Cu Darwin Pastorin între literatură, cinema și benzi desenate

„Îmi zboară gândul la Cesare Pavese care, în copilărie, se juca de-a pirații malaezieni în localitatea sa de origine, Santo Stefano Belbo, imaginându-și că este Sandokan. Așadar, Părintele Eroilor știa să îmbine cadrul realist cu frumusețea personajelor sale sclipitoare”.
Călătoria noastră în lumea romanului de aventură continuă cu Darwin Pastorin, jurnalist profesionist și licențiat în Litere. A fost redactor al revistei „Il Guerin Sportivo", corespondent special și director adjunct al cotidianului „Tuttosport”, directorul platformei de televiziune Tele+, director al StreamTv, Nuovi Programmi Sky Sport, La7 Sport şi Quartarete Tv. A scris numeroase cărți care combină fotbalul și literatura, respectiv fotbalul și memoria personală și colectivă.

Protagonistul romanului de aventură se regăsește într-o situație în care este forțat să își demonstreze valoarea, capacitatea de deducție și adaptare, puterea instinctului de supraviețuire: de asta depinde literalmente viața lui. Ei bine, în condiții extreme, natura umană este întotdeauna bună?

Imaginea pe care o avem noi, mai ales în prima tinerețe, este cea a eroului „tânăr și frumos", capabil – chiar și de unul singur – să învingă numeroși și aprigi dușmani, gata de orice pentru a-și apăra regatul „răului”. Pe de altă parte, am crescut cu mitul lui Ahile și Hector (învins, dar pentru totdeauna sinonim al curajului și al frumuseții), Ulise (care ne-a învățat să avem, mai presus de orice, o Itaca în noi pe care să o găsim), Enea, Orlando, Don Quijote și așa mai departe.
Pentru cei din generația mea (eu sunt din 1955, născut în Brazilia, fiu, nepot și strănepot al unor imigranți din regiunea Veneto, și aceasta a fost „călătoria mea aventuroasă", să ajung cu vaporul în Italia, între realitate și vis, speranță și nostalgie), primul narator care ne-a deschis porțile fanteziei a fost Emilio Salgari, dar despre Părintele Eroilor vom vorbi mai târziu. Desigur, natura umană, chiar și în cazul protagonistului „fără pată și fără frică”, cedează deseori în fața loviturii fatale, a provocării finale din care doar unul singur va ieși viu. Dar eroul romanului nu este tocmai cel din basmul pentru copii. Eroul romanului are propria sa natură „tragică”, dar necesară. Pentru că Dușmanul trebuie să cedeze întotdeauna.

Sandokan, Yanez, Kammamuri, Suyodhana, Teotokris, Corsarul Negru, Wan Guld, Carmaux și Wan Stiller par a fi chiar în fața ochilor noștri, cu veşmintele lor, simple sau rafinate, și armele lor, mereu mortale. În ce măsură nu rigoarea cadrului este cea care impresionează în operele de aventură, ci caracterizarea vie a personajelor?

Aici intrăm în miezul discuției, în ceea ce mă privește, în miezul analizei literare, filologice și antropologice. Emilio Salgari, mai mult decât Jules Verne, după părerea mea, a știut să surprindă, prin propria sa viață făcută din drame și fantezie, sensul povestitorului capabil să ne facă să cunoaștem, prin studiile și imaginația sa, oceane, jungle și preerii, figuri arhetipale precum Sandokan și Corsarul negru (pe el, care era gata să se dueleze cu lumea, la sfârșitul poveștii, îl vedem, din dragoste, din regret, plângând: și acestea sunt lacrimile omului în fragilitatea sa, nu ale războinicului rece, invincibil). Salgari, care s-a născut la Verona (unde a povestit despre circul lui Buffalo Bill) și a murit sinucigându-se la Torino, copleșit de nebunia soției sale, de editorii care îi suflau în ceafă pentru că trebuia să producă, să producă și iar să producă, până când și-a rupt penița și a spus gata, a călătorit o singură dată pe mare de la Verona la Brindisi. Dar, mergând cu tramvaiul de pe colina torineză la Biblioteca Națională, răsfoind volume vechi, a adus în paginile sale oceane infinite, flori exotice și insule misterioase, cucerind inimile atâtor tineri. Însă nu a fost iubit de intelighenția vremii, care îi considera scrierile slabe din punct de vedere literar. Cu toate acestea, de-a lungul timpului paginile sale dense au captivat generaţii de tineri și tinere, cuprinși de farmecul acelor isprăvi.
Uitat, sau aproape uitat, în Italia, Emilio Salgari continuă să reprezinte un punct de referință în America Latină: lui Paco Ignacio Taibo II îi datorăm, în 2011, Tigrii din Malaezia; Osvaldo Soriano mi-a mărturisit că a vrut să facă o continuare a romanului Triste solitario y final, avându-l ca protagonist nu pe Philip Marlowe, detectivul creat de Raymond Chandler, ci pe Emilio Salgari: proiectul a rămas neterminat; revoluționarul Ernesto Che Guevara, înainte de a pleca în luptele sale și de a simți „sub călcâi coasta lui Rocinante", purta în desagă iubitele romane ale lui Salgari. Așadar, Părintele Eroilor știa să îmbine cadrul realiste cu frumusețea personajelor sale sclipitoare. Iar banda desenată Tex, atât de dragă mie, continuă să fie un splendid model salgarian.

