Naraţiunea ca un puzzle. În dialog cu Doina Ruşti

Doina Ruşti, cunoscută mai ales ca scriitoare, este şi doctor în filologie, profesor asociat la Universitatea din Bucureşti, consultant ştiinţific la UNATC, scenarist şi editor. Pe scriitoarea Doina Ruşti Norman Manea o numeşte „o excelentă prozatoare, de mare talent şi intuiţie”, iar Nicolae Breban „un prozator de primă mărime al literaturii actuale”. A scris, până acum, opt romane, foarte diferite între ele, asemănătoare însă prin forţa naraţiunii, prin remarcabila bogăţie şi ductilitate a limbajului şi prin montajul narativ mereu neaşteptat; cu trei dintre ele a obţinut, pentru a-l cita pe Horia Gârbea, „«tripla», un fel de Mare Slam al «circuitului literar»”, luând premiul Academiei Române pentru romanul Lizoanca la 11 ani (2009), după ce primise premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti cu Zogru (2006) şi al Uniunii Scriitorilor din România pentru Fantoma din moară (2008): „Foarte puţini scriitori în viaţă au obţinut toate cele trei mari premii (cel al Academiei se acordă o singură dată) şi niciunul într-un interval atât de scurt ca Doina Ruşti.” (Horia Gârbea). In plus Doina Ruşti scrie proză scurtă, preluată în antologii precum Poveşti erotice româneşti (Ed. Trei, 2007), Basme şi povestiri mistice (Ed. Paralela 45, 2007), Farse, lacrimi şi o găleată de sânge (Ed. Limes, 2008). Operele ei sunt traduse deja în l1 limbi, printre care, desigur, şi italiana.
De Doina Ruşti mă leagă o prietenie recentă, prilejuită de legăturile noastre comune cu lumea editorială italiană, de participarea ei la Serile Italiene, prezentate mereu şi în paginile acestei reviste, dar în fapt determinată de vraja împletirii între istorie şi actualitate şi între real şi fantastic al unora dintre romanele ei, de umorul şi ironia din aceleaşi şi din altele, dar mai ales de cutremurarea trăită când am citit  Lizoanca la 11 ani, o radiografie a „României profunde” şi a copilăriei unei generaţii compromise. Şi aş începe dialogul nostru tocmai cu această cutremurare.


Doina Ruşti, tema copiilor abuzaţi şi a criteriilor după care măsurăm abuzul este de mare actualitate. De aceea, te rog, repetă pentru cititorii noştri, cum s-a născut Lizoanca la 11 ani, iar pentru mine, cum poate cineva pătrunde, cum ai făcut tu, în această „Românie profundă” ?

În 2008, când am început să scriu romanul, presa avea altă putere. Se ajunsese într-un punct în care cu un articol de ziar putea fi îngropată toată fala unui om. În contextul ăsta am citit o ştire care m-a marcat: o fetiţă de 11 ani umpluse un sat întreg de sifilis. M-a marcat nu  cruzimea subiectului, ci indiferenţa ziaristului. Aşa am început să caut adevărul pe care îl voiam doar al meu.
Am să spun varianta cea mai scurtă a poveştii: mi-am început cercetarea într-un sat nu departe de Bucureşti, un cătun de români săraci, afiliat unei comune mari şi bogate, locuită majoritar de ţigani. Spun asta pentru că toată cercetarea mea s-a întemeiat pe această comunitate, unde mândria de a fi român era pusă mai presus de orice. Sătenii aveau un dispreţ total faţă de tot ceea ce nu era român şi considerau că superioritatea lor vine în primul rând din principiile lor morale. Dar problema o constituiau tocmai principiile morale şi sărăcia şi lipsa de educaţie. În acest sat am întâlnit primele cazuri de copii abuzaţi. Iar această atitudine de fericită decadenţă se află la baza romanului meu.

Interesant este că abuzul trăit de Lizoanca o curăţă de orice prejudecată morală, ba chiar de morală, în schimb îi conferă o libertate şi o puritate lăuntrică fără egal, o autenticitate a prieteniei şi o prospeţime a relaţiei cu natura pe care salvarea ei socială le va periclita. Crezi că orice ar face, apoi, societatea, lizoancele sunt condamnate la nefericire?

La nefericire? Nu. Nu cred că personajul meu are noţiunea asta. Dar cred că toate lizoancele sunt condamnate să devină populaţia majoritară de mâine.

Condamnate ele, condamnaţi noi!
În multe dintre romanele tale, şi mă refer de pildă la Omuleţul roşu, la Zogru, la Fantoma din moară, există o împletire între real şi fantastic şi un joc cu timpul care i-a făcut pe critici să te înscrie în direcţia realismului magic. Termenul folosit acum cu precădere pentru proza sud-americană a deceniului şapte şi după este, cum probabil ştii, de sorginte italiană: îi aparţine scriitorului Massimo Bontempelli şi caracterizează un filon important al literaturii italiene ce a debutat chiar cu el. Te recunoşti în acest filon? 

