 |
|||
 |
|||
|
„I corpi che non ci calzano mai a pennello”. Dialog cu poetul Daniel D. Marin
E o carte la care nu știam dacă voi mai reveni vreodată pentru versul – sau corpul – final, mare parte din ea fiind scrisă prin 2012-2013, când am și plecat din România, de la București, după câteva lucruri pe care tocmai le aflasem despre chiar corpul meu de atunci. Între timp, am mai publicat, într-adevăr, cu ocazia trecerii mele pe la Timișoara (pentru un semestru la Universitatea de Vest), poemele cu ochelari, deci o parte din problematica soft a distanțării și apropierii, cu schimbarea de perspectivă dată de, în sens larg, ochelarii pe care-i purtăm, a fost deja și mărturisită, și – bănuiesc – pe jumătate iertată. Credeam, așadar, că, odată cu plecarea pe o insulă, în Sardegna, am lăsat definitiv acea „forfotă” și succesiune de trupuri la București, fiind astfel capabil să nu mă mai uit înapoi. S-au adăugat, însă, ulterior, în mintea mea, alte corpuri, a căror poveste s-a încăpățânat să lase o urmă și, în fond, eu fusesem deja prea „acolo”, aproape pe aceeași linie cu unele dintre personaje. Apoi, în loc să devin un flâneur relaxat, sard, s-a întâmplat că m-am reîntors, în 2021, „pe continent”, iar undeva între Padova și Venezia am primit, de la Andrea Cati, vestea că trebuie să le fac față. Pe scurt, mi-a trimis contractul pentru apariția tuturor acestor corpuri, în parte purtate cu mine de la București, în Italia, la Interno Libri. Cei doi au, alături de alți câțiva, un loc în acel spațiu, strict interior, pe care în exterior îl numim poezie, literatură, scriitură, întâlnire, empatie, în cazuri cu totul aparte chiar „devenire”. Dar pentru mine e vorba de un loc prin care trec uneori și atât. Nu pot să spun că am luat, vreodată, ceva de acolo. Când m-am mai trezit – din senin și în alte locuri – cu o stare care vrea mai mult de la poezie, sigur că nu mi-am luat pe loc rămas-bun de la ea, însă nici nu mi-am proiectat vreo minimă siguranță că va și ieși ceva de acolo. Stările intense, cum deopotrivă meditațiile întinse în timp, rareori îmi aduc, în exterior, poezie, nu este ceva pe care eu unul să mă fi bazat. De aceea, n-am nicio idee nu doar despre rolul celor doi într-o chestiune atât de particulară, însă nici măcar despre devenirea literară în sine. Despre devenire, în câteva linii mari – la o introspecție mai atentă, aș avea. Despre literară – nu; e ceva prea specific. Dincolo de asta, fiind un volum întins pe mai bine de un deceniu (primele versuri datând de prin 2009-2010, iar ultimele din 2021; ultimele foarte puține, e drept), aveam de închis riscuri de structură, dar și de mesaj. Ce aveau de comunicat aceste (insistente) corpuri altora decât mie?! Și sub ce formă, logică internă sau structură o puteau face?! Sigur că, în acest sens, dialogul de la distanță cu acei doi poeți, pe care nu prea avusesem șansa să-i și întâlnesc (decât, câteva minute, pe ultimul dintre ei), n-a rămas indiferent pentru mine, chiar dacă mi-am scris cu totul altfel cartea decât poate că ar fi făcut-o ei. Faptul în sine de a fi și Mihai Ursachi și Gellu Naum pe acele două pagini, lângă mine, a contat. Pentru că m-am putut astfel conecta mai bine cu o miză, poate și cu o structură. A cântărit mai mult ceea ce a venit înspre mine, uneori peste mine. O acutizare a anumitor stadii ale corpului/corpurilor, o, aproape, sufocare a altora din imediata mea vecinătate sau, în orice caz, în proximitatea mea umană, indiferența sau, din contră, excesul de atenție chiar în timp ce oamenii ignorați sau aplaudați se stingeau. Cu Chibrit, de la Cagliari, dincolo de o poezie, (la sugestia Lianei) am o foto. Am cunoscut o faună umană de trupuri care, la fel ca al meu, încercau totuși să vină bine, să se potrivească, sub privirile personalităților care s-au nimerit pe acolo. Unele (dintre aceste personalități) încă își caută trupul, altele fug de el. Altele, desprinse de trup, se adăpostesc în trupurile altora la fel de mirate. Pentru mine și italiana e, cel puțin „încă”, mai mult o limbă