Romanul de aventură între prezent și trecut. Dialog cu Dario Pontuale

Inaugurăm în acest număr un spațiu dedicat romanului de aventură între prezent și trecut, reunind punctele de vedere ale specialiștilor, traducătorilor și ilustratorilor. Pentru început, îl avem ca oaspete pe scriitorul și criticul literar Dario Pontuale (n. 1978). A luat parte la redactarea Istoriei Literaturii Italiene (Storia della Letteratura Italiana) de P. Manfredi și P. Di Sacco, editată de Pearson în anul 2021. A publicat romanele Biblioteca ideilor moarte (La biblioteca delle idee morte, 2007), Ireversibilitatea oului fiert tare (L’irreversibilità dell’uovo sodo,2009), Nimeni nu a văzut atomul de hidrogen în declin (Nessuno ha mai visto decadere l’atomo di idrogeno, 2012), Certi ricordi non tornano (Unele amintiri nu mai revin, 2018), povestirea Damnații  de pe corabia Saint George  (I dannati della Saint George, 2015),basmul Ca să faci un copac ai nevoie de un dinte (Per fare un albero ci vuole un dente, 2021).Este autorul volumelor de eseuri Atenție! Se citește! (Ciak si legge, 2016), O republică liniștită și cărturărească (Una tranquilla repubblica libresca, 2017),al biografiei critice Cufărul lui Conrad (Il baule di Conrad, 2015),tradusă și în Franța, și al monografiei critice Roma lui Pasolini (La Roma di Pasolini, 2017),tradusă și în Spania, dar și câștigătorul premiului Carver 2019, Descoperirea Americii. Eseuri de Cesare Pavese (La scoperta dell’America. Saggi di Cesare Pavese), cu o prefață de Ernesto Ferrero (2020), Scriitori Ruși. Eseuri de Leon Ginzburg (Scrittori russi. Saggi di Leone Ginzburg, 2021). A îngrijit ediții de Flaubert, de Maupassant, Zola, Musil, Stevenson, Melville, Conrad, Svevo, Salgari, Tolstoj, Puškin, Čechov. Este codirectorul revistei salgariene „Corsarul negru” („Il corsaro nero”), colaborează drept consultant literar pentru programul Rai „Atlasul care nu există” („L’Atlante che non c’è”).  

Este posibil să regăsim în multe opere clasice anumite instanțe care mai apoi devin specifice genului de aventură. Pornind chiar de la Odiseea, protagonistul, Odiseu/Ulise, demonstrează acele caracteristici care, câteva secole mai târziu, servesc drept șablon modelului aventurierului. Ei bine, în producția contemporană ce anume a rămas din dorința de cunoaștere, din atracția față de necunoscut, din voia de evadare, din curaj, din istețime și din luciditate? 

Odiseu/Ulise este modelul original, însă riscă la modul serios să intre în declin. Cititorul contemporan și, în consecință, literatura își pierde în bună măsură simțul descoperirii, al dorinței, al cunoașterii, în sinteză: necesitatea imperioasă a curiozității. Toate elemente esențiale ale sufletului omenesc și care, în ciuda noastră, se estompează din generație în generație. Abuzul, în mass-media, de imagini/video mai ales, regurgitate constant de smartphone-uri, potolește această „sete”, bombardamentul de informații care derivă de aici: seacă, obosește, diminuează orice dorință de cercetare. Astăzi „ne uităm”, nu mai „observăm”. Pentru a cuceri cititorul și a-l ține lipit de pagină (sau de ecran), trebuie să vii mereu cu ceva impresionant, senzațional, care să sfideze forțele fizicii, ale psihofizicii, ale naturii. Asta se întâmplă în literatură, ba chiar mai mult în cinematografie care, însă, poate măcar să limiteze daunele prin utilizarea efectelor noilor tehnologii. 

Dezvoltarea romanului de aventuri începe odată cu nașterea literaturii de masă, găsindu-și expresia deplină în secolul al XIX-lea, graţie contextului de procese istorico-culturale favorabile. Un impuls care propulsează acest gen literar este dat de mișcarea realistă, care restabileşte măreția și completarea expresiei romanului de aventuri, de explorări, călătorii și cuceriri. Aplicând perspectiva unui critic literar, ce fel de direcții prevedeți în viitorul apropiat? 

