A fost odată ca niciodată Pinocchio. De vorbă cu Daniela Marcheschi despre Collodi

Nu știu dacă în zilele noastre mai sunt tot atât de legate de Pinocchio cele mai tinere generații pe cât erau precedentele. Îmi închipui (și îmi doresc) să fie așa având în vedere că – în ciuda celor aproape o sută cincizeci de ani de la publicarea cărții între 1881 și 1883 – sunt încă numeroase și continue cele mai disparate referiri la păpușa de lemn și la povestea ei: în cinematografie, benzi desenate, teatru precum și în compoziții muzicale. Totul pornind de la această magică, încântătoare creație a lui Carlo Lorenzini, zis Collodi.
Daniela Marcheschi este persoana îndreptățită să vorbească și să aprofundeze universul volumului Pinocchio. Originară din orașul toscan Lucca, este specialistă în literatura italiană și profesoară familiarizată cu largi zone europene și internaționale, din Suedia până în Portugalia. Vorbește mai multe limbi și este autoare a numeroase studii. A îngrijit – pentru colecția Meridiani a editurii Mondadori – atât operele lui Carlo Collodi (1995) cât și ale lui Giuseppe Pontiggia (2004) și Gianni Rodari (2020); dar, mai ales, este președinta Ediției Naționale a operelor lui Carlo Lorenzini [1]. În martie trecut a condus – cu mult entuziasm și competență – un important simpozion privind noile perspective de cercetare a lui Collodi [2], simpozion găzduit chiar în orășelul omonim.
Profit de sejurul său de cercetare în capitală – ca Visiting Scholar la American Academy din Roma, pe Gianicolo – ca să o întreb pe larg (din acest loc sugestiv și totuși puțin cunoscut) pornind de la studiile sale, dar și de la semnele mele de întrebare.

Paolo Sassi: De-mi este îngăduită parafraza și aluzia, mi-ar plăcea să încep ca în Pinocchio, spunând „a fost odată ca niciodată o bucată de lemn”. Cum de „v-ați angajat” intrând în rândurile cercetătorilor lui Carlo Collodi (sau Lorenzini, cum vrem să-i zicem)?

Daniela Marcheschi: Din pură întâmplare. Într-o bună zi s-a întâmplat să merg să studiez la Fundația Collodi care avea o bibliotecă de profil comodă și frumoasă. Uitându-mă mai întâi la cărțile de pe rafturi, am zărit Carlo Lorenzini, Un romanzo in vapore/Un roman în aburi [3]. Intrigată de titlu, am deschis-o, iar lectura ei chiar m-a amuzat; un roman/neroman, adică un ghid al „căilor ferate” – cum erau numite pe vremea aceea – pentru cine călătorea de la Florența la Livorno. O călătorie care dura circa trei ore, cât și lectura cărții lui Collodi, unde sunt descrise priveliștile toscane de-a lungul liniei ferate, opririle, una după alta, orașele, îndeletnicirile... Pentru principalele orașe sunt oferite indicii privind activitățile comerciale, atelierele artiștilor – un fel de Pagini aurii ante litteram. Am căutat ce se spunea despre acest ghid în medalioanele Collodi (și ale lui Lorenzini); se spunea că e un ghid turistic, dar în realitate  – dincolo de asta – este și un roman de dragoste întrerupt, precum numeroase alte lucruri: multe divagații. Sunt prezentate figuri tipice din Florența ca, de exemplu, plugarul (adică țăranul) care se grăbește spre gară (gara Leopolda, pe atunci) ca să prindă trenul; apoi doi îndrăgostiți care își iau rămas bun... Un fel de roman de dragoste, persoane întâlnite în compartiment, discuțiile lor, în sfârșit, un amalgam de lucruri nostime și personaje caricaturizate.

Îmi aduce aminte de Trei într-o barcă, fără a mai aminti și câinele, al lui Jerome K. Jerome, care trebuia să fie un ghid al Tamisei...

