Thede Kahl, cerându-i părerea despre ce am scris. La răspunsul pe care l-am primit nu mă așteptam. Soția sa, Maria Bara, ea însăși aromâncă, mi-a cerut permisiunea de a traduce cartea în limba aromână. Ea a comentat mai târziu că, în timp ce citea romanul în limba engleză, i s-a părut că acesta era îmbrăcat în „haine străine”. Cartea trebuia să fie tradusă în limba oamenilor pe care îi înfățișa, aromânii! Și asta a făcut, îmbrăcând-o astfel în hainele ei potrivite. A apărut în 2020, sub titlul Iroi lãspusits, laun an după traducerea în limba română (Eroi pătați, traducere de Mircea Bucurescu). Copleșitoare a fost reacția aromânilor la carte – în primul rând ca subiect, un roman dedicat lumii strămoșilor lor, lumii lor, tragediilor lor. La fel de emoționantă a fost și reacția lor la traducerea cărții în limba lor strămoșească. Maria și cu mine am făcut un turneu de promovare a cărții în primăvara anului 2022, de la Constanța la Tulcea și București, în săli pline în fiecare localitate. Să spun că ceea ce s-a întâmplat cu traducerea în limba aromână m-a bucurat nu exprimă cu adevărat emoțiile pe care le-am simțit. De multe ori mă gândesc cu un fel de melancolie la tatăl meu. Avea doar trei luni când i-a murit tatăl, așa că nu l-a cunoscut niciodată, lucru pe care l-a regretat toată viața. Din păcate, nu a trăit să vadă acest roman. Mă întreb ce ar fi crezut despre el. Îmi place să cred că ar fi fost mândru.

Dacă, miraculos, ați putea vizita Constantinopolul în orice perioadă a istoriei sale, ce interval ați alege? Există un reper care definește, în absolut, spiritul acestui oraș?

Trebuie să spun că, într-un fel, am trăit în Constantinopolul imaginației mele pe durata scrierii romanului City of Man’s Desire, deși am vizitat Istanbulul doar o singură dată în această perioadă. Pentru mine, Constantinopol este orașul multor renașteri, capitala a trei imperii – cel roman, bizantin și otoman –, fiecare dintre acestea construindu-și temeliile pe cel anterior. A fost descris, de asemenea, ca un palimpsest, un text scris pe pergament, apoi șters pentru a face loc unui alt text cu un mesaj diferit, pe măsură ce cultura se schimba, lăsând, totuși, o amprentă, greu de distins, poate, dar acolo, pentru a fi descoperit de cei care se uită cu atenție.

Sunt traducerile opere în sine?

Traducerile pot fi bune, mediocre sau proaste, în funcție de calitățile traducătorului. Este o chestiune de capacitate – talent – din partea traducătorului. Cel mai bun traducător, în opinia mea, este cel a cărui muncă este invizibilă pentru cititor, permițându-i acestuia să fie absorbit de poveste și să uite că a fost tradusă – să uite de intermediarul dintre operă și cititor. Ceea ce i se cere traducătorului este o cunoaștere profundă a limbii din care urmează să traducă o operă, precum și darul de a scrie bine în propria sa limbă. Este o artă, un act de echilibristică între două limbi – totul, în cele din urmă, în slujba operei.

Ce vă leagă de Italia? Ați vizitat această țară? Ce anume v-a impresionat?

Când aveam șase ani, tatăl meu m-a dus la cinema, unde am văzut un film numit An Affair to Remember, cu Cary Grant și Deborah Kerr. În film era o scenă în care personajul principal își vizita mama într-o frumoasă vilă italiană (acum aflu că era pe Riviera Franceză!). Pentru mine, scena a surprins frumusețea Mediteranei și a aprins în mine o dorință permanentă de a ajunge într-un astfel de loc. Când aveam 19 ani, am găsit un anunț care cerea voluntari pentru a lucra la un sit arheologic din Italia în timpul verii. Aș fi plecat a doua zi, dar tatăl meu a considerat că eram prea tânără pentru a călători singură într-o țară străină. În schimb, am plecat împreună în Grecia. Dacă m-aș fi dus în Italia, viața mea ar fi putut lua o cu totul altă turnură, dar nu a fost să fie.
În calitate de studentă a limbilor clasice, am studiat latina – limba lui Cicero, Liviu, Horațiu și precursoarea limbilor italiene, române și aromâne. Am fost întotdeauna fascinată de felul în care s-au dezvoltat limbile romanice din strămoșul lor comun.
Desigur, istoria ulterioară a Italiei, Renașterea, m-a fascinat și ea, precum și modul în care această „redeșteptare” a fost, cel puțin în parte, inițiată de savanții care au fugit din Constantinopol, în timp ce turcii invadau vechea capitală bizantină.
De fapt, nu am vizitat Italia decât mai târziu în viață, ca turistă. Inevitabil, în excursiile mele în Italia, am căutat locurile antice – Pompei, Paestum, mormintele etrusce. În Roma, m-au atras Forumul, Panteonul, Băile lui Caracalla, Via Appia. Am vizitat și vila savantului grec bizantin Bessarion, despre care se spune că este prima vilă renascentistă din Italia. Am fost la Florența și la Veneția. Iar într-o zi, în curând, sper să vizitez Sicilia și să văd cu ochii mei, printre altele, templele antice dorice.