Genul de aventură a luat naștere, a crescut și s-a dezvoltat cu mai bine de două secole în urmă, făcându-și apariția în ziarele care aveau un preț accesibil, implicând mase largi de cititori. Însă, de-a lungul timpului, canoanele fascinației pentru exotic, neexplorat și ,,îndepărtat” au fost compromise de bunurile de consum cu mișcare rapidă și de abundența lor care duce la dependență. Începe să se piardă puterea fanteziei, seducția prin mister, gustul pentru necunoscut; sunt înlocuite de interesul morbid, de o ciudățenie iritantă și de zorzoane superficiale. Călătoriile, explorările și sondările trebuie, prin urmare, să fie din ce în ce mai eficiente și să inventeze necontenit noi răsturnări de situație, să conceapă „urmăriri” neîncetate, în foc continuu, altfel cititorul își pierde interesul, ba chiar se plictisește. Cine este prea răsfățat cu mâncăruri dintre cele mai rafinate nu mai simte la final nicio savoare, solicită constant ceva nou, nemaivăzut până atunci. În schimb, e necesar să sporim imaginația personală, să o antrenăm și să o cultivăm. Gustul aventurii stă numai înăuntrul nostru, nu în ceea ce ni se vâră pe gât.

O caracteristică a romanului de aventuri este legată de ritmul atribuit povestirii; acesta trebuie să fie mereu elevat, presant, uneori chiar copleșitor. Analepsele, flashback-urile și prolepsele par a fi elemente retorice esențiale. Considerați că viteza privează cititorul de posibilitatea reflecției? 

Ritmul înseamnă totul, dar nu trebuie neapărat să fie frenetic, agitat sau convulsiv, în primul rând pentru că povestea de aventură are două niveluri interpretative. Primul, cel mai superficial și extern, „coaja” ca să spunem așa, are sarcina de a captiva, păstrând acțiunea la cote maxime. În schimb, al doilea nivel trebuie să coboare până în adâncul sufletului, în intimitatea gesturilor, în nucleul faptelor, ajungând astfel în ascunzișul sentimentelor interioare. În acest fel, cititorul poate interpreta mesajul ascuns pe care textul intenționează să ni-l sugereze, permițându-și să se „aventureze” în locuri infinite. Această fuziune a celor două planuri generează magie.  

Cărțile de aventură au capacitatea de a îndruma cititorul către lumi îndepărtate și neexplorate, de a-l face să călătorească cu mintea și cu imaginația, stimulând fantezia, dorința de a descoperi și pofta de nou și neașteptat. Țări exotice, animale neașteptate, tărâmuri  nelocuite pot fi contextul potrivit şi pentru o „călătorie interioară”? 

În primul rând, călătoria este în sufletul cititorului, și abia pe urmă în interiorul cărții. Un proces de cauză-efect, de fapt efect-cauză: indispensabil. Dacă ar lipsi o asemenea osmoză, s-ar așterne o liniște care ar crea confuzie, s-ar cădea în golul absolut, în haosul conceptual și emoțional. 

Dumneavoastră sunteți, pe de altă parte, și autorul cărții Damnații de pe corabia Saint George (I dannati della Saint George, 2015), un basm care creionează canoanele de secol XIX ale literaturii de aventură pentru adolescenți. Cui îi aduce un omagiu această carte? 

Genul aventurii m-a atras încă de mic copil, însoțindu-mă de altfel în diferitele etape ale vieții. Sunt profund recunoscător și am enorme îndatoriri morale față de: Salgari, Stevenson, Kipling, London, Melville, Verne, dar mai ales Conrad. El a fost primul. 

Raportul dintre tineri și lectură în societatea de astăzi. Cum se poate remedia această problemă care este tot mai presantă? 

Trebuie să le trezim din nou curiozitatea, și sincer nu doar celor tineri, însă în ce mod se poate face acest lucru, nu aș ști să vă spun. Tinerii citesc puțin pentru că lectura presupune efort, concentrare, dificultăți. Trei termeni care nu se potrivesc prea bine cu dorințele tinerilor care, și din vina generațiilor trecute, sunt subiecte/obiecte ale unor informații și stimuli „mestecați în prealabil”, ale unor noțiuni care durează atât de puţin cât ai pocni din degete. Din cauza acestui „consum rapid” al mesajului, într-adevăr, cele care suportă consecințele sunt literatura, muzica, teatrul, cinematografia. În zilele noastre, dacă un film durează mai mult de două ore, este considerat „lung”, și nu doar de tineri, din păcate. În anii șaptezeci, scriitorul Luciano Bianciardi afirma în mod provocator: „Nu citiți cărțile, puneți-i pe alții să vi le povestească”! Într-adevăr acum cărțile rămân pe raft, iar podcast-urile sunt tot mai multe: mai simple, mai rapide, mai „smart”. Lipsește educația asupra timpului, sau mai bine zis: asupra timpului necesar timpului. Fructele se coc cu trecerea anotimpurilor, nu apar de-a gata pe ramuri.