Desigur, dar la fel este, de pildă, Călătoria sentimentală a lui Laurence Sterne. Întorcându-ne la cartea lui Collodi, ea conține o mulțime de digresiuni, începând cu oamenii întâlniți în tren, alături de povestea locurilor și a faptelor trecute, de elemente peisagistice, de aspecte comerciale, de istoricul căilor ferate italiene – de fapt, nu tocmai italiene, adică nu ale unei națiuni italiene unificate  – și de evoluția trenului, mijloc modern prin definiție... Mie mi-a trezit în așa măsură curiozitatea încât mi-am zis: o asemenea carte trebuie republicată și explicată. Era mult de lucru: lăsându-i deoparte pe Pietro Pancrazi sau pe Felice Del Beccaro – și pe Renato Bertacchini, Fernando Tempesti, Roberto Maini, Gaetano Scapecchi –, în ce-l privește pe Lorenzini-Collodi, lipseau lucrări sistematizate, elaborate cu ochii unei alte generații de scriitori. Așa m-am apucat de treabă. Am început prin a parcurge ziarele umoristice (Lampione, L’Arte, La Lente, Lo Scaramuccia, L’Italia Musicale și multe altele) la care Lorenzini colaborase în tinerețe și a fost ca o străfulgerare, căci mi-am dat seama că există o continuitate formală între Lorenzini ziarist comico-umoristic și scriitorul Collodi. Cum să o dovedești? Teoretizând și dovedind cu fapte și documente istorice existența unei tradiții comico-umoristice: Giovanni Guareschi însuși, foarte îndrăgit de „profesorul” lui, Cesare Zavattini, declara – în privința jurnalismului său – că este vorba de un jurnalism comico-umoristic, exact cum zicea și Collodi. Am văzut și ceea ce scriau despre umorism protagoniștii epocii, Gerard de Nerval, Ferdinando Martini, de pildă, care construiau și reconstruiau, făcându-le cunoscute cititorilor tradiția și genealogia umorismului: care texte reprezintă canonul, pe scurt, culmile tradiției, pornind din antichitate cu Petronius, Lucian din Samosata, cu satira latină, cu Dante interpretat (sub impulsul lui Giuseppe Baretti) ca scriitor satiric, cu Boccaccio, cu Merlin Cocai, cu Ariosto și cu alții. Plus diferite genuri literare, personalități din domeniul artei, al muzicii. Ne referim la caricatura literară și la cea din artele figurative, din ilustrații, așadar la William Hogarth, Gavarni, Daumier și la alții. Dar și la  muzica lui Gioacchino Rossini, considerat unul din zeii tutelari ai tradiției comico-umoristice și reprezentantul prin excelență al muzicii italiene din perioada Risorgimentului: un simbol al spiritului italian, chiar înainte de 1859, adică înainte de Verdi. În sfârșit, Rossini era văzut drept interpretul tradiției italiene și internaționale comico-umoristice, dar și al Italiei înseși. Citind ziarele am descoperit că Lorenzini a fost unul dintre cei mai rafinați critici muzicali din vremea lui, într-atât încât îl descifra pe Rossini așa cum face muzicologia acum, de câteva (nu multe) decenii: muzica, partitura stabilește un dialog uneori straniu cu libretul, pentru a-i lua în derâdere litera prin ritm și antiteze; un joc umoristic între dimensiunea verbală (înțelesul literei libretului) și dimensiunea muzicală a Operei bufe în desfășurarea ei: de exemplu, când în Bărbierul din Sevilla, contele d’Almaviva, Rosina și Figaro cântă împreună Încet, încetişor, făr-a vorbi, gălăgie să nu facem, până la urmă, de fapt, asta fac... Un joc comic inspirat și de Commedia dell’arte. În Cenușăreasa lui Rossini găsim parodia incipitului poveștilor la fel ca în Pinocchio. În operele bufe ale lui Rossini se află o multitudine de trimiteri culturale, foarte ușor de identificat de către cel care făcea jurnalism comico-umoristic; sau, mai bine spus, crea literatură comico-umoristică găzduită de publicațiile bisăptămânale sau hebdomadare vândute prin subscripții. Era un gen bazat pe divagație, digresiv, tipărit în ziarele vremii, însoțit de caricaturi: în acest sens vorbim de jurnalism; în realitate, însă, era o literatură adaptată noilor spații multimedia create de ziar. Și foarte modernă, în cadrul acestui dialog. Pentru autorii care o practicau era foarte limpede ceea ce, în ciuda marelui său volum, jurnalismul actual uită: că jurnalismul este un gen literar. Ziarele comico-umoristice funcționau pe bază de abonament și în ele caricatura figurativă interacționa cu cea literară printr-o serie de schimburi reciproce. Tocmai Collodi a fost considerat de contemporanii lui maestrul genului comico-umoristic, „maestru imitat de mulți, dar niciodată egalat”, sau cam așa ceva, cum putem citi într-un necrolog la moartea lui. Este limpede apoi un fapt de relevantă importanță formală: că el, Collodi, a construit genul caricaturii literare: ceva diferit de Physiologies de Balzac, de tânărul Baudelaire. Nu întâmplător Lorenzini a fost tradus curând în franceză.


Pasiunea dumneavoastră pentru Collodi se leagă și de entuziasmul trezit în copilărie de lectura volumului Pinocchio?