Este lumea culturală pregătită pentru momentul în care inteligența artificială va deveni conștientă de sine și va începe să emită conținut capabil să rivalizeze cu acela creat de om?

În ultimii ani, am ajuns la concluzia că noi oamenii, chiar dacă suntem foarte inteligenți, nu suntem suficient de înțelepți. Mai avem nevoie să urcăm pe treptele evoluției. Se pare că interesele personale sunt întotdeauna puse înaintea intereselor comune, dar nu am ajuns la un consens despre ce sunt, de fapt, aceste interese comune ale omenirii. Interesele personale, în schimb, par să fie foarte ușor de definit – putere, bani și ce e bine pentru mine! Greu de spus ce este de fapt bine pentru un om – aici intrăm în lumea filosofilor, iar filosofii nici ei nu s-au pus de acord asupra a ceea ce este interesul sau binele comun. În orice caz, nu ne înțelegem bine, noi oamenii. Nu ne-am înțeles în trecut, dovadă fiind războaiele purtate de strămoșii noștri. Și nici acum, în prezent, nu facem altfel. Cu apariția rețelelor sociale, situația a devenit mai tulbure – nu numai că nu ne înțelegem, dar ne urâm unii pe alții din ce în ce mai mult. Suntem și manipulați de cei care știu să manevreze în lumea misterioasă a ciberneticii. S-a inventat inteligența artificială, care, se zice, devine din ce în ce mai autonomă și în curând ne va manipula după logica ei. Iar logica ei nu este independentă sau imparțială – depinde de ce informații primește și din ce motive și interese.

În Orele astrale ale omenirii, celebra carte scrisă de Stefan Zweig, un capitol este dedicat căderii Constantinopolului. La finalul acestuia, autorul nota că „în istorie, ca și în viața omenească, regretele nu pot îndrepta greșeala unei clipe. O mie de ani nu pot răscumpăra ceea ce s-a pierdut într-un singur ceas.” Cei pasionați de istoria europeană știu că a existat și o consecință luminoasă a acelui moment istoric – Renașterea. Aproape în paralel, însă, a urmat teribila ascensiune a Imperiului Otoman, creșterea influenței Rusiei – epoca „Bizanțul de după Bizanț”, după expresia lui Nicolae Iorga (preluată și de Mircea Eliade). În opinia dumneavoastră, cei 570 de ani care au trecut de la căderea Constantinopolului au atenuat, măcar parțial, șocul acelei pierderi?

