Revista „Nuovi Argomenti” și dezbaterea culturală de astăzi. În dialog cu Elena Grazioli

În acest număr publicăm un amplu interviu despre lumea criticii de carte de astăzi. Invitata noastră este Elena Grazioli, cercetător în cadrul Universității de Stat din Milano, cu un proiect despre bancherul şi umanistul Raffaele Mattioli. A publicat, în 2023, la editura Marsilio, un volum intitulat Se non vado errato coi ricordi. Giacomo Casanova a Dux („Dacă nu mă înșeală amintirile. Giacomo Casanova la Duchcov”), iar în perioada doctoratului s-a ocupat de revista „Nuovi Argomenti”. Printre interesele sale de cercetare se numără și mitul lui Beatrice în operele literare scrise între evul mediu și epoca modernă, genurile biografic şi autobiografic, precum și corespondența epistolară. A abordat aceste subiecte în câteva articole pe care le-a publicat atât în reviste prestigioase („Studi Novecenteschi”, „Ticontre”, „Studi Medievali e Moderni”, „Oblio”, „Scaffale aperto”, „Di Nulla Academia”), unele dintre acestea fiind recunoscute la nivel internațional („Textual Cultures” și „Italian Poetry Review”).

Alberto Carocci și Alberto Moravia au înființat revista „Nuovi Argomenti”. Moravia aminteşte că „ideea era să înfiinţeze o revistă de stângă precum «Temps Modernes» a lui Sartre, care să analizeze realitatea italiană dintr-o perspectivă obiectivă, nu lirică”. Cum s-a dezvoltat revista?

