Centenar Fellini. În dialog cu regizorul Doru Niţescu - Orizonturi culturale italo-române

Centenar Fellini: un „geniu nemuritor” şi în România. Dialog cu regizorul Doru Niţescu

Anul 2020 marchează centenarul naşterii celebrului regizor italian Federico Fellini (20 ianuarie 1920, Rimini – 31 octombrie 1993, Roma). Revista noastră îl omagiază printr-un număr monografic ce se deschide cu un amplu interviu cu Doru Niţescu (n. 1978), doctor în cinematografie şi media, regizor şi profesor de regie de film, iar în prezent și președintele senatului UNATC. Scurt-metrajele sale au obţinut mai multe premii la festivaluri naţionale şi internaţionale de film, iar lung-metrajul de debut, Carmen (2013), a fost selectat în competiţia oficială a festivalurilor de film de la Sarajevo 2013, Beijing şi Göteborg 2014.
Doru Niţescu are un deosebit cult pentru Fellini căruia i-a dedicat teza sa de doctorat precum și două semnificative volume: Interviuri despre Fellini (2009), care cuprinde minunatele mărturii a cinci dintre cei mai apropiaţi colaboratori ai maestrului, şi Il cinema-menzogna (2009), amplă analiză a filmografiei şi poeticii felliniene.

Doru Niţescu, au trecut aproape 5 ani de când am purtat împreună conversația despre Fellini republicată de curând în revista noastră. Îmi propun să reluăm conversația de unde am lăsat-o atunci, motivul fiind mai mult decât evident: în 2020 se împlinesc 100 de ani de la nașterea marelui maestru, iar lumea cinematografiei pregătește o grandioasă celebrare. Focarul radiant al acestei celebrări este Rimini, orașul său natal, care își intitulează ampla expoziție itinerantă (de la Rimini va pleca la Roma, Los Angeles, Moscova, Berlin) dedicată evenimentului “Fellini 100. Genio immortale” (adică geniu nemuritor). Aș vrea să începem prin a comenta această etichetă.

Reluarea conversației noastre nu poate decât să mă bucure deși, iată, au trecut atâția ani de la ultimul nostru interviu, iar prilejul centenarului Fellini este, cred, un moment prielnic de a ne întoarce la opera felliniană. Evenimentele Fellini care vor avea loc în 2020 mi se par firești, până la urmă vorbim despre un autor universal, unul dintre cei mai mari din istoria filmului și ține de normalitate să îl celebrăm. De fapt, aici vorbim mai degrabă despre un prezent continuu, căci prin vizionarea și perpetuarea operei lui Fellini, îl readucem la viață, asigurându-i nemurirea. La rândul nostru, fiecare dintre spectatori, percepe în mod sigur un alt Fellini – unul personal. Așadar, ideea de genio immortale mi se pare mai mult decât potrivită în acest caz particular (nu i-aș zice etichetă din cauza conotațiilor negative cu care vine cuvântul).

Celebrat ca regizor, Fellini a fost însă și scenarist, actor, jurnalist, autor de spoturi publicitare, scriitor, desenator, egalat în această multilateralitate a sa doar de un Pasolini sau un Dario Fo. Ce rol socotiți că au jucat aceste numeroase preocupări și talente ale sale în arta de regizor?