internațională și mai puțin o „a doua limbă” și probabil că nici n-aș fi semnat vreun text în italiană dacă n-aș fi fost, înainte, inspirat să fac asta de oameni precum Mauro Barindi sau, chiar zilele acestea, Bruno Mazzoni, pe care i-am citit și care au făcut mult mai mult bine poeziei române decât am făcut eu, și mă refer aici și la poezia mea, deși ei sunt traducători de proză. Un fragment de Matei Vișniec pus în scenă, ad-hoc, la Salone del Libro (sau o întreagă piesă de Ionesco sau Caragiale, la Padova, unde de ani buni Dan Octavian Cepraga și Federico Donatiello colaborează cu regizorul Pierantonio Rizzato), Giovanni Rotiroti și (o carte de) Cioran la aceeași masă sau Irma căutând, alături de mine, bunet între Mole Antonelliana și piazza San Carlo, pentru că mi l-a recomandat mama lui Roberto Merlo (ceea ce, totuși, încă nu s-a întâmplat; am căutat, fără succes, singur), chiar te pun în situația să devii curios cum ar suna poezia ta în italiană. Însă, ca să fiu sincer, ce-am tradus eu n-am idee cum sună. Aș merge oricând, „la schimb”, pe mâna Serafinei sau Giuliei, sau deja amintitei Irma Carannante, cu care am avut discuții „pe text” încă de când era la Laurea Triennale. Prin urmare, mă așteptam să-mi propună Andrea Cati, ca să mă poată publica, să retraduc o mulțime de versuri, însă nici acest lucru nu s-a întâmplat și cam asta a fost. Iar în engleză, acum îmi dau seama, n-am auzit, încă, niciunul din poemele mele. Ramona Mihăilă, pe Facebook, nu era de acord cu versiunea în engleză a titlului, întrucât ei îi sună „rece”. I-am răspuns că, în lectura mea, mai mult decât rece sună clar, sugerând sec, așadar fără dubii, acea ruptură / contradicție între ce ne-am aștepta de la corp și ceea ce, până la urmă, ajungem să parcurgem cu el. Acel fit din titlu (”never fit us”) și alte „tehnicalități” americane reușesc o demarcație pe care, altfel, eu, în cuvintele mele românești, nu prea o puteam exprima fără ca totodată să o îmblânzesc. Nu degeaba pentru Mircea Petean cartea în întregul ei e o „falsă narațiune în care Înfricoșătorul e ipostaziat în cele mai blânde forme ale Firescului”. Dar sunt și locuri unde aș fi putut opta din start pentru chiar acel „rece”, pentru că, în afară de cele câteva „scurt metraje” destul de aeriene, ale neadaptatului și distratului domn R. (care e și o replică la domnișoara o., dintr-o altă carte publicată de mine, nu doar la simpaticul personaj din poemul lui Mihai Ursachi), sunt, în volum, și mici povești tragice care, iată, în engleză declanșează mai ușor un semnal de alarmă, prin chiar demascarea rece a celor care le-au privit cu răceală, indiferență. Dacă traducerea Lianei (care mi-a și devenit rudă, „verișoară mai mică”, pe parcursul discuțiilor noastre) reușește – cum mi s-a semnalat – această complementaritate, este bine. Începutul de lume este abia începutul creației, ceea ce ar avantaja poezia, într-adevăr. Și un soi de inocență și gingășie, care însă nu exclude mișcările tectonice și exploziile vulcanice. Cu alte cuvinte, lângă acel „a tânji la” s-ar putea la fel de bine adăuga un „a fugi de”. Întrucât nu e vorba de un spațiu primordial cu un fel de grădină inofensivă și un mic Adam și o prea-frumoasă și prietenoasă Eva, ci de o pre-condiție. Care nu exclude o dimensiune a retragerii, însă nici nu poți să închizi ochii, azi, prea mult timp. „Ce nu te omoară te face mai puternic”, spunea Nietzsche, însă, uneori, ceea ce te face mai puternic exagerează. Cred că poezia mea din acest volum a apărut după o serie de asemenea exagerări, deși nu cu mult înainte și nu cu mult mai târziu au existat și există câteva mici insule unde chiar și începutul e posibil.
din dilemele domnului R. lui Mihai Ursachi domnul R. pare foarte agitat astăzi. repetă în gând ar putea spune îndrăzneţ: “aveţi o rochie superbă, sau ar putea să-i spună, cu un aer inspirat: dar ar putea spune doar atât: “iertaţi-mi neştiinţa,
cefele mă opresc o clipă, inspir adânc,
măscăriciul stătea la o margine de drum Interviu realizat de Tudor Voicu |
||