Nu în cel italian. Tinereţea mea este îndopată cu proză sud-americană, de aici şi impulsul de-a o continua, de-a o depăşi. Însă proza mea fantastică e creată pe nişte intenţii carteziene. Eu însămi funcţionez de fapt pe credinţa constantă că există pentru orice mister o explicaţie simplă. De aceea, în povestirea de tip fantastic, în ciuda atmosferei ori a întâmplărilor care contrazic realitatea acceptată, există de fiecare dată şi explicaţia, chiar dacă nu la vedere. Între povestirile mele se află una care cuprinde poate cel mai bine tipul meu de fantastic, diferit de Novecentismul italian. Este vorba despre povestirea Cinematograful din mall, publicată acum câţiva ani în „România literară”. Acolo este vorba despre un adolescent care se duce să vadă un film şi iese din  cinema – bătrân. Mulţi ani după aceea caută să dezlege misterul, bănuind că este victima unor fiinţe extraterestre sau în tot cazul necunoscute. Viaţa lui capătă dimensiuni fantastice, realitatea devine stranie. Dar într-o zi citeşte pe net despre cazul unei vietnameze care păţise acelaşi lucru ca şi el, respectiv, deşi era foarte tânără, se transformase într-o femeie care părea să aibă 80 de ani. Spre deosebire de el, acea vietnameză descoperise cauza bolii ei. Eliberat şi dezamăgit în egală măsură, personajul renunţă să mai caute extratereştrii şi îşi tatuează pe mână numele vietnamezei, cu care se simte înfrăţit prin boală. Cazul femeii asiatice este unul real. Femeia se numeşte Nguyen Thi Phuong şi despre ea se poate citi pe net.
Acesta este tipul meu de fantastic. Cam toate subiectele şi personajele mele sunt reale, iar faptele aparent inexplicabile au de fapt o explicaţie cât se poate de exact măsurată. Nu las niciun fapt fabulos fără măcar sugestia unei cauzalităţi. Deşi lucrurile nu sunt chiar atât de tranşant prezentate în celelalte opere.

Apropo de fantasticul tău cartezian: are el o legătură cu cercetările tale în domeniul simbologiei? Lămureşte-ne puţin potecile care le unesc, dacă le unesc.

Sigur, există un confort pe care ţi-l dă cunoaşterea conexiunilor pe care se întemeiază simbolurile, însă, în literatură am evitat să folosesc elemente simbolice. Sincer: întotdeauna mi-a fost teamă să nu cad în atmosfera sufocantă a anilor optzeci, când totul devenise criptomanie. De aceea conexiunile strict ştiinţifice sunt accidentale şi trecute prin întâmplări trăite. Într-o noapte am visat că mă aflam în faţa Bisericii Sf. Silvestru, iar cineva mă ruga să scandez începutul primei bucolici vergiliene, ceea ce eu mă şi apucasem să fac, dându-i drumul la un „Tityre, tu patulae recubans sub tegmine fagi”, până când m-am împotmolit. Un cuvânt se topise cu totul, mâncat de tenebrele visului, iar acest cuvânt era meditaris. Trezită cu acel sentiment că universul mi-a trimis un mesaj, mi-am adus aminte de cazurile clinice ale lui Freud, legate de lapsus. Şi, pătrunsă de explicaţiile lui, am scris povestirea Lângă Biserica Sf. Silvestru (inclusă în vol. Cămaşa în carouri... ), care e o meditaţie asupra timpului, dar şi asupra mesajului pe care îl poartă în mod subtil această biserică de mahala veche. Astfel de legături mă scot, uneori, din ceaţa existenţială. Dar nu m-am aşezat niciodată la masa de lucru hotărâtă să scriu despre, bunăoară, simbolismul cifrei 21.

Acum aş vrea să-mi vorbeşti puţin de două dintre caracteristicile, îmi pare, constante ale naraţiunilor tale: construcţia modulară a textului şi jocul cu trecutul. Să le luăm pe rând: îţi construieşti cel mai adesea naraţiunea ca un puzzle. De ce? Nu mai ai încredere în naraţiunea clasică, să zic cea a romanului de secol XIX? O simţi demodată?

Într-adevăr, acestea sunt două constante: îmi place să scriu puzzle, dar mi-e şi frică să renunţ la povestea simplă. Ştiu că nu s-a demodat. Adică o poveste bună nu contează cum e spusă. Este adevărat că în zilele noastre, chiar şi pentru un cititor mediocru, momentele subiectului devin previzibile imediat după intrigă. Tocmai de aceea o poveste liniară bună este foarte greu de scris. Dar asta nu înseamnă că nu se poate scrie ori c-a murit ori că e plictisitoare. Dintre cei care ştiu să scrie poveste lineară proaspătă face parte Baricco, de pildă. Mie însă îmi place să scriu fragmentar şi am făcut-o în mai multe cazuri. Iubesc satisfacţia pe care o resimte iubitorul de rebus, iubesc romanele poliţiste, îmi place Faulkner. Mult. Şi profund. Şi, de asemenea, îmi place să montez filme, să asamblez secvenţe de film. Toate aceste plăceri stau la baza înclinaţiei mele pentru proza puzzle.