Este necesar să aduc aminte în câteva vorbe începutul artistic al lui Fellini. Odată ajuns în Cetatea eternă, tânărul Federico face primii pași în lumea jurnalismului, colaborând cu mai multe ziare (în general comice), scriind diverse materiale extrem de inspirate și însoțindu-le de propriile sale desene. De altfel, este binecunoscut talentul său de caricaturist. Fellini a fost un creator multidisciplinar, în mod clar un caricaturist extraordinar, un povestitor fantastic (în ultimii ani s-au publicat mai multe cărți conținând textele scrise în perioada sa de început), un artist vizual în toată puterea cuvântului. Trecerea sa de la presă la cinema s-a petrecut într-un mod demn de un film: Fellini povestește pe larg în Fellini despre Fellini cum într-o seară, după terminarea războiului, în micul său atelier unde desena portrete soldaților americani a apărut Roberto Rossellini, venit special să îl invite să i se alăture lui Sergio Amidei în tentativa de a scrie un scenariu bazat pe fapte reale, care va deveni miezul viitorului film Roma, oraș deschis. Tot de Rossellini se leagă și primele experiențe ca actor ale lui Fellini, mai precis apare într-un film alături de o legendă a filmului mondial: Anna Magnani. Filmul se numește Il miracolo și formează, împreună cu Una voce umana, dipticul L’amore. Aparițiile ulterioare ale lui Fellini în propriile sale filme nu mai pot fi considerate actorie, ci o alegere auctorială pe care Fellini o face: renunță deliberat să mai vorbească prin intermediul unor personaje care să îl reprezinte, asumându-și în totalitate rolul de ghid: A Director’s Notebook, I clowns, Roma, Intervista.
Vorbind despre Fellini, îmi este greu să-l limitez la profesia de regizor, îl asociez în mod clar cu noțiunea de autor, în toată puterea cuvântului, iar în cazul unui autor de film, toate experiențele sale contribuie la dezvoltarea unei viziuni cinematografice proprii. De altfel, Fellini declară acest lucru în 8½: în finalul filmului, Guido, personajul principal, își cere iertare și face pace cu toate personajele pe care le poartă în eul său; numai după acest moment se poate produce acea minunată secvență în care personajele (reale, trecute, imaginate) se iau toate de mână și se prind într-un dans al vieții și al morții. Fellini a înțeles, așadar, că suntem suma experiențelor și întâlnirilor noastre și că purtăm în noi lumi întregi, redând pe ecran acest concept psihanalitic într-un mod magistral. Personalitate paradoxală, Fellini a realizat spre sfârșitul vieții câteva reclame de o frumusețe stranie: Barilla, Campari, Banca di Roma. Tot spre finalul vieții s-a întors spre un proiect abandonat la sfârșitul anilor ’60, Il viaggio di G. Mastorna, pe care împreună cu Millo Manara l-a transformat în serial de benzi desenate. Ultima operă majoră felliniană, postumă, este Il libro dei sogni (Cartea viselor), conținând caietele de desene ale lui Fellini, publicate într-o ediție impecabilă la editura Rizzoli în 2008 (la 15 ani după dispariția Giuliettei Masina, conform dorinței testamentare a acesteia). Câteva imagini (pagini dăruite prietenilor) erau cunoscute în bogăția lor vizuală, însă doar tipărirea întregului tom al Cărții viselor a putut să aducă la lumină această ultimă străfulgerare majoră a geniului lui Fellini.

Ca la mulți longevivi, și în creația lui Fellini putem, cred, distinge mai multe etape. Care sunt, după dumneavoastră, acestea și ce viziune le caracterizează pe fiecare și le deosebește între ele?

În cartea mea Il cinema-menzogna am definit traseul pe care îl face opera felliniană: de la neorealism la fabulos și de la auto-biografism la semnificație. Sigur că opera de început a lui Fellini este influențată de neorealism, însă raportarea autorului la acest curent este total inedită: Fellini respinge neorealismul văzut ca realitate cu orice preț, poziționându-se de partea „minciunii”, a spectacolului pe care îl găsește întotdeauna mai interesant decât adevărul. Chiar și filmele care ar putea fi plasate sub o influență neorealistă netă, la o analiză atentă ne demonstrează că sunt opera unui geniu pentru care realitatea este doar un pretext, o canava pe care brodează o țesătură a unei lumi imaginate, de o bogăție fantastică. Întotdeauna am considerat La dolce vita ca fiind un semnal clar al unei schimbări majore în creația felliniană; ultima secvență din film fiind grăitoare în această direcție: Marcello, ajuns pe malul mării, este privit insistent de ochiul deschis al unui monstru marin mort; inconștientul iese la iveală și preia controlul! Filmele de după La dolce vita (începând cu 8½) sunt în marea lor majoritate sondări ale inconștientului. Din punct de vedere formal, filmele din partea a doua a carierei lui Fellini devin încărcate, baroce, extrem de vizuale, poziționându-se la antipozi față de simplitatea din La strada sau Nopțile Cabiriei. În această a doua parte a carierei sale, Fellini creează mai multe capodopere și, dintre ele, m-aș opri la una singură: Intervista. Film de maturitate, aproape un testament cinematografic, Intervista se construiește în jurul amintirilor lui Fellini despre Cinecittà, de la prima întâlnire a tânărului Federico cu Cetatea filmului italian, până la timpul prezent, în care Mastroianni joacă rolul Mandrake într-o reclamă. Fellini construiește un film-confesiune impregnat de un aer nostalgic ce își găsește climaxul în secvența întâlnirii – peste ani – dintre Mastroianni și Anita Ekberg, ajunși la vârsta senectuții.