Nu este vorba despre o pasiune atotcuprinzătoare, însă mă fascinează posibilitatea de a mă apropia din nou, prin intermediul studiilor collodiene, de secolul 19, victima unor prejudecăți, după părerea mea, care nu se prea lasă să moară. Pinocchio, în ediția ilustrată deAttilio Mussino, este prima carte primită cadou de Crăciun. Împlinisem șase ani cu câteva zile mai înainte și-mi amintesc coperta colorată, hârtia pe care era tipărită, ilustrațiile cu culori aprinse, galben, verde, roșu. Dar îmi amintesc mai ales de frica încercată. Pinocchio m-a speriat rău deoarece, citind, copiii se transpun total în personaj, în poveste: spânzurarea, asasinii, bezna și furtuna nocturne... Nici limbajul nu era ușor de urmărit, deși eu sunt din Toscana. O întrebam pe bunica ce însemnau unele cuvinte: ea, născută în 1902, citise cartea în 1908, pentru că și ei îi fusese dăruită în clasa I elementară, dar cu ilustrațiile lui Carlo Chiostri. Uneori știa să-mi răspundă... Dar nici ea nu cunoștea sensul exact al anumitor termeni, însă nici asta nu era un obstacol, deoarece „cam așa” face parte din magia lecturii din copilărie. Și fără îndoială în familia mea era obișnuită referirea la Pinocchio cu scop educativ: de pildă, pentru minciună sau neascultare.
Atracția a țâșnit însă când am citit-o ca adultă: m-am distrat regește urmărind întreaga țesătură de trimiteri aluzive, de jocuri de cuvinte: „Patru monede de aur i-au fost furate amărâtului ăsta: așa că, puneți mâna pe el și băgați-l imediat la închisoare.” Sau descrierea celor doi bătrâni – Geppetto și Mastro Ciliegia – care aveau peruci... Am înțeles că Lorenzini își revedea ironic propria copilărie: în Toscana marginală și rurală – și în anii ’30 din secolul 19 – bătrânii purtau peruci, continuând un obicei datând chiar de dinainte de revoluție. Or, totuși, Napoleon schimbase până și moda vestimentară și capilară.
În Pinocchio figurează termeni, forme și jocuri de cuvinte care țin de arealul Toscanei occidentale, cum am scris și în notele la Collodi, Opere, Mondadori, 1995. Aceasta dovedește o dată în plus că Lorenzini/Collodi se întorcea la propria copilărie pe când satul Collodi făcea parte din unitatea teritorială a orașului Lucca (cum va rămâne până în 1927). Ceea ce explică și de ce multă vreme cercetătorii nu au găsit la Florența multe documente referitoare la el, la copilăria lui și la istoricul familiei sale: greșiseră arhiva. Am descoperit asta întâmplător, comentând un fapt divers cu tatăl meu, care la un moment dat mi-a zis: „Când satul Collodi ținea de Lucca ...” . Așa că a doua zi m-am dus la Arhiva de Stat din Lucca și am găsit un dosar cu acte detaliate despre Collodi, despre familia lui, despre unchiul Giuseppe Orzali, pictor de valoare, prieten cu sculptorul Bartolini și despre multe alte personalități culturale din Toscana.


Pinocchio a fost supus unei întregi serii de interpretări disparate, de la cele psihanalitice la cele religioase. Mi-aduc aminte de cea a lui Giacomo Biffi – pe atunci cardinal la Bologna – care a propus un comentariu teologic al cărții [4]. Ce părere aveți despre aceste interpretări?