Dragoste, ură, prietenie fraternă, dorința de a se pune la încercare, camaraderia luptătorilor, sentimentul onoarei, dorința de răzbunare. Încărcătura emoțională, pasiunile puternice, sunt acestea secretul așa-numitului „roman de aventuri"?

Romanul de aventuri se naște ca foileton în paginile ziarelor, ca apoi să devină o adevărată compoziție narativă plină de ritm, pasiune și patos. Mă gândesc, de exemplu, la Cei trei mușchetari al lui Alexandre Dumas, un exemplu clasic de roman de gen. Personal, consider că fiecare carte este o „aventură", capabilă să ne transpună într-un alt timp și într-un alt spațiu, iar noi suntem acolo pentru a trăi acele iubiri, acele dureri, acele provocări. Pe fiul meu îl cheamă Santiago, în onoarea pescarului din Bătrânul și marea, de Ernest Hemingway: duelul dintre un om și un marlin. Se va întoarce cu mâinile goale, dar cu o realizare: „Un om poate fi distrus, dar nu învins". Iar Herman Melville ni l-a oferit pe Moby Dick, o altă confruntare aventuroasă între căpitanul Ahab și o uriașă Balenă Albă.

Mergând pe urmele unor autori de aventuri celebri precum Alexandre Dumas tatăl, Walter Scott, Jules Verne și Robert Louis Stevenson, Salgari prezintă totuși particularități semnificative: proza sa conține o doză tulburătoare de erotism subtil. Cât de mult a contribuit acest lucru la realizarea adaptărilor filmelor și benzilor desenate?

Romanele lui Emilio Salgari au inspirat mulți regizori de filme, desene animate și seriale de televiziune. În Italia, serialul TV Sandokan din 1976, regizat de Sergio Sollima, a avut un succes uriaș, cu Kabir Bedi în rolul lui Sandokan, Philippe Leroy în rolul lui Yanez, Carole André în rolul splendidei Marianna și un Adolfo Celi de neuitat în rolul lui James Brooke. Printre numeroasele filme pe care aș dori să le menționez aici se numără Capitan Tempesta (1942) și Jolanda, fiica Corsarului Negru (1953), în regia scriitorul Mario Soldati. Dar gândul meu zboară la Cesare Pavese care, în copilărie, se juca de-a pirații malaezieni în localitatea sa de origine, Santo Stefano Belbo, imaginându-și că este Sandokan.

Între ficțiune și poezie, literatura română este în mod constant tradusă în italiană, cu nume emblematice precum Ana Blandiana, Herta Müller, Norman Manea, Mircea Cărtărescu, Emil Cioran, Mircea Eliade, iar revista „Orizonturi culturale italo-române" înregistrează publicațiile acestora în baza de date Scriitori români în italiană: 1900-2024. În ce măsură credeți că este cunoscută în Italia și ce scriitori români v-au atras atenția?

Literatura română aparține de mult timp culturii noastre: Italia și România au devenit țări surori chiar și în librării. Iar „Orizonturi culturale italo-române" reprezintă un punct de referință fundamental pentru toți cei care vor să cunoască acea literatură, acei naratori, acei poeți. Invit călduros pe toată lumea să citească romanele, versurile și eseurile Hertei Müller, câștigătoare a Premiului Nobel pentru Literatură în 2009, emigrată în Germania. În ceea ce mă priveşte, am citit cu mare interes opera lui Mircea Eliade, elevul lui Jung, mai ales scrierile sale de istoric al religiilor.