Jacques Hérold şi artiştii originari din România. Interviu cu galerista Cristina Simion

Expoziţia retrospectivă Restitutio 111 - Jacques Hérold aduce în atenţia publicului din ţara noastră opera unui reprezentant de marcă al suprarealismului românesc interbelic, din păcate mai puţin cunoscut în România. Până în 20 noiembrie rămâne deschisă la Biblioteca  Judeţeană „George Bariţiu” din Braşov, în cadrul Bienalei Albastre ediţia 2021, expoziţia de ilustraţie de carte bibliofilă şi gravură de Jacques Hérold cuprinzând, în premieră, o serie importantă de exponate din colecţia personală a doamnei Cristina Simion, galeristă şi curator de artă care îşi desfăşoară activitatea în Germania, la Nürnberg, unde a fondat Tiny Griffon Gallery.
Ne bucurăm, de asemenea, să anunţăm faptul că expoziția Jacques Hérold va fi pe simeze şi la București, la Muzeul Literaturii Române, în ianuarie-februarie anul viitor, vernisajul urmând a avea loc pe 7 ianuarie 2021.


Jacques Hérold, pe nume Herold Blumer, s-a născut la 10 octombrie 1910 la Piatra Neamţ, fiind un artist român avangardist, evreu de origine, prieten al lui Constantin Brâncuşi, Victor Brauner şi Gherasim Luca. După studii începute la Academia de arte frumoase din Bucureşti şi colaborări la revista „Unu”, în 1930 a plecat la Paris, unde s-a apropiat de cercurile artistice avangardiste. Graţie lui Victor Brauner, a cunoscut şi a devenit prietenul artiştilor suprarealişti, precum André Breton, Yves Tanguy, Marcel Duchamp, Man Ray, dar şi cu poeţi şi scriitori, ale căror lucrări le va ilustra. Este considerat unul dintre cei mai importanţi pictori ai curentului artistic suprarealist în epoca de maturitate şi a ilustrat cărţi de colecţie, în tiraje mici, adevărate bijuterii. A publicat în Franţa lucrări originale (litografii, gravuri, serigrafii etc.) în ediţii limitate, începând din anii ’30. După un intermezzo în timpul celui de al doilea război mondial, opera sa a fost prezentată în expoziţii personale, precum şi în expoziţii de grup ale suprarealiştilor, fiind recunoscută şi apreciată pentru stilul original, aparte, prin care s-a individualizat. Moare la Paris în 1987, lăsând în urmă moştenirea sa artistică în care a dat formă ideilor, preocupărilor şi temelor suprarealismului.
Despre receptarea lui Jacques Hérold şi a artiştilor originari din România şi emigraţi în străinătate am discutat cu doamna Cristina Simion, fondatoarea Tiny Griffon Gallery de la Nürnberg.

Doamnă Simion, cum s-a născut ideea acestei expoziţii dedicate artistului româno-francez Jacques Hérold?

Expoziția Restitutio 111, Jacques Herold s-a născut ca urmare a exemplului generos dat de colecţionarul George Şerban care, de câţiva ani, a decis să prezinte lucrări din vasta sa colecţie publicului român interesat de artă, cu implicarea curatorială a lui Alexandru Chituţă. Am înţeles că pasiunea de colecţionar retrage, de fapt, opera de artă din circuitul public şi că o colecţie ar trebui ca, măcar din când în când, să aibă şansa interacţiunii atât cu iubitorii de artă  interesaţi, cât şi cu specialiştii care pot consulta lucrările „pe viu” şi pot aduce contribuţii valoroase la analiza operei şi biografiei unui artist sau a unui curent artistic.
Am primit încurajări pentru iniţiativa mea din multe părţi, iar sprijin pentru prezentarea în premieră a colecţiei, din partea Artessentia, organizatorul Bienalei Internaţionale de Arte Vizuale Brașov 2021, şi din partea Bibliotecii Judeţene „Gh. Bariţiu” din Braşov, un partener ideal, atât prin specificul instituţiei (căci unde să prezinţi mai potrivit o colecţie de carte rară, decât într-o bibliotecă?), cât şi prin entuziasmul şi deschiderea managementului şi colaboratorilor cu care am lucrat.


De unde vine interesul dumneavoastră pentru creaţia lui Jacques Hérold şi care este povestea acestei colecţii personale?

