Ana Blandiana, un clasic al poeziei româneşti la Festivalul literar „Incroci di civiltà” de la Veneţia

Ajuns la cea de-a IX-a ediție, Festivalul internațional de literatură „Incroci di civiltà”, conceput și organizat de Universitatea Ca’ Foscari în colaborare cu Primăria din Veneția și Fundația Veneția, a transformat magicul oraș lagunar, în decursul a cinci zile foarte bogate în evenimente (30 martie – 2 aprilie 2016), într-un creuzet de limbi și culturi, reprezentând literaturi din fiecare colț al lumii. Anul acesta, autorii invitați (atât prozatori, cât și poeți) au fost 26 la număr, provenind din 28 de țări, de la Australia la Siria, de la Statele Unite la Azerbaidjan, așadar un adevărat evantai geo-literar, de o nemaipomenită varietate și amplitudine. Pe scena Teatrului Goldoni, care prin tradiție găzduiește seara inaugurală a Festivalului, a urcat scriitorul franco-libanez Amin Maalouf, însoțit de acordurile muzicale ale trompetistului american de origine irakiană Amir ElSaffar, care în compozițiile sale combină în mod sugestiv muzica jazz cu sonorități arabo-meridionale.

Pentru a reprezenta România, în colaborare cu Institutul Român de Cultură și Cercetare Umanistică din Veneția, a fost invitată poeta Ana Blandiana, prezentă astfel în cadrul evenimentului „Incroci di poesia contemporanea” (în rom. „Întâlniri ale poeziei contemporane”), manifestare paralelă cu festivalul, ajunsă la cea de-a XI-a ediție, și care va continua până în luna mai cu diverși alți poeți, organizată de asemenea de Universitatea Ca’ Foscari și Departamentul de Studii Lingvistice și Culturale Comparate.

Cu ocazia acestui eveniment, desfășurat pe 2 aprilie la Auditorium Santa Margherita, Ana Blandiana a fost precedată de alte două recitaluri de poezie, cel al lui Jüri Talvet, poet eston, și cel al lui Antanas A. Jonynas, poet lituanian, urmând apoi dialogul său – presărat cu momente de lectură bilingvă din ultima sa culegere de poezii, Patria mea A 4 (titlu italian: La mia patria A4) – cu Dan Octavian Cepraga, autorul prefeței volumului și profesor de limba și literatura română la Universitatea din Padova, și Mauro Barindi, îngrijitorul traducerii în italiană și al notelelor biobibliografice. În cadrul acestei întâlniri, profesorul Cepraga a realizat un portret al întregii activități literare și civice a Anei Blandiana, portret grație căruia publicul prezent a avut astfel posibilitatea să cunoască în profunzime parcursul uman și poetic exemplar al unui adevărat „clasic în viață” al literaturii române, după cum a subliniat însuși profesorul Cepraga în timpul intervenției sale.

Ana Blandiana a fost protagonistă și a unui alt eveniment, în afara festivalului, care a avut loc pe 31 martie în Sala Tommaseo de la Ateneo Veneto, la invitația asociației și școlii de poezie „La settima stanza”. Prezentată, de această dată, de Rudolf Dinu, directorul Institutului Român de Cultură și Cercetare Umanistică din Veneția, însoțită și cu această ocazie de traducătorul său, Mauro Barindi, la finalul unui amplu și sugestiv recital de poezii făcând parte din volumul Patria mea A4 – recital îngrijit de Maria Grazia Sterlocchi și Laura Guadagnin –, Ana Blandiana a intrat în dialog cu publicul, răspunzând întrebărilor iscate în urma lecturii poeziilor sale.

Din ampla operă poetică a Anei Blandiana, cititorul italian are la dispoziție, în afara acestui volum recent tradus, antologia lirică Un tempo gli alberi avevano occhi (Cândva arborii aveau ochi), îngrijită de Biancamaria Frabotta și Bruno Mazzoni (editura Donzelli, 2001), iar în ceea ce privește proza, au fost publicate povestirile cuprinse în volumul Progetti per il passato(Proiecte de trecut), îngrijit de Marco Cugno (editura Anfora, 2008) și amintirile sale de călătorie, Il mondo sillaba per sillaba (O silabisire a lumii), îngrijit de Mauro Barindi (editura Saecula, 2012).