În privinţa jocului cu trecutul: la tine e o desprăfuire a unor epoci istorice devenite mit şi readucerea lor, prin varii personaje, în prezent, dar nu prin analepsă ci prin chiar retrăirea lor în mijlocul nostru şi în noi. Cât din acest joc cu trecutul ţine de bucuria ta de a scotoci prin cronici şi de a le savura limbajul? Şi pornind de aici, povesteşte-le şi cititorilor noştri, cum a luat naştere recentul roman Manuscrisul fanariot?

Am credinţa că istoria nu e făcută din faptele trecute, ci din felul în care au fost ele „salvate”. Proza mea are ceva din frica mea constantă că s-ar putea rupe firul subţire care leagă epocile şi generaţiile. Îmi plac sintezele, ador viziunea de ansamblu, controlul asupra planului integral. Şi am o slăbiciune declarată pentru secolul al XVIII-lea. Iar ca filolog sunt interesată de cuvintele rezistente, care în ciuda tuturor atrocităţilor au străbătut istoria. (Unul dintre acestea este amăgire, care ne leagă de Roma şi de Atena în egală măsură). Cât priveşte romanul meu recent, Manuscrisul fanariot, trebuie să spun că redă pe câteva sute de pagini o poveste scurtă, aflată pe un document autentic: un vlaş, venit la Bucureşti să se procopsească, se îndrăgosteşte de o roabă ţigancă. Conform legii româneşti, în cazul în care se căsătoreşte cu ea, vlaşul devine la rândul său rob. Documentul consemnează o cale de mijloc, nici rea nici bună. Este vorba despre o singură pagină, datată 1796, care cuprinde întreaga viaţă a unui om. Am descoperit-o într-o arhivă. M-a obsedat. Am publicat documentul în „Eighteenth Century Journal”. Apoi l-am transformat în scenariu pentru un film documentar, cu Elefant Film şi Germaine Kanda. Lucrăm încă la film, am avut deja câteva succese cu el, ca de pildă cel de la One World Romania. Dar nici articolul ştiinţific, nici documentarul, care urmăreşte strict povestea, n-au fost de ajuns. Romanul e larg şi-mi dă acel sentiment de siguranţă după care tânjeşte orice suflet de om.

Şi acum să revenim la Italia noastră! Vorbeşte-ne, te rog, de felul în care literatura ta a ajuns la cititorii italieni şi care au fost şi sunt satisfacţiile, frustrările şi speranţele tale legate de soarta italiană a romanelor tale.

M-am bucurat pentru cronicile la L’omino rosso. Cred că a fost cel mai bine primit dintre cele trei romane ale mele traduse în italiană (Zogru, Lizoanca şi Omuleţul roşu). N-am avut încă parte de-o editură mare. Dar am avut norocul unui traducător de primă clasă (Roberto Merlo) şi de mulţi prieteni. Publicul italian este cald şi stimulativ. Între întâlnirile memorabile aş trece măcar două: pe cea de la „Casa delle Letterature” din Roma, unde Fundaţia Bellonci a organizat o întâlnire cu un public numeros si avizat, şi pe cea de la Biblioteca Municipală din Torino. În ambele situaţii m-am simţit bine primită şi apreciată.  De altfel, la Salonul de Carte de la Torino am fost de mai multe ori, tocmai pentru că e un loc stimulativ pentru scris. O dată, cineva a strigat după mine pe stradă cu numele personajului meu, Zogru. „Il Libero” m-a aşezat alături de scriitori estici valoroşi, precum Gospodinov. Nu pot să spun că sunt nemulţumită de ceva, dar bineînţeles aş fi vrut să am parte de o editură importantă, cu vizibilitate şi distribuţie bune. Mi-ar plăcea, de asemeni, să am o a doua ediţie a romanului Lizoanca, în acele condiţii la care visează orice scriitor: tiraj mare, promovare pe măsură şi o traducere mai fidelă. Între cititorii mei italieni (nativi) se află câţiva care mă stimulează regulat. Sunt oameni care au scris despre cărţile mele, iar la opinia lor ţin foarte mult. Iar dintre aceştia profit de ocazie să-i salut mai ales pe Giuseppe Ortolano, Alessandra Iadicicco, Diego Zandel, Marco Dotti, Roberta Paraggio, Gianluca Veneziani.





Interviu realizat de Smaranda Bratu Elian
(nr. 3, martie 2016, anul VI)