Citind despre avangarda de sorginte românească şi, implicit, despre Hérold şi alegerile sale în viaţă, am admirat mai întâi curajul şi verticalitatea omului, înainte de a mă îndrăgosti de opera artistului. Decizia lui, luată la doar douăzeci de ani, de a pleca la Paris, în necunoscut, fără bani şi fără sprijin, doar pentru a urma un ideal artistic şi a refuza conformismul academic şi lipsa de orizont din ţară, m-a impresionat. Am fost impresionată şi de anii de cruntă sărăcie din timpul războiului când, refugiat la Marsilia, a reușit să supravieţuiască din expediente, dar cel mai mult de refuzul sau de a semna împotriva unor colegi şi expulzarea lui din mişcarea suprarealistă, decizia de a-și urma drumul artistic de unul singur, fără compromis. Cercetând despre omul Hérold, am înţeles mai bine şi căutările, apoi experimentele şi viziunile sale artistice din diferite perioade creative. Hérold a căutat să îşi configureze şi să (îşi) explice demersul artistic, alegând din ideile suprarealismului doar ceea ce rezona cu propriile sale idei şi explorând direcţii noi de dezvoltare în artă. 


Care sunt cele mai preţioase exponate prezentate publicului?

Cele mai preţioase piese ale colecţiei sunt împărţite în două categorii: pe de o parte, operele din anii ’40-’50, din perioada „cristalină”, pe de altă parte, cele aparţinând „defragmentării de inspiraţie vegetală” din anii ’60-’80, ultimele fiind preţioase nu doar ca demers artistic, ci şi prin tehnicile şi tipurile de hârtie rară folosite.
Cahiers d´Art, cu o prefaţă de André Breton, apărut în 1947, precum şi scrisoarea inedită a marchizului de Sade, apărută în colecţia Drosera, în 1950, sub titlul La vanille et la manille, dar şi toate celelalte volume apărute în prima decadă de după război, cum ar fi Le soleil placé en abîme, sunt preţioase prin raritatea şi vechimea lor, precum şi prin ilustrarea perioadei „cristaline” din viaţa lui Hérold. Celebrul album L´Archangelique (Georges Bataille/Jacques Hérold), apărut în condiţii grafice excepţionale în 1967, la Nouveau Cercle Parisien du Livre, uimeşte prin calitatea execuţiei sale – la fel şi în cazul albumelor DiAmants, Des siècles de folie dans les calèches ètroites sau mapei de grafică Traces, apărută la editura revistei „Opus International” în 1980. Pentru mine, cele mai interesante sunt cele trei poeme-afiş tipărite în 1965, dar devenite istorie în 1968, când Hérold le-a lipit pe zidurile Cartierului Latin în semn de protest, anticipând mişcările studenţeşti din ziua următoare. Dintre acestea, unul, Le général et le particulier, e un poem scris de Gherasim Luca şi ilustrat de Hérold şi are, pentru mine, cea mai mare valoare simbolică şi sentimentală.


Titlul pe care l-aţi dat expoziţiei, Restitutio 111, are o semnificaţie specială. Despre ce este vorba?

Restitutio arată clar intenţia unei restituiri, a unei redescoperiri şi recompuneri totodată, mai cu seamă că publicul din România a avut puţine ocazii de a cunoaşte nemijlocit opera lui Hérold. Originea sa şi anii de formare în România ar merita o cercetare aprofundată, mai ales că multe dintre prieteniile sale artistice (cu Victor Brauner, Ilarie Voronca, Tristan Tzara, cu mai puţin cunoscuţii Ştefan Baciu şi Mira Simian Baciu, cu Virgil Teodorescu, dar mai ales cu Gherasim Luca) au fost mijlocite de apartenenţa timpurie la un spaţiu cultural comun, de amintiri şi poate de nostalgii împărtăşite, de oameni şi locuri păstrate în memorie. Adăugarea unui număr, 111, indică atât o aniversare – 111 ani de la naşterea artistului, cât şi o adeziune, căci revista de avangarda „Unu” a fost mediul de debut al lui Hérold, ca şi al multor altor suprarealişti.


La fel ca în cazul altor artişti români ai mişcării suprarealiste interbelice, stabiliţi în Occident – Victor Brauner sau Marcel Iancu – cota lui Jacques Hérold pe piaţa internaţională actuală de artă este foarte ridicată. Totuşi, opera sa continuă şi astăzi să fie mai puţin cunoscută în ţara de origine. De ce credeţi că se întâmplă acest lucru?

Cred că e doar o chestiune de timp până când suprarealiștii de sorginte română care s-au afirmat în exil vor fi recunoscuți plenar şi în România. Brauner este, deja, extrem de cunoscut – priviți doar câte volume, câte teze de doctorat, câte lucrări de cercetare i-au fost dedicate. Un motiv al puţinătăţii expoziţiilor pe care le-au avut în România îl reprezintă şi spaţiul geografic în care au avut ocazia să creeze. Dacă puţine dintre creaţiile lor sunt în România, mai ales în colecţii publice, e lesne de înţeles că organizarea unor retrospective sau a unor expoziţii tematice e mai dificilă.
Am avut şansa de a vizita şi de a cerceta cu atenţie o minunată expoziţie, Tzara, Dada etc., curatoriată de Erwin Kessler la Arcub, în 2016, cu exponate din colecţia Emilian Radu, cea mai amplă expoziţie Tristan Tzara care a fost vreodată organizata în România – un regal! Asta, ca dovadă că tot colecţionarii privaţi care au generozitatea de a deschide publicului larg accesul temporar la operele lor sunt cei care pot schimba starea de lucruri la care faceţi referire în întrebarea dumneavoastră.