Scrierile collodiene necesită multă filologie și să fie citite din perspectiva geografiei și istoriei unde au fost create. Dacă nu aplicăm strict această metodă, riscul este să folosim uneori un text în mod arbitrar. Lectura cardinalului Biffi, riguroasă în cadrul metodei specifice, se poate justifica prin bogăția sedimentărilor culturale prezente în Pinocchio și în poetica tradiției comico-umoristice care exploata intens schimbul de ocheade cu cititorul, satira și parodia (inclusiv a Bibliei) etc. Nu e mai puțin adevărat că Lorenzini studiase câțiva ani la Seminarul teologic de la Colle Valdelsa (unul dintre cele mai bune din toate punctele de vedere ); dar toate mărturiile și chiar tradiția comico-umoristică ne obligă să vedem cât de fragilă este interpretarea folosind o singură cheie. Parodia, comicul, ironia duc la multiplicitate, nu la univoc! Este însă vorba despre o problemă pe care o putem numi generală: adesea Collodi și Pinocchio sunt analizați ca și cum istoria, datele sale, filologia, stilul ar fi un fel de adaos „de culoare”. Mă gândesc de exemplu la interpretările psihanalitice făcute în lipsa unui dialog efectiv cu autorul. Căci tocmai în dialog, în interlocuțiune rezidă multe din cheile psihanalizei... Găsesc că este puțin hazardat să o aplici tout court unui text literar creat prin nenumărate medieri formale, istorice, cu bătaie lungă și, în plus, scrisă cu mai bine de un secol în urmă.
Tocmai asta le reproșa psihanalistul suprarealiștilor în celebra corespondență dintre Freud și Breton: arta – inclusiv literatura – nu este echivalentă cu o ședință analitică; așadar trebuie multă prudență vorbind despre asta. Pornind de la această premisă, din atâtea metode de lectură pot rezulta lucruri interesante: de pildă, Emilio Garroni a remarcat un aspect pe care filologia îl rezolvă altfel: anume, că Pinocchio este „unu și dublu”, pentru a folosi un cunoscut titlu al lui. Să ne gândim la finalul cărții: ca maestru al tradiției umoristice, evident, Collodi a urmat o estetică diferită de cea romantică și de cea decadentă. Estetica lui l-a făcut să se gândească, scriitor fiind, că trebuia să intre în conflict cu lumea, iar ca autor comico-umoristic, în contrast și cu propriul text: Rossini docet. Ca atare, cine este cu adevărat copilul Pinocchio din finalul cărții? Cel bucuros să audă clinchetul monedelor în buzunar, care se umflă în pene uitându-se în oglindă și e fericit că e bine îmbrăcat, că-și vede părintele devenit un bătrânel prezentabil, că are o casă frumoasă, cu alte cuvinte, că a atins statutul burghez și care exclamă: „ce caraghios eram când eram o păpușă de lemn! Și ce bucuros sunt acum că am devenit un băiețel de treabă!...”? Sigur, un băiețel care-și reneagă experiența de păpușă din lemn în căutarea propriului drum în lume. Pinocchio în carne și oase este expresia unei clase burgheze care trădează Risorgimentul. De altfel, noi avem o idee roză despre secolul 19, în timp ce Risorgimentul italian oferă resurse nu doar de idealuri înalte, de mari valori, dar și de fermente și propuneri, privind, de pildă, emanciparea femeilor. Este suficient să ne amintim de Anna Maria Mozzoni, care încă din 1877 cerea dreptul la vot pentru femei și mult mai înainte, de ce anume scria John Stuart Mill, foarte citit, despre condiția femeii. Collodi a captat toate aceste impulsuri, pentru că el însuși avansase demult cereri în acest sens: în comedia Antonietta Buontalenti, de exemplu, scrisă la începutul anilor ’70 din secolul al XIX-lea. El era convins că femeia trebuie să fie independentă de bărbat și să ocupe un loc egal în viață, în căsnicie. În Pinocchio Zâna are un rol aproape masculin, deoarece Collodi găsea că și femeia poate premia, poate pedepsi și educa în spiritul moralei. La fel cum, la rândul lui, bărbatul poate inspira afectivitatea. Geppetto e un tată care curăță perele, care îmbracă păpușa de lemn-copil, care îl crește cu dragoste. Zâna, în schimb, e aproape ca tatăl lui Enrico din Cuore deEdmondo De Amicis, care împarte laude și pedepse. Cu o asemenea alternanță de roluri, căsătoria, ca instituție, ar fi putut să-și refacă limfa, în timp ce pe vremea aceea Collodi vedea conturându-se o orânduire economică care plasa femeia într-o poziție subalternă și o împiedica să contribuie la viața civică. În felul lui, Collodi a luptat pentru reînnoirea instituțiilor și a vieții sociale. În acest sens Pinocchio este o cale pentru a le spune copiilor și celor mari (suntem în așa-zisa dual audience): – Atenție, și mama poate avea un rol etic trainic (cel pe care pedagogia vremii îl recunoștea tatălui).
Deci, consider că filologia, istoria, textul trebuie riguros urmărite și analizate. Există interpretări deziluzionante, chiar recente, deoarece sunt prea puțin temeinice din punct de vedere filologic și al informării. Se prezintă drept noutăți ceea ce filologia consacrată lui Collodi a stabilit acum cincizeci sau șaptezeci de ani: a se vedea cazul cărților lui Giorgio Agamben; dar și cele ale lui Tiziano Scarpa și ale lui Aurelio Picca sunt prea puțin focalizate. Am în vedere statura lui Gianni Rodari, care nu numai că a înțeles importanța unei analize in toto a omului Collodi pentru a elabora un comentariu demn de Pinocchio, dar care a și scris un studiu de o remarcabilă frumusețe [5], deși nu auzise că Pinocchio este capodopera altei estetici: cea comico-umoristică. Drept care nu poate fi citit în cheie realistă și, mai ales, naturalistă. Avea dreptate Fernando Tempesti afirmând că în partea a doua a romanului predomină o „armură pedagocică” [6], dar, în ciuda acestui fapt, nu este productiv nici să reduci totul la aceasta. În realitate, Collodi îl ia peste picior pe copilul Pinocchio, râde de el. Folosirea semnului exclamării urmat de cele trei puncte de suspensie, pe care le găsim și în final [!…], la Collodi este întotdeauna ironică (o folosește în mii de articole). Prin urmare, de fapt, încheind cartea, Collodi i se adresează personajului său, dar ca să-l ironizeze, de parcă i-ar spune: – Aha, bravo, acum te consideri de treabă! Felicitări, ai devenit un adevărat nătăfleț. Altfel spus, unul din burghezii bine hrăniți și mulțumiți de sine de care Italia era plină. După părerea mea, este un mesaj cu un pronunțat caracter educațional și exploziv. În această privință Collodi a rămas până la sfârșit un critic al societății; cu Pinocchio le transmite și copiilor și adulților un mesaj energic: să nu se mulțumească niciodată cu locul unde au ajuns, să-și recunoască experiența prin care au trecut, să nu-și renege libertatea și să nu se adapteze niciodată pseudo-valorilor societății.