Fellini, se știe, exercita o anume fascinație asupra celor cu care venea în contact. Totuși el era un personaj convivial, mereu înconjurat de artiști, prieteni, oameni. Sigur mulți îl fascinau – de vreme ce așa reiese din filmele lui; dar oare îl și influențau?

Cred că în viața lui Fellini a existat un om de o importanță covârșitoare: Giulietta Masina. Nu actrița Masina, ci soția Masina! Giulietta nu părea deloc tipul de femeie de care era atras Fellini, lucru observat la un moment dat de Rinaldo Geleng, care îl întreabă direct cum de cuplul lor este atât de solid. Fellini i-a răspuns că nimeni nu îl face să râdă cum îl face Giulietta. Am stat mult să reflectez la acest răspuns și cred că dincolo de el stă un tip de comunicare sufletească incredibilă care exista între cei doi. Fellini a spus de multe ori că are senzația că el și Giulietta se cunoșteau dintotdeauna, mult dinainte de a se cunoaște. Cred că Giulietta Masina a fost legătura lui Fellini cu spiritualitatea, a fost echilibrul de care a avut nevoie pentru a crea liber, pentru a fi liber. În plus, tot Masina a oferit poate cea mai bună definiție a stilului fellinian: nulla si sa, tutto si immagina (nimic nu știm, totul ne imaginăm).

Fellini a avut, ca alți mari regizori, câțiva actori predilecți. I-aș aminti numai pe Marcello Mastroianni și pe aceeași Giulietta Masina. Exista, după dumneavoastră, o rezonanță inițială între personalitatea și jocul unor asemenea actori și universul fellinian? În ce fel anume?

Așa cum în La strada, Zampanò, Gelsomina și Il Matto alcătuiesc totalitatea unui ego (forța brută, sufletul și intelectul), cred că și identificarea lui Mastroiani și a Giuliettei Masina ca actori predilecți ai lui Fellini are legătură cu nevoia de alter-ego a creatorului (este, de altfel, o teorie arhicunoscută în lumea cinematografică, însuși Fellini ironizând-o pe scena Festivalului de la Veneția, atunci când l-a întâmpinat pe Mastroianni cu replica: „Bună Marcello, mă mai ții minte? Sunt eu, alter-ego-ul tău!”)
Amănuntul savuros al acestei povești este că Mastroianni i-a fost recomandat lui Fellini pentru rolul din La dolce vita tocmai de Giulietta Masina, care îl știa foarte bine din teatru (jucaseră împreună în mai multe spectacole). Fellini ajunge în acest fel să îl cunoască pe Mastroianni, iar cei doi vor rămâne legați tot restul vieții de o prietenie solidă.
În opera lui Fellini există două filme realizate la o distanță foarte mică unul de celălalt, care se completează și cred că pot funcționa în binom: este vorba despre 8½ și Giulietta degli spiriti. Ambele filme sunt două recitaluri actoricești de excepție, iar impresia mea este că Fellini a încercat să dezvolte două fațete ale aceluiași tip de personaj, în două registre diferite: masculin, cu Mastroianni, și feminin, cu Masina.
Și iarăși nu este deloc o coincidență că unul dintre filmele testamentare ale lui Fellini – Ginger și Fred – îi reunește pentru prima și singura dată pe Masina și Mastroianni, ajunși la vârsta senectuții, privind nostalgic în urmă, spre un trecut încă viu în mintea lor, dar complet uitat și lipsit de aprecierea prezentului.

Să revenim însă la celebrările centenarului: România, a cărei cinematografie este acum pe val și de tot respectul, îl omagiază de vreun fel pe acest mare italian? Adică simte ea oare că și creatorii săi de film îi datorează ceva?

Din câte știu, sau am auzit, în afară de inițiativa dumneavoastră extrem de lăudabilă, în România nu se prefigurează nici un eveniment major care să marcheze centenarul Fellini. Sper totuși ca măcar televiziunea națională și poarte Cinemateca română să îi dedice programe speciale, dacă nu chiar o integrală a operei cinematografice. În orice caz, am perceput întrebarea dumneavoastră ca pe o provocare: poate, sper, la toamnă o să vă pot invita măcar la o conferință Fellini la UNATC.