Încerc să răspund pe scurt, subliniind caracteristicile principale. „Nuovi Argomenti” a fost înființată la Roma, în 1953, de către Carocci și Moravia. În cele șaptezeci și unu de numere ce alcătuiesc prima serie, care se încheie în 1964, se afirmă ca revistă militantă care participă activ și constant la problemele culturale, politice și religioase ale epocii. Printre temele abordate se numără comunismul în Italia, în Europa și în lume şi se acordă importanţă deosebită şi sociologiei și antropologiei (semnificative, printre altele, sunt intervențiile lui De Martino, Cagnetta, Lanternari) și, în cele din urmă, şi proza narativă este găzduită în paginile revistei sub o formă ce aderă la un ‘realism documentar’. Însă este dificil să formulăm o paradigmă normativă precisă, o ‘poziție a revistei’, tocmai din pricina vocației sale ecumenice – orientarea revistei ajunge să fie cea a tuturor colaboratorilor săi, mai ales a celor din frontul cel mai avansat al stângii radicale (Jemolo, Salvatorelli, Rossi), zona de antifascism republican a Partidului de Acțiune. Spre deosebire de revistele tradiționale – care propun o literatură aliniată la poeticile neorealismului, sau, ca „Verri”, după trecerea la Feltrinelli, neoavangardistă – la „Nuovi Argomenti” va fi loc pentru toată lumea: de la Cassola și Bassani până la Pagliarani și Eco. Iar revista lui Carocci și a lui Moravia are și meritul de a oferi un spaţiu de manifestare generațiilor diferite (pe Carocci îl interesează în mod deosebit punerea în valoare a scriitoarelor și scriitorilor din sud, aflați la început de drum). Totuşi, nu este vorba doar despre prezența unor autori înregimentați pe poziții opuse sau care fac parte din categoria debutanților sau a celor mai cunoscuți, deschiderea perspectivei se regăsește și la nivelul tematicilor: revista abordează aspecte religioase (de la Jemolo la De Martino, la Simone Weil), de cultură catolică (Falconi și Salvatorelli), probleme legate de decolonizare (Sarel, Pischel, Mende), de condiția clasei muncitoare (Lusvardi, Carocci, Pizzorno), de marxism (Geymonat, Bobbio, Lukács, Chiaromonte). Ca să nu mai vorbim despre genul jurnalistic de investigație care îi oferă cititorului libertatea de a înclina către un scriitor sau altul dintre cei care-și expun punctul de vedere personal. Toate acestea fără să uităm că o mare parte din colaborări încep prin intermediul relațiilor personale dintre acei scriitori care gravitează în primul rând în jurul lui Carocci și al editurii Einaudi, apoi în mediul roman al lui Pasolini și Moravia. Între 1953 și 1964 au scris în revistă, printre alții, Arbasino, Bassani, Bertolucci, Bianciardi, Bobbio, Calvino, Cassola, Ginzburg, Fenoglio, Montale, Morante, Ortese, Ottieri, Piovene, Pratolini, Raboni, Rea, Vittorini.
Caracterul ‘documentar’ al contribuțiilor apare ca trăsătură fundamentală, fiind, astfel, excluse textele de factură pur literară. Este adevărat că revista publică opere narative eterogene și diversificate, totuși acestea aparțin unor genuri diferite ne-instituționale – autobiografii și biografii, jurnale și caiete –, dar ceea ce reunește aceste intervenții, inclusiv textele care fac parte din genul mai tradițional al povestirii, este tocmai caracterul lor de mărturie, dublat de perspectiva predominantă antropologico-sociologică (nu din întâmplare în sintonie cu unul dintre interesele principale ale „Nuovi Argomenti”), în măsură să acorde atenţie şi marginilor societăţii. Aceste mărturii sunt dublate de un angajament, în sensul în care conținutul articolelor capătă adesea o notă de protest, de pildă cu privire la condițiile de muncă ale clasei muncitoare [Edio Vallini îngrijește Biografie di operai („Biografii de muncitori”), iar Cassola și Bianciardi le publică pe cele ale minerilor din Maremma], despre crima organizată [să ne gândim la eseul La Mafia („Mafia”), de Giuseppe Montalbano, sau la povestirea lui Saverio Strati, La regalia („Regalia”), sau La Vendetta („Răzbunarea”), de Dacia Maraini], dar și perspectiva feminină este reprezentată prin naraţiuni scrise de femei adesea obligate să suporte abuzuri și violențe [La mia storia tornava sotto l’albero carrubo („Povestea mea se întorcea sub roșcov”), tot de Maraini, sau Un requiem per addolorata („Un recviem pentru cea îndurerată”)de Devena] și nu lipsește atenția deosebită acordată temei poluării mediului, dacă ne gândim la povestirea La nuvola di smog („Norul de smog”), de Italo Calvino.