A existat teoria după care finalul cărții Pinocchio ar fi într-un fel o concluzie acceptată sau decisă de Collodi din motive editoriale, așa că, în esență, nu corespunde unei opțiuni împărtășite.

Collodi trebuia să termine cu bine povestea într-o carte destinată copiilor și inclusă în colecția literaturii de divertisment a editurii Paggi. Carte destinată copiilor și familiilor.
Că el ar fi scris fără convingere, este altă legendă: era scriitorul cel mai bine plătit de la Giornale per i bambini, cum scrie în corespondența cu Guido Biagi... Este el, scriitorul bine informat și conștient cel ce a reluat redactarea poveștii, care în 1881 se termina la capitolul XV, adică atunci când păpușa de lemn este spânzurată de Stejarul mare. Cartea I misteri di Firenze, de exemplu, nu a mai fost urmată de volumul doi promis de Lorenzini, dar acolo erau denunțate nedreptățile clasei conducătoare din Marele Ducat de Toscana... O temă importantă pentru el, pe care o abordase și în operele teatrale. Dar nu în măsură să îi asigure succesul în mijlocul conformismului general. Repet, Collodi era unul dintre cei mai bine plătiți din Italia; atât ca autor de manuale, cât și ca ziarist. A fost bine plătit și pentru Pinocchio, pentru publicarea lui în revista Giornale per i bambini, dar și în volum. Era cel mai căutat condei, condeiul satiric al ziarului Fanfulla, regretat și câteva decenii mai târziu de Vilfredo Pareto. Pinocchio este foarte coerent: păpușa de lemn care moare spânzurată este transgresare pură; Pinocchio băiețel e pus la stâlpul infamiei de Collodi pentru că privește cu un aer suficient transgresarea. Or, aceasta era și elan, aventura libertății, naivitate și vise: experiența ca păpușă care vrea să cunoască lucrurile fără intermedieri; ca atare trufia băiețelului fericit că este „de treabă” („ce caraghios eram când eram o păpușă de lemn”) trebuie taxată. În fapt, mesajul este: maturitatea constă în a lua act de experiența trăită și în a nu trăda copilăria, prin urmare, în a nu trăda vechea nevoie de idealuri, înlocuind-o cu automulțumirea burgheză care împiedică progresul autentic.
Collodi a fost unul care spunea direct ce avea de spus. Ajunge să ne oprim asupra polemicii privind pictura. Grupul artiștilor florentini ziși Macchiaioli s-a afirmat grație unui articol al lui care denunța statutul artei de atunci, relația dintre Accademia di Belle Arti – deci puterea artistică – și puterea politică. Așa a aruncat în aer frâna care ținea pe loc arta timpului: a contribuit la noua artă, modernă, en plein air, cu noi comanditari, noi expoziții... El a ajutat la modificarea statutului artei de atunci. E adevărat, dintre pictori, l-a lăudat pe Stefano Ussi, dar i-a pus în valoare și pe Silvestro Lega și pe Adriano Cecioni. În mod eronat i-au fost atribuite unele critici la adresa acestor pictori (semnate cu pseudonime); nu s-au gândit că unele pseudonime erau folosite în comun. De altfel, ca om și intelectual, Collodi era departe de orice capitulare nihilistă. Din acest motiv s-a împotrivit naturalismului lui Zola. A optat  pentru satiră și caricaturile literare: ucigătoare cu râsul lor. În timp ce în Franța se prefigura tratarea pe un ton ironic „mai lejer”, ca în Physiologies, Collodi crea cea mai incisivă caricatură literară prin sondările ei satirice: ne putem mărgini la Codino și la Scampolino, funcționarul pauper care sare peste orele de masă, care trăiește în mizerie. Prin Collodi, cultura italiană a oferit mult culturii europene și celei mondiale: să nu uităm producția brazilianului Monteiro Lobato.