Nu puteam lăsa să ne scape o ocazie atât de prețioasă precum această dublă întâlnire, așa că am profitat din plin de ea abordându-l pe profesorul Dan Octavian Cepraga pentru a-i pune câteva întrebări.


Domnule profesor Cepraga, prezența Anei Blandiana la acest prestigios festival a reprezentat o prețioasă ocazie pentru a (re)descoperi vocea lirică explozivă a uneia dintre poetele devenite, așa cum pe bună dreptate aţi definit-o, „un clasic în viață” al literaturii române din secolul XX. Aţi putea sintetiza sensul acestor cuvinte?

Aș spune că dimensiunea „clasică” a operei Anei Blandiana poate fi citită într-o dublă perspectivă. În primul rând, „clasicitatea” se găsește înăuntrul scriiturii sale, este trăsătura principală a stilului și poeticii sale. Mă gândesc aici la armonia și autosuficiența suverană a poeziei sale, care pare să rostească neîncetat, până la ultimele consecințe și cu orice preț, tot ceea ce are de spus, care refuză ne-spusul, rezolvând și înglobând în sine orice altă dimensiune exterioară. Sau și mai mult, mă gândesc la tensiunea etică ce traversează aproape în secret fiecare pagină și cuvânt al său, de la poezia profund introspectivă și intimă la eseul militant, la proza fantastică. Principiul responsabilității față de propria scriitură și al fidelității în fața propriului sine este cel care îi ghidează întreaga operă și care, într-un anume sens, fundamentează valoarea și statutul său de „clasic contemporan”.
În al doilea rând, clasicitatea Anei Blandiana depinde, într-o măsură egală, de autoritatea sa ca figură publică și a propriei biografii: de felul în care, în anii cei mai negri ai regimului comunist, a știut să-și apere propria demnitate de scriitoare și intelectuală, de forța cu care s-a angajat, după căderea comunismului, în reconstruirea unei societăți civile în România, susținând mereu necesitatea de a cunoaşte, până la ultima consecință, recentul nostru trecut totalitar (amintesc, în acest sens, fondarea Memorialului victimelor comunismului și al rezistenței de la Sighet, în Maramureș). În sfârșit, de-a lungul anilor, în jurul figurii Anei Blandiana s-a construit un soi de aură, pe care au sesizat-o nu doar cei direct interesați de poezie și literatură, ci și publicul larg. Lorenzo Renzi, un foarte bun cunoscător al mediului românesc, a vorbit despre aceste lucruri în unele pagini ale jurnalului său, scrise la numai câteva luni de la căderea vechiului regim, unde o descrie pe poetă drept „Ioana d’Arc a Noii Românii”, povestind cum oamenii care o întâlneau întâmplător pe stradă o recunoșteau imediat, îi strângeau mâna, o sărutau și o îmbrățișau. Pe scurt, așa cum i se cuvine unui adevărat „clasic în viață”.

Ana Blandiana vine pe urmele unei tradiții care, înnoindu-se în ultimii ani, a plăsmuit noul chip al poeziei române moderne: care a fost contribuția poetei la acest proces și de ce tocmai Ana Blandiana a ajuns unul dintre vârfurile liricii românești contemporane?