În anii șaizeci, scena politico-socială se schimbă radical atât în Italia cât și în lume şi, în decursul câtorva ani, este arhivată dezbaterea culturală din deceniul precedent (Războiul Rece, statul autoritar, stalinismul, realismul socialist), apărând în prim-plan alte probleme, la fel de complexe și evazive. Iată, pe de-o parte, modernizarea tehnicilor de producţie într-o economie de piață liberă (dinamica inovațiilor antreprenoriale, problemele industriei în întreprinderile mari şi mici, creșterea productivității muncii și o inadmisibilă degradare a condițiilor de lucru), pe de altă parte, chestiunile politice la scară globală (moartea lui Kennedy, războiul din Vietnam, înlăturarea de la putere a lui Hrușciov, căderea Zidului Berlinului și Primăvara de la Praga) și protestele studențești. O revistă precum „Nuovi Argomenti”, ce încă de la înființare adoptase anumite categorii critice și culturale şi un anumit tip de dezbatere, intră în criză, așa cum dovedește închiderea ei în 1964. Alberto Carocci este cel care și-a asumat numeroasele eforturi necesare demarării celei de-a doua serii, mediind trecerea la noua redacţie formată din Alberto Moravia şi Pier Paolo Pasolini, în calitate de directori, cu Enzo Siciliano ca secretar de redacție.
În 1966 începe sezonul ‘dezangajării’, în care discuţiile au loc între cei care aderă la Neoavangardă şi cei care i se opun, până la revenirea la actualitate, nu întotdeauna convingătoare, în timpul ‘războiului împotriva cerului’ (‘assalto al cielo’) din perioada protestelor studențeşti și a tăcerii care se lasă, de această dată, asupra anilor șaptezeci. Această a doua serie se încheie în luna februarie a anului 1980 şi are o orientare în care literatura tinde să înlocuiască tot mai mult discuţiile pe teme politice datorită impulsului dat de Pasolini, a apropierii de Moravia și a bolii lui Carocci, care survine la sfârșitul anilor șaizeci și care face ca rolul său să fie tot mai marginal. „Nuovi Argomenti” se transformă într-o cu totul altă revistă, își pierde trăsăturile distinctive care o caracterizaseră în deceniul anterior: dispar investigaţiile, iar problemele politice trec în plan secund. Încep să scrie în paginile revistei Bellezza, Cordelli, Montefoschi, Paris. La moartea lui Pasolini, postul de director îi revine lui Attilio Bertolucci, care li se alătură lui Moravia și Siciliano. Începând cu 1974, redactorii revistei sunt Dario Bellezza și Piero Gelli. Printre autorii invitați să colaboreze se numără Celati, Cerami, Consolo, Cucchi, Giudici, Magrelli, Magris, Malerba, Rosselli, Scialoja, Sereni, Siti, Spaziani, Zanzotto. Se publică opere scrise de Paz, Cortázar, Barthes, Bulgakov, Michaux, Lezama Lima, Bahtin, Pasternak, Brodski. Propunerile literare – mai numeroase în această a doua serie, față de contribuțiile ce ţin de alte discipline – arată ‘deschidere’: judecând după genurile literare și după apartenența la orientări, ne putem da seama cum sunt reprezentate în paginile revistei „Nuovi Argomenti” literatura experimentală (Celati și Malerba), dar și cea instituţionalizată, mai accesibilă (Romano, Saponaro, Montefoschi), precum și producția autorilor mainstream (Elkann), a scriitorilor care se apropie de mișcarea beat romană (Scalise, Paris, Frabotta, Cordelli) și a celor ce vor îmbrăţişa strălucite cariere jurnalistice, Colombo și Dell’Arti). Se regăsesc însă și povestiri ale celor priviţi astăzi ca exegeţi literari de renume: Ugo Dotti, Paolo Valesio și Amanda Guiducci. Gândindu-ne la această panoramă, revista surprinde prin structura sa variată, în care figurează un număr semnificativ de nume feminine, alături de numeroşi scriitori, critici și intelectuali care lucrează pe diferite paliere ale sistemului nu doar literar, ci al comunicării scrise în general. Astfel, această revistă culturală şi – fără îndoială – rafinată, dar nu exclusivistă, propune un ‘non-canon’ sau un canon eclectic și flexibil, deschis și ‘generalist’; ea se poziționează în domeniul publicațiilor periodice culturale cu o configuraţie voit maleabilă și, prin urmare, dificil de clasificat, acesta fiind un punct forte, nu slab, al acestei reviste originale și din acest punct de vedere.