Este viziunea trasată la recentul simpozion consacrat noilor perspective de cercetare a operei lui Collodi [7]...

Studiile incluse în Edizione Nazionale delle Opere di Carlo Lorenzini [8] – eu având onoarea să fiu președinta Comisiei – au dus la descoperirea multor documente, imagini picturale și fotografice, epistole... Știm că după moartea lui au fost distruse multe scrisori deoarece Collodi avusese numeroase relații amoroase, iar fratele lui, împreună cu Giuseppe Rigutini, s-a gândit să nu le compromită pe acele doamne. În schimb, acum cunoaștem identitatea câtorva femei iubite de el. În ceea ce îl privește, a existat și un episod aparte: Collodi a avut o fiică dintr-o relație clandestină: chinul lui avea să decurgă din imposibilitatea de a o recunoaște, pentru că femeia cu care o concepuse era căsătorită, iar în ultimul moment nu și-a părăsit soțul pentru el, nevrând probabil să renunțe la condiția avută.
În plus, grație Ediției Naționale putem să citim în sfârșit textele lui Collodi fără greșelile care au fost reproduse uneori de nenumăratele retipăriri ale operelor lui.
În timpul simpozionului au fost semnalate și legăturile și publicațiile din Franța, atenția de care s-a bucurat din partea culturii franceze și cea manifestată de el față de cultura de peste Alpi. Collodi l-a citit pe Baudelaire, l-a citit și l-a apreciat pe Baudelaire caricaturistul; dar era convins și că se poate realiza o sinestezie mai adâncă între muzică și literatură la nivelul structurilor semnificatului față de cel redus la semnificant. Și, într-adevăr, Pinocchio face să triumfe sinestezia diferitelor arte, iar comentariile o accentuează tot mai mult.
Ediția Națională aduce în continuare la suprafață multitudinea de referiri intertextuale, dar și amprenta unor opere și problematici ale unui secol 19 mai puțin cunoscut de noi, lăsate uneori în umbră. Tocmai multipla cultură a lui Collodi contribuie la scoaterea acestui lucru la lumină, la marcarea coerenței unui întreg demers literar care trebuie remediat. Collodi însuși a făcut o selecție a articolelor împărțindu-le ad hoc în articole despre moravuri și de satiră politică, iar după ce a alcătuit un grupaj de tematici exemplare, le-a revărsat în cărți precum Macchiette/Figuri caricaturale sau Occhi e nasi. Există, nici mai puțin, articole de moravuri pronunțat paradoxale – din anii ’50 ai secolului 19 – care au ajuns  după treizeci de ani în volumul Pinocchio. A fost un autor cu o opinie foarte clară, inteligentă privind raporturile dintre literatură și jurnalism: între literatura ca gen jurnalistic și jurnalismul care devine literatură.
Revenind la recentul congres, au fost comunicări stimulatoare. Elvio Guagnini a vorbit despre felul în care Collodi nu numai a văzut Italia și a zugrăvit-o, ci și despre felul în care concepea călătoria și mai ales cum privea Italia și o nara. A reieșit atenția acestuia față de tot ce înseamnă cultură populară, limbă, dialectele, mâncături... O atenție pe care am putea-o numi și ziaristică, nu doar de mare valoare „antropologică” și folclorică.
În schimb, ca istoric al Risorgimentului, Cosimo Ceccuti a semnalat semnificația și originalitatea poziției lui Collodi prin valorificarea unor figuri îndrăgite de oamenii Risorgimentului. A avansat și o interpretare a legăturii dintre Collodi și gândirea lui Giuseppe Mazzini, mergând mai departe de imaginea delineată de Ferdinando Martini (ca exponent al unei clase sociale elevate, capabile să se pună în slujba diferitelor guverne, rămânând mereu la suprafață). Ceccuti a evidențiat atât asimilarea gândirii mazziniene cât și stima lui Collodi pentru Francesco Guerrazzi, admirat pentru operele lui.
Pe de altă parte, Franco Cambi a afirmat în intervenția sa că Ediția Națională ne constrânge să ne îndreptăm privirea spre Collodi și să-l citim ca pe unul din marii educatori ai Italiei din secolul 19. A recunoscut valoarea rolului său intelectual ca specialist în pedagogie, precum și semnificația manualelor sale școlare.
În sfârșit, Roberto Chiesi, cu fascinanta prezentare a transpunerii cinematografice a lui Pinocchio datorată lui Luigi Comencini, asupra valorii deosebite a căruia a insistat. Cu versiunea sa a capodoperei lui Collodi, Comencini dovedește că a înțeles într-un fel foarte original dimensiunea realistă și totodată stilizată a peisajului, precum și dimensiunea comico-grotescă, magică a romanului...