Eu aș spune da. Pentru majoritatea oamenilor – inclusiv din Balcani –, căderea Constantinopolului este un fapt istoric, nu o preocupare zilnică. Lumea noastră modernă nu prea seamănă cu lumea de atunci. Un eveniment, chiar o catastrofă, care a avut loc acum o jumătate de mileniu devine ceva abstract, mai mult un simbol, poate, al unei presupuse glorii pierdute. Adevărul este însă că Bizanțul a trecut prin mai multe momente-cheie în istoria sa.
Anul 1204, de pildă, este un astfel de moment, când cruciații, sub conducerea lui Enrico Dandolo din Veneția, în drum spre Ierusalim, au ajuns la Constantinopol. După o serie de incidente și neînțelegeri, cruciații au cucerit capitala Imperiului Bizantin și au jefuit-o de bogățiile sale enorme. Chiar au instalat un imperiu „latin”, care a durat până în anul 1261. Consecința a fost, în cele din urmă, slăbirea fatală a Imperiului în fața dușmanilor care îl înconjurau.
În 1991, la Amsterdam, a avut loc o expoziție remarcabilă de obiecte din tezaurul San Marco din Veneția. Aceasta conținea icoane ferecate cu aur, vase de cristal, relicvarii de argint, boluri emailate și aurite, potire de aur, vase de alabastru, țesături de mătase și multe alte lucruri, toate de o mare calitate și minunate de văzut. Aș sfătui pe oricine dorește să vadă cu ochii săi arta, măiestria și bogăția Bizanțului să meargă în vizită la serenissima Veneția! Caii de bronz de pe San Marco și mascota Veneției – leul de bronz din Piața catedralei – sunt, de asemenea, pradă de la Constantinopol.
Ceea ce vreau să spun cu povestirea de mai sus este că, în toate momentele istoriei, au existat configurații politice cu interese imediate. Și întotdeauna a existat o lipsă de previziune. Am putea spune că atât Imperiul Otoman, cât și cel Rus îi datorează multe Veneției! Părinții mei, așa cum am menționat, provin din două țări diferite, România și Grecia (de fapt, când tatăl meu s-a născut, în 1907, Macedonia era încă o provincie otomană, iar el un supus al sultanului!). Un lucru care îi lega era memoria comună a dominației otomane din trecut.
De când eram mică, i-am auzit pe părinții mei – și pe alții – descriind perioada dominației otomane ca 500 (sau 570) de ani de întuneric, de înapoiere. Dar ce însemna asta, cinci sute de ani de întuneric? Și ce s-a întâmplat cu acei oameni care au trăit în acești cinci sute de ani? Printre ei s-au numărat și strămoșii mei. Ce ar fi trebuit să înțeleg eu din viața lor? Aceasta a devenit căutarea mea – să încerc să înțeleg trecutul și, astfel, să-mi creez mie un trecut. Intenția mea nu este de a judeca istoria, ci de a o înțelege. Istoria este plină de greșeli, mari și mici. Am putea spune că este cronica greșelilor. Francis Fukuyama a scris despre „sfârșitul istoriei” atunci când a căzut Uniunea Sovietică, de parcă lucrurile s-ar fi schimbat din acel moment, ca și cum ne-am fi învățat lecția și nu am mai face greșeli. Nu a fost să fie așa. Greșelile au o genealogie a lor. Așa cum ceea ce s-a întâmplat în anul 1204 a înlesnit întâmplările din 1453, alte evenimente au dus la cele din 1204 – și așa mai departe. Iar între greșelile care se tot întâmplă, între războaie și catastrofe, între frică și îngrijorare, viața merge mai departe. Există momente de satisfacție, de bucurie, de plăcere, momente de înțelegere și iluminare. Cu un oarecare regret, cu nostalgie, trebuie să accept că, așa cum dispar oamenii în timp, dispar și obiceiurile, tradițiile, modurile de a vorbi, de a trăi – și nu mai revin. În romanele mele, am încercat să descriu felul în care viața de zi cu zi este întreruptă, zguduită, până la urmă schimbată, de evenimente neașteptate. Dar acesta nu a fost singurul meu scop. Am încercat, de asemenea, să păstrez pe hârtie ceea ce știam că este adevărat, să las un fel de mărturie, chiar și sub formă de roman, a unei lumi bogate, odată pline de viață, acum dispărute.

În final, vă rog să redați cea mai plină de semnificații frază scrisă de dumneavoastră până acum.

Din City of Man’s Desire [traducere de Ioana Ploeșteanu]:
Ceața de dinaintea răsăritului se răspândi peste oraș. Se rostogoli în aval de-a lungul Bosforului și se revărsă peste apele liniștite ale Cornului de Aur. Contopindu-se cu liniștea din zori, se așternu peste străzile goale și casele întunecate. Peste ziduri de piatră, curți și grădini ascunse. Peste fântânile publice. Peste moschei, biserici, sinagogi. Peste culmi proeminente și văi neștiute, peste cimitire și maidanezi. Peste câini vagabonzi și milogi, peste cocioabe și palate. Peste monumente trufașe și ruine jalnice. Peste trecut și prezent, răspândindu-se în mod egal, umplând toate cotloanele și ungherele cu tihna ei mângâietoare, fără să favorizeze pe nimeni, fără să ignore pe nimeni. Învălui orașul așa cum o făcuse dintotdeauna, ascunzându-l și ocrotindu-l până ce se trezea încet la viață, după o noapte de reverii și de coșmaruri, așteptând răbdătoare să reînvie și să înfrunte o nouă zi.

Ultimele rânduri din Eroi pătați [traducere de Mircea Bucurescu]:
I-a fost dat fiicei lui [Cornelia], însuflețită de istorisirile pe care le auzise, să ia condeiul și să aștearnă pe hârtie ce a putut din această lume care nu mai este. A colindat vechile locuri, a suit cărări de munte și și-a plimbat îndelung ochii peste priveliști. Și când pleca urechea cu luare-aminte, parcă dintr-o vale uitată de timp încă mai deslușea ecoul firav al străvechiului grai.

Ultimele rânduri din Iroi lãspusits [traducere de Maria Bara]:
Ãlj fu datã a hilji-sai [Cornelia], s-adunã shi s-bagã tu carti unã cumãtici ditu unã lumi tsi nu mata easti. Ea li alãgã tuti atseali locuri a pãpãnjlor, alinã muntsãlji shi ascultã pãdurea. Shi cãndu dãnãsea di-n calea a ljei, canda avdza cum asunã ditu unã vali agãrshitã un zbor tu unã veaclji limbã.

Menelaos, Alexandra și Cornelia Golna



Menelaos, Alexandra și Cornelia Golna, document de călătorie



Cornelia Golna, Luciana Tămaș, Amsterdam, 2004 (din arhiva Lucianei Tămaş)



Cornelia Golna şi Ioana Pârvulescu, Bookfest 2023