Discuţiile despre roman, despre critica literară în Italia, despre Neocapitalism și literatură, dar și despre relaţia dintre cultură și putere, aşa cum dovedesc anchetele privind comunismul și problemele artei, şi mai târziu dezbaterea referitoare la protestul tinerilor au luat naştere tocmai în paginile revistei „Nuovi Argomenti”. Sunteți de părere că, astăzi, literatura are un rol social, incită masele, reflectă sau contestă sentimentele celor mulţi?

Nu aș spune că aceste dezbateri au luat naştere în paginile revistei „Nuovi Argomenti”, mai curând aş spune că se desfăşoară și în această revistă: subiecte de acest tip sunt abordate și în alte periodice. Probabil că „Nuovi Argomenti”, prin intermediul acestor investigații pe diverse subiecte, se deosebeşte prin faptul că, nefiind o revistă – cel puțin nu în prima serie, când se publică anchetele – nici pur literară, nici aliniată politic, încearcă să pună în evidență punctele de vedere ale tuturor, pro și contra, să spunem așa. Cu toate acestea, este vizibilă o tendință de fond, determinată, firește, de orientarea personalităților care o gestionează: investigațiile desfășurate între 1953 și 1964 au fost pregătite în mare parte de către Moravia și, prin urmare, sunt influențate de viziunea sa personală, fapt ce reiese din formularea întrebărilor, așa cum, ceva mai târziu, protestul studențesc va trece prin filtrul său şi al lui Pasolini.
Să revenim la întrebare. Există trei tipuri de factori foarte diferiți:
1. literatura are un rol social deoarece în ciuda tuturor lucrurilor – și din fericire, aş spune, – are un cuvânt de spus în formarea studenților, având puterea de a-i ajuta să se înţeleagă mai bine pe ei înșiși, pe ceilalţi, și lumea înconjurătoare;
2. literatura poate să reflecte și, în acelaşi timp, să conteste sentimentul comun: câte cărți nu ne vorbesc despre orizontul nostru contemporan, redându-ni-l așa cum îl experimentează scriitorul, și câte cărți, în schimb, nu acuză limitele și problemele societății noastre? Evident, un lucru nu îl exclude pe celălalt – va trebui, eventual, să vedem ce anume va supraviețui în viitor din producția exponențială în care suntem cufundați şi poate că aceasta este adevărata provocare;
3. cât despre literatura care incită masele, aș spune că mai degrabă influencerii sunt cei care îndeamnă mii de oameni la anumite comportamente, fie ele de înregimentare sau de aliniere ideologică. Însă lumea a fost mereu într-o continuă schimbare, așa că, cel puțin în ceea ce mă priveşte, ar trebui să privim părțile pozitive. Ele există, întotdeauna. Este de ajuns să știm să privim cu atenție, fără prejudecăți.

Dezbaterea critică ar trebui să se bazeze pe deschiderea către dialog. Credeți că în critica literară contemporană există această trăsătură?