Collodi s-ar simți diminuat pentru că este amintit doar pentru Pinocchio?

Eu cred că da, pentru că el a fost și multe altele, cum am arătat mai devreme. Adevărata, marea lui ambiție era teatrul. Dorea să devină unul din artizanii teatrului risorgimental italian. Nu a reușit. A fost un jurnalist satiric faimos și temut, dar și autor de manuale școlare de succes, obstrucționate însă, uneori, de Minister. Fără îndoială, Pinocchio este capodopera lui, pe care a scris-o amuzându-se,fiind, cum spuneam, și o incursiune în propria copilărie: în ciuda stilizării literare, în carte sunt locuri foarte ușor de recunoscut. Există și astăzi casa bunicilor lui Collodi, unde scriitorul a petrecut multă vreme, nu foarte departe de râul Pescia. Mai există și strada lungă, dreaptă – vechea Pesciatina – care duce direct la mare. Apoi, ajung douăzeci de minute de mers pe jos pe câmp și pe poteci încă ușor de parcurs, ca să dai de Stejarul mare, zis al lui Dante, unul din monumentele arboricole majore din Italia, unde mulți merg și acum la picnic.


Drept compensație, într-un fel, Collodi a fost un prilej binevenit de progres pentru sătucul de la care Lorenzini și-a luat pseudonimul.

Studiile mele dedicate acestuia li se datorează lui Felice Del Beccaro și lui Rolando Anzilotti, de care am fost apropiată, doi dintre intelectualii și cercetătorii – Anzilotti a fost și om politic – care au conceput cultura mai ales ca mijloc de îmbunătățire a condițiilor, într-o vreme de extremă sărăcie, ale satului Collodi, de la care scriitorul nostru și-a luat celebrul pseudonim în 1856. Foarte mulți, majoritatea locuitorilor din Collodi, se află în afara Italiei, mai ales în Statele Unite. Între Del Beccaro și Anzilotti era o diferență de doar câțiva ani: primul i-a fost profesor celuilalt la Colegiul Regal din Lucca. A rezultat o prietenie care a durat toată viața, o adevărată simbioză, și de idei; și în aparenta nebunie – câștigătoare în cele din urmă – de a ridica un monument, Parcul lui Pinocchio, pentru a infuza astfel energie economică sătucului. I-au infuzat-o cu succes, dacă ne uităm la numărul anual al vizitatorilor.


Apropo de studii: am văzut – chiar din scrierile și biografia dumneavoastră – că v-ați ocupat îndelung de Giuseppe Pontiggia, o întâlnire importantă.

L-am cunoscut de tânără pe Giuseppe Pontiggia, pe când predam în Suedia, la Uppsala. Lectura operelor lui și întâlnirea ulterioară m-au convins că mă aflam în fața unui mare scriitor, chiar dacă atunci era considerat de nișă și nu era prea cunoscut.
Am avut multă încredere în munca lui, devenită pentru mine un punct de referință. Vite di uomini non illustri/Vieți de oameni necelebri, Nati due volte/Născuți de două ori sunt capodopere literare. Ultima a fost citită de persoane foarte diferite, fie simple, fie culte, grație felului atât de convingător în care sunt zugrăvite ființele omenești și invaliditatea. Cu Pontiggia am lucrat ani de zile cot la cot: îmi citea textele lui sau îmi cerea să le citesc singură, vrând să afle apoi ce gândeam: am discutat de fiecare dată, ore în șir, despre Albumele lunare pentru săptămânalul Il Domenicale. A fost un mare privilegiu și am avut multe de învățat; a fost un schimb continuu. Îngrijesc ediția părerilor lui de cititor destinate editurilor Mondadori și Adelphi în timpul celor 30 de ani în care le-a fost consultant. Din care reiese statura lui de mare critic și de mare scriitor. Cartea se intitulează chiar Pareri di lettura și va fi publicată de Palingenia, o editură nouă. Va apărea la începutul lui iunie. Pontiggia a conferit opiniei de lectură o ținută literară ieșită din comun. După, va fi interesant să reflectăm asupra felului în care fiecare cititor de editură din secolul 20 și l-a plăsmuit pe al său. Părerile lui Pontiggia au fost exprimate întotdeauna liber, fără rețineri de complezență: în mod constructiv. Îl consider pe Giuseppe Pontiggia unul din vârfurile literaturii din secolul 20.