Trecând în spaţiul cultural german în care activaţi dumneavoastră, cum este receptat Jacques Hérold, alături de celelalte nume internaţionale ale suprarealismului românesc?

Suprarealiştii au fost mult mai uniţi, activi şi recunoscuţi în spaţiul francez decât în cel german, în care expresionismul „a fost rege” în perioada de înflorire a suprarealismului.


Cum sunt percepuţi, în general, artiştii contemporani originari din România şi stabiliţi în Germania?

Artiştii contemporani stabiliţi în Germania aparţin spaţiului european şi, în opinia mea, sunt recunoscuţi şi apreciaţi pentru modernitatea lor, pentru mesajul lor artistic original şi curajos, iar faptul că provin din spaţiul românesc nu e atât de relevant pentru iubitorii de artă şi admiratorii operei lor. Nici ei nu revendică această apartenenţă, decât în cazuri speciale, când aspectele biografice devin relevante pentru devenirea lor artistică sau pentru descifrarea unor perioade creative sau unor teme recurente (ca în cazul lui Adrian Ghenie sau al lui Şerban Savu, de exemplu). Perioada „şcolilor naţionale” de artă a trecut şi, în prezent, se vorbeşte mai mult fie de curente artistice globale, fie de curente identitare, dar rareori legate de teritoriul unei ţări, ci mai degrabă de asumarea unui credo artistic specific, care îi uneşte pe membrii grupului.

Ne puteţi menţiona câţiva dintre artiştii originari din România pe care îi promovaţi prin galeria Tiny Griffon Gallery pe care aţi fondat-o la Nürnberg?

Galeria Tiny Griffon nu are un portofoliu de artişti pe care îi reprezintă constant, deoarece este o societate nonprofit, cu scopul de a promova artişti contemporani într-un cadru puţin convenţional. Faptul că majoritatea artiştilor cu care am lucrat provin din România e o consecinţă a cunoştinţelor mele pe piaţa artei şi artiştilor, ca şi a proiectelor din care am făcut parte. Am lucrat cu mulţi artişti originari din România şi stabiliţi în străinătate – îi amintesc cu plăcere pe Michael Lassel, pe Bruno Bradt, pe Christian Paraschiv, pe Gabriela Bodin, pe Lucian Christian Hamsea, Horia Vancu, Doru Nuta, Anca Jung. Cei mai mulţi, stabiliţi desigur în Germania, dar nu doar aici.

În ce măsură aceştia revin cu expoziţii în România pentru a se face cunoscuţi şi aici?

Fiecare dintre artiştii pe care i-am menţionat, cu excepţia Ancăi Jung, a revenit în România ca să expună, ba chiar de mai multe ori, în ocazii diferite. Unii au fost invitaţi de muzeele din ţară, alţii de diferite galerii, la bienale, expoziţii colective –  unele itinerante.

Ce înseamnă pentru dumneavoastră să fiţi galerist şi curator deopotrivă şi care este diferenţa dintre cele două roluri?

În timp ce galeristul se ocupa de managementul unei galerii de artă, respectiv mai cu seama de vânzarea-cumpărarea operelor de artă din galerie, curatorul este creatorul unor concepte în baza cărora organizează expoziţii, evenimente având arta în punctul lor central (de la bienale, trienale sau târguri la rezidenţe artistice), precum şi colecţii de artă. Putem vorbi şi scrie mult despre cele două profesii, complementare, însa ambele presupun multă muncă de organizare, inclusiv de organizare conceptuală. Deşi există curatori celebri, mai ales în cazul unor evenimente artistice de rezonanţă internaţională, în general efortul curatorial rămâne necunoscut publicului larg (şi aşa trebuie să fie), căci artiştii sunt cei care rămân în istorie şi în conştiinţa colectivă.
În expoziţiile pe care le organizez în galerie, sunt curator şi galerist deopotrivă, dar pot spune că munca de cercetare în curatoriat îmi aduce satisfacţiile cele mai mari şi sunt bucuroasă de proiectele de catalogare, cele mai puţin vizibile în activitatea mea.

Lucrări grafice semnate de Jacques Hérold

Credit foto: Decebal Țăroi


Interviu realizat de Afrodita Carmen Cionchin
(nr. 11, noiembrie 2021, anul XI)