Deschiderea către dialog este, desigur, caracteristică domeniului nostru, sau, în orice caz, ar trebui să fie. Perspectivele care se intersectează unele cu celelalte nu pot decât să confere plusvaloare cercetării, eu aşa văd lucrurile. Apoi, este firesc ca de-a lungul vieții fiecare dintre noi să aibă de-a face cu dascăli, cu profesori mai mult sau mai puțin deschiși la discuții; desigur, există și oameni care tind, chiar și în mod implicit, să-ți impună punctul lor de vedere, metodologia lor sau o idee precisă în ceea ce privește modul de desfășurare a cercetării. Ei bine, nu sunt nicidecum de acord cu această abordare, în sensul că, în opinia mea, tocmai ideile și metodologiile diferite aduc bogăție și diversitate în cadrul studiului. Vă dau un exemplu: eu am studiat și am petrecut aproximativ un deceniu la Universitatea din Bologna, așadar într-un mediu impregnat de critica și de abordarea metodologică a lui Ezio Raimondi, însă, anul acesta – de fapt, de doi ani, de când frecventez Universitatea din Milano – mi s-au deschis noi perspective, în special datorită studiilor lui Spinazzola pe care mi le-au recomandat profesorii de literatură italiană contemporană de la Unimi; un orizont nou, deoarece Spinazzola avea o viziune mult mai incluzivă asupra literaturii, conform căreia pot fi studiate – ba chiar trebuie studiate – și cărțile de consum, operele de popularizare, fără a exclude vreun gen considerat marginal (polițist, de dragoste, benzi desenate...). Vi se pare puțin lucru? Mie nu. De asemenea, a dat dovadă de o mare generozitate intelectuală puţin obişnuită pentru generația sa, și cu atât mai puțin pentru profesori şi academicieni, fiind unul dintre puținii care au creat o școală de cercetători care se respectă și care se înțeleg bine. Aceste întâlniri te obligă să pui sub semnul întrebării lumea pe care o cunoșteai înainte, iar dacă accepți și îmbini aspectele pozitive prezentate de ceilalţi, nu ai decât de câștigat.
Apoi există alte perspective de dialog, și anume cele dintre diferite discipline. Și din acest punct de vedere cred că asocierea lor nu duce decât la o îmbunătățirea capacităților de analiză. Interdisciplinaritatea nu îmi displace deloc, dimpotrivă, tind să o prefer în detrimentul studiilor ultraspecializate, dar vorbesc tot despre interese metodologice personale; din fericire, literatura nu este matematică.
Nu în ultimul rând, cel pe care îl îndrăgesc cel mai mult dintre toate este dialogul între generații diferite, în special cu studenții. Cred că din această relaţie, din interacțiunea cu ei, iau naștere cele mai interesante cercetări. Atunci când țin cursuri, schimbul de opinii și idei cu studenții este fundamental, chiar și în cazul unor divergenţe de opinii, de ce nu: găsesc foarte stimulantă interacțiunea cu perspective diferite de ale mele, chiar dacă sunt propuse de interlocutori ‘fără experiență’; ei pot percepe nuanțe pe care nu le observasem până atunci şi, uneori, mă fac să îmi schimb cu totul părerea. Ar trebui să fim mai puțin dogmatici și mai puțin egocentrici atunci când vorbim despre literatură. Doar pentru că sunt mai tineri și au studiat mai puțini ani decât noi înseamnă că nu ne pot învăța nimic? Nu prea cred; în ceea ce mă privește, am multe de învățat de la ei și am încredere în abilitățile lor; sunt generații noi, așa cum am fost noi toți. Același lucru este valabil și pentru dialogul dintre colegi; din păcate, în domeniul literaturii se desfășoară mai puține cercetări de grup decât în cel științific: da, există grupuri de cercetare, dar ați auzit vreodată de proiecte de doctorat realizat de doi sau trei studenți împreună? Eu nu, cel puțin până acum. La matematică, agricultură, fizică sunt nenumărate. Sunt de părere că aici greșim. O cercetare ca cea pe care am realizat-o eu, treizeci de ani de istorie a unei reviste precum „Nuovi Argomenti”, nu este un proiect care ar avea un rezultat mai bun dacă, în loc de un singur individ, ar fi elaborat de o echipă? Din punctul meu de vedere, da, mult mai bun. Și aș fi fost chiar încântată să-l împart cu cineva. Sper ca pe viitor să fim mai deschiși la aceste metode de lucru care poate că se inspiră mai mult din domeniul științific, dar care nu sunt deloc mai puţin eficiente. Momentan, încerc să încurajez cât mai mult lucrul în équipe (echipă), alături de numeroşi prieteni și colegi răspândiți în toată Italia; suntem un grup foarte unit, în care nu există competiție și în care ne ajutăm reciproc – am pierdut șirul articolelor scrise la patru sau chiar șase mâini. Dacă vom ști să păstrăm bazele pe care le-am construit până acum și dacă vom fi suficient de norocoși încât să putem continua pe acest drum, într-o bună zi le vom preda studenților un mediu academic care sper să fie mai bun decât cel de astăzi. De altfel, suntem foarte tineri și, în consecinţă, trebuie să fim puțin idealiști. Cine n-a vrut, tânăr fiind, să schimbe lumea?

Lingvistică, filologie, istoria literaturii, istoria criticii, literatură comparată. Cum se întrepătrund în italienistică disciplinele pe care se bazează studiul specializat al literaturii italiene?