Ați început la Upssala, în Suedia, iar acum, ultima plasare geografică și academică este Portugalia: o Europă din imediata apropiere și totuși mult diversificată, după câte înțeleg.

Am studiat și am predat și în afara Europei. Mi-a plăcut întotdeauna să călătoresc, să cunosc noi realități și să învăț limbi noi. Portugalia este un stat mic, dar cei ce o guvernează se pare că au înțeles, măcar parțial, că ucigând cultura înaltă, disprețuind-o, există riscul de gravă sărăcire a țării. Portugalia a știut să adopte soluții diferite, chiar și în trecutul său colonial, când, de pildă, a tolerat integrările rasiale. Fapt e că un scriitor ca Giuseppe Baretti [9], care a vizitat-o în secolul 18 și care fusese gata să denunțe mizeria plebei engleze, plaga prostituției infantile etc., a fost izbit și aproape scandalizat de existența unui pronunțat amestec rasial. Și a declarat că în Portugalia se văd „monștrii”, asta pe când soprana altistă florentină, Vittoria Tesi – zisă la Moretta/Mica maură, fiica unui sclav maur – devenise una dintre cântărețele celebre ale vremii și era disputată de Italia, Spania și Dresda.


Ca persoană cu relații și mobilitate pe un areal întins, ce impresie aveți comparând cu țara noastră?

Ca intelectuală europeană de limbă și cultură italiană, mă încearcă mai ales un sentiment de neplăcere din cauza renunțării în țara noastră la cultura înaltă, chiar și acolo unde ar trebui să fie păstrată. Impresia e ca de țară sărăcită  ideatic, nu numai economic. Ceea ce nu este valabil pentru toate țările europene, deși sărăcirea generală este evidentă.
În mare, am impresia că a scăzut și nivelul publicațiilor, dar asta nu se întâmplă doar în Italia; ceea ce se întâmplă însă la noi este „pedepsirea” aproape sistematică a literaturii înalte, printr-un soi de lipsă de atenție, uneori de clientelism, întorcând reflectoarele în altă parte. Se pare că este „pedepsită” în acest fel și gândirea hrănită cu studii solide. Precum cartea lui Riccardo Campa, pe care am citit-o de curând, L’epoca dell’incertezza, care ne ajută să înțelegem mai bine cultura europeană în care trăim, aporiile ei care riscă să ne ducă pe drumuri înfundate. Văd de asemenea în Italia și în străinătate atâția tineri închiși în ei înșiși, cu ochii îndreptați doar spre celular. Ceea ce observ e că în general Europa lasă impresia că nu mai are idei ferme privind destinul ei, poate unde și clasa politică nu este întotdeauna cea adecvată.

1 .Cfr.https://www.fondazionecollodi.it/it/edizione-nazionale-delle-opere-di-carlo-lorenzini.
2. Cfr.https://www.youtube.com/watch?v=MRXy1BFUOrc.
3. Reproducerea primei ediții și a ilustrațiilor ei grăitoare este disponibilă acum gratis accesând de pe diferite platforme; cfr., de exemplu, https://books.google.com/books.
4. Giacomo Biffi, Contro Mastro Ciliegia: commento teologico a ‘Le avventure di Pinocchio', Milano, Jaka Book, 1977; ediție nouă, 2020.
5 . Gianni Rodari, «Pinocchio nella letteratura per l'infanzia», în Studi collodiani. Atti del 1° convegno internazionale. Pescia, 5-7 ottobre 1974, pag. 37-57.
6.. Fernando Tempesti, «Chi era il Collodi. Com'è fatto Pinocchio», în Carlo Collodi, Pinocchio, Milano, Feltrinelli, 1980, pag. 77.
7. Toate comunicările sunt disponibile în: https://www.youtube.com/watch?v=MRXy1BFUOrc.
8. https://www.fondazionecollodi.it/it/edizione-nazionale-delle-opere-di-carlo-lorenzini.
9. https://www..edizioniets.com/scheda.asp?n=9788846762900&fromfk_s=.