Trebuie amintit faptul că Ana Blandiana publică primul său volum de versuri în 1964, într-un moment crucial pentru istoria culturii române, un moment de dezgheț, care venea după o lungă perioadă dominată de cel mai dur stalinism, în care lumea literară fusese aproape în întregime aservită exigențelor de propagandă ale partidului. Această schimbare temporară în climatul politic al anilor ’60 a permis unei noi generații de poeți să-și găsească, sau mai bine spus să-și adjudece, noi spații pentru propria creație artistică, de neconceput cu numai câțiva ani înainte. Aveţi dreptate, cărțile Anei Blandiana și cele ale altor tineri scriitori din aceeași perioadă au recompus, în decursul a numai câțiva ani, chipul poeziei române moderne: amintesc aici, spre exemplu, O viziune a sentimentelor (1964) și 11 elegii (1966) de Nichita Stănescu, Călcâiul vulnerabil (1966) și A treia poruncă (1969) de Ana Blandiana, primele volume scrise de Marin Sorescu și Ileana Mălăncioiu, dar și alții. Sunt cărți care au marcat o desprindere clară, ireversibilă de doctrina realismului socialist și au reafirmat, în moduri diferite, dar cu aceeași forță, autonomia absolută a discursului poetic. Reprezintă vocea unei noi poezii, în sfârșit liberă, mândră de propria-i subiectivitate, impermeabilă la retorica propagandei de partid.
Contribuția Anei Blandiana la acest proces a fost, evident, fundamentală. Dacă vrem să facem o comparație cu ceilalți mari autori ai generației sale, am putea spune că poezia Anei Blandiana este cea care a știut să continue în chipul cel mai fidel și desăvârșit cu putință o anumită linie a modernismului românesc interbelic, reînnodând astfel legături care fuseseră distruse odată cu instaurarea comunismului. Mă gândesc, de exemplu, la marea lecție oferită de Lucian Blaga și la lirismul său absolut, din care Ana Blandiana ne-a oferit o versiune reînnoită, dar credincioasă în spirit, care a făcut să răsune din nou pe scena poetică autohtonă vocea oraculară și exaltantă a marelui autor transilvănean.

Ana Blandiana are parte de un public amplu, care o urmăreşte și o iubește, identificându-se cu ea tocmai datorită lucrurilor pe care reușește să i le transmită. Este o autoare care ar merita atenția unei mari edituri, tocmai pentru valoarea și calitatea operei sale, dar în Italia marii autori români trebuie să depună eforturi considerabile pentru a-și găsi locul și atenția cuvenite, fiind mai mereu ignorați de numele editoriale mari. De ce?

„That’s a good question”, după cum ar spune englezii. Iar în cazul Anei Blandiana putem spune că suntem chiar norocoși: în italiană avem antologia poetică publicată de editura Donzelli, tradusă impecabil de Bruno Mazzoni și Biancamaria Frabotta (Un tempo gli alberi avevano occhi), avem minunatele povestiri fantastice din volumul Progetti per il passato(editura Anfora, Milano, 2008), îngrijite și traduse de regretatul Marco Cugno, ba chiar și extraordinarele traduceri din proza sa de călătorie (Il mondo sillaba per sillaba) și din volumul Patria mea A4, pe care l-am prezentat aici, la Veneția, în cadrul festivalului „Incroci di civiltà”. Desigur, Ana Blandiana ar merita să fie mai bine cunoscută în Italia și, mai ales, operele sale ar trebui să ajungă la un public  mult mai larg. De altfel, eu unul am susținut mereu că recuperarea marii poezii a Europei de Est din acești ultimi cincizeci de ani, integrarea sa așa cum se cuvine în orizontul nostru intelectual și spiritual reprezintă o sarcină pe care nu ne mai permitem s-o amânăm, căci ea privește, cel puțin sub anumite aspecte, chiar rațiunile integrării europene și ideea însăși pe care ne-am construit-o, ca Occident, despre tradiția noastră literară comună.
În ceea ce privește miopia și întârzierea în receptare a mediului editorial italian, n-aș ști să explic prea bine motivele, pot doar să constat situația de fapt. În fața noutăților, marile edituri reacționează de obicei cu lentoare și o prudență exagerată. Micile edituri, care de cele mai multe ori fac alegeri mai curajoase și cu bătaie lungă, plătesc însă prețul unei slabe vizibilități, care se datorează dificultăților uriașe pe care le întâmpină în accederea la publicitate și distribuție în librării, unei slabe semnalări în presa periodică de profil, dar și prezenței precare și efemere pe rafturile librăriilor. Ca să nu mai vorbim apoi de enorma instabilitate a pieței și a editurilor în aceste timpuri de profundă criză a sectorului editorial. Sunt, așadar, factori care ne privesc pe noi toți deopotrivă, nu doar traducerile din literatura română în italiană. Să sperăm totuși în timpuri mai bune.                           

Interviu realizat de Mauro Barindi
Traducere de Cristina Gogianu
(nr. 5, mai 2016, anul VI)