Este firesc ca toate disciplinele pe care le-ați menționat să facă parte din studiul specializat al literaturii italiene și o fac, cu siguranță, într-un mod diferit: fiecare disciplină este în măsură să evidențieze diferite particularități ale unui text, dacă nu mă înșel. Lingvistica cercetează structurile sale expresive, istoria criticii trasează dominantele interpretative de-a lungul timpului, comparatistica se ocupă de conexiunile dintre literaturi... nu fac decât să simplific și să spun lucruri evidente, dar esența este că toate aceste discipline adaugă valoare și aduc textele – obiectul cercetării noastre – la un nivel de înțelegere superior. Cu cât avem mai multe instrumente la dispoziție, cu atât mai amplă și mai elaborată este cercetarea pe care o putem oferi. Şi pe cât de importantă este atenţia meticuloasă la detalii, cel puţin la fel de importantă este perspectiva de ansamblu; fiecare e liber să aleagă calea pe care o preferă.

Expresia englezească Italian Studies, folosită în universitățile anglo-saxone, redă corect obiectul de cercetare al italienisticii sau credeți că este incompletă?

Nu aș spune că această abordare a italienisticii este incompletă, pur și simplu aș spune că este diferită. Este firesc, pentru că noi studiem literatura italiană din postura de vorbitori nativi și, deci, nu ne confruntăm cu acel obstacol lingvistic interpus între noi și înțelegerea textului, nici cu cel al contextualizării – sau, cel puțin, acest obstacol există doar când avem de-a face cu texte foarte îndepărtate cronologic de noi, cum ar fi cele din epoca medievală, dar odată cu secolul al XX-lea, această dificultate se atenuează. Este un aspect valabil atât în lumea anglo-saxonă, cât și în Franța, unde vorbim despre études italiennes, deci ceva destul de asemănător cu Italian Studies. Vorbesc din experiență: am avut ocazia să studiez timp de aproape doi ani la Sorbona și la École Normale Supérieure de Lyon și să fac o călătorie de câteva luni în Statele Unite, unde am vizitat câteva zeci de campusuri (o curiozitate personală: voiam să văd cum este studiată italienistica peste ocean și să cunosc, să discut cu studenții și doctoranzii pentru a înțelege felul în care experiența lor diferă de a mea). Cum spuneam, studenții neitalieni se confruntă, în mod inevitabil, cu o limbă străină, pentru că asta este pentru ei italiana. Am studiat limbi străine în timpul liceului și la facultate, înțeleg foarte bine: am citit operele lui Proust și Shakespeare în franceză, respectiv în engleză, dar credeți că fără să mă folosesc vreodată de dicționar? Deci este de așteptat ca nivelul studenților, cel puțin la început, să nu fie același cu cel din universitățile noastre, deoarece, in primis, trebuie să aibă condiţiile necesare pentru a învăța bine limba italiană, dar și pentru a se familiariza cu universul culturii noastre, care este foarte diferit de lumea în care trăiesc ei – mai puțin, poate, dacă vorbim despre nativii francezi. Așadar, Italian Studies înseamnă mai curând studii culturale, în cadrul cărora sunt mai puțin promovate abordările mai „tehnice” ale textului (lingvistică, filologie etc.), dacă-mi permiteți termenul; se preferă analizele mai ample și cu caracter interdisciplinar. Aceasta este un alt detaliu pe care l-am putut observa: mai degrabă cinematografie, muzică și artă, pentru că fac parte din cultura tout court. Nu este o abordare lacunară, ci o perspectivă transversală, adresată unui public diferit de noi, cu abilităţi la fel de diferite de ale noastre. Nu înseamnă că există mai puține posibilități de dezvoltare: când un student ajunge la un anumit nivel poate apoi, treptat, să se orienteze spre cercetări mai specializate, dar este normal ca pe parcursul ciclurilor de licență și de master, studenții străini să aibă nevoie să înțeleagă literatura italiană dintr-o perspectivă mai amplă. Dimpotrivă, aș spune că tocmai această perspectivă interdisciplinară le-ar putea oferi o valoare adăugată. Am mai afirmat acest lucru: în Italia avem tendinţa de a lucra mai puţin asupra acestui aspect – este privit cu suspiciune – dar, după părerea mea, pot rezulta studii interesante din această abordare. O ultimă chestiune: toți doctoranzii în  Italian Studies pe care i-am întâlnit în străinătate țineau cursuri studenților; pentru ei este normal să nu se dedice exclusiv proiectului de cercetare, ci și predării. Consider că acesta este un punct fără doar şi poate în favoarea lor, după mine noi suntem cei care „lasă de dorit” la acest capitol. În Italia – cu excepția situaţiei fericite în care reuşeşti să predai patru sau cinci lecții în cei trei ani de doctorat – este foarte dificil. Din punctul meu de vedere, însă, este extrem de important: noi nu trebuie și nu va trebui să facem doar cercetare, ci, mai cu seamă, didactică. Ca să spun adevărul, această profesie are, la fel ca oricare alta, numeroase fațete și cred că este corect ca în procesul de formare a unui doctorand – care se presupune că va activa apoi ca profesor – acesta să fie testat sub toate aspectele posibile: didactic, corectarea tezelor, organizarea unor colocvii… Riscul este să găsești doctoranzi extrem de bine pregătiți, dar cu un simț practic slab. Vor avea timp să și-l îmbunătățească ulterior? Cu siguranță. Este secundar? Desigur. Însă, în ceea ce mă privește, cu cât se învață mai devreme, cu atât mai bine: țin mult ca studenții să învețe cât mai devreme să se descurce cu diferitele norme de redactare, indexuri de nume, aspecte organizatorice, redactarea unor recenzii și a unor prime articole. Este o activitate la 360 de grade, nu trebuie trecut cu vederea nimic. Mulți profesori nu împărtăşesc această opinie, dar este corect ca fiecare să poată implementa propria metodă de predare așa cum consideră potrivit. În orice caz, studentele pe care le-am pregătit pentru concursurile de doctorat au primit toate burse, poate că această abordare nu este atât de greșită până la urmă…

Întrebările despre rolul intelectualilor au fost întotdeauna legate de chestiuni privitoare la relațiile dintre cunoaștere și putere, dintre gândire și acțiune, dintre teorie și practică, dintre utopie și realitate. Este corect să spunem că intelectualul ar trebui considerat, în acest moment, un actor social fără viitor, doar o urmă a trecutului?

Nu sunt misoneistă, ba chiar tind să văd aspectele pozitive ale schimbărilor, fie ele cele din societate sau cele din lumea literaturii. Și în acest caz, fără a emite vreo judecată de valoare, trebuie să ținem cont de cât de mult s-au schimbat perspectivele față de trecut, şi în cadrul universităților, şi în abordarea studiului literaturii, şi în ceea ce privește modul în care este privit – aş pune între ghilimele – „intelectualul” în societate. Susțin că trebuie – ar fi corect – să ne adaptăm vremurilor noi. Dacă odinioară rolul intelectualului era unul prestigios şi dialogul acestuia cu societatea mai intens, acum consider că datoria noastră este mai degrabă de a forma noua clasă „intelectuală”, adică pe cei care vor deveni într-o bună zi dascăli, profesori… Îmi amintesc – și m-a surprins până peste poate – că, în timp ce stăteam de vorbă cu Massimo Raffaeli, el îmi povestea că pe vremea când era student la Universitatea din Bologna, în grupa lui erau în total cam treizeci de studenți. Sigur că  treizeci de studenți pot fi mai bine pregătiţi decât cei două-trei sute care învață astăzi la Facultatea de Litere; numerele au crescut exponențial. Dar asta înseamnă că poate nu ar trebui să ne concentrăm doar asupra vârfurilor – o mână de oameni aflați la cel mai înalt nivel – ci că ar trebui mai curând să încercăm să ridicăm nivelul tuturor și să depunem acolo cel mai mare efort. Nu e nevoie de mult efort ca să îi faci să se simtă mai mult decât un simplu număr matricol. Și, mai ales, nu e nevoie de mult efort ca să-i accepți pentru ceea ce sunt: studenții nu vor fi niciodată toți la fel, unii au la dispoziție mai puține mijloace, dar când reușești să le arăți ceea ce pot să facă cu ele, atunci ei extrag din acele mijloace o rezervă de energie care m-a uimit. Am trăit această experienţă pe propria piele: când am început facultatea, veneam de la un liceu tehnologic de provincie, cu note ce nu străluceau; părinții mei au doar opt clase, iar în casa mea nu erau cărți; în plus, a trebuit să lucrez din prima zi și până când am primit bursa de doctorat. Trebuie, deci, să fim conștienți de faptul că unii studenți încep cu mult în urma altora, unii abandonează studiile din cauza sacrificiilor prea mari, pentru că ar însemna să renunțe la ieșirile și seratele cu prietenii, la cumpărăturile dorite sau la plecările în vacanță, însemnă să-ţi petreci citind tot timpul în care nu lucrezi, dar înseamnă şi oportunitatea de a avea o viaţă mai bună datorită studiilor. În opinia mea, unica ţintă, singura victorie este să-i ajuţi pe aceşti studenţi să meargă până la capăt. Am găsit în mine însămi o reziliență pe care nu credeam că o aveam. Și cu siguranță am rezistat nu pentru că a fost uşor – dacă era numai asta, aș fi renunțat demult – ci pentru că vreau să le întind o mână de ajutor acestor tineri. Vă mărturisesc că pentru mine, să asist la susţinerea tezelor lor și să fiu acolo când absolvă a fost cea mai mare plăcere, mai ales atunci când aveam studente cu posibilități extrem de reduse. Când mi-am publicat prima carte nu am simțit nici măcar jumătate din acea mulțumire. Asta îmi doresc de la ziua de mâine, să reprezinte în continuare o posibilitate pentru ei; nicio publicație de-a mea de-a lungul carierei nu va egala vreodată această bucurie.

Mii de scriitori, sute de edituri, 82.719 de cărți au fost publicate în Italia în 2021. Toți sunt scriitori?

Nu, nu sunt toți scriitori, evident. Sau nu sunt toți scriitori mari – poate că aici este diferența. Scriem prea mult, ar trebui să medităm mai îndelung asupra unui text, fie că este un roman, o culegere de poezii sau un eseu universitar. Credeți că avem atât de mult timp la dispoziție în ziua de azi? Este ușor să criticăm, uneori, dar trebuie mereu să contextualizăm. Dumneavoastră ați avea douăzeci de ani la dispoziție pentru a scrie o carte? Pentru a reflecta asupra ei, pentru a studia și a reciti, pentru a corecta, recorecta, revizui? Și între timp? În secolul trecut existau profesori universitari care scriau de-a lungul vieţii doar două, trei volume, unele dintre ele sunt cărți pe care încă le studiem astăzi, se gândeau ani de zile la opera lor, iar roadele se văd și azi. Acum vă voi explica ce se întâmplă în cazul nostru, dar o voi face concret, pentru că ar fi ușor să discutăm doar principii: pentru a participa la un concurs pentru postul de conferenţiar – professore associato (și deci pentru a avea un contract pe durată nedeterminată, fără de care este imposibil să faci, să zicem, un împrumut la bancă), trebuie să producem aproximativ, spun din memorie, pentru literatura italiană, cam 17-18 publicații, inclusiv o carte, esențiale pentru a participa la concursul de abilitare națională. Timpul presează – având în vedere că terminăm doctoratul abia în pragul vârstei de treizeci de ani – mai ales pentru o femeie, dacă ţinem seama de opinia tradiţională că trebuie să aibă o familie și copii. Alternativa ar fi un loc de muncă temporar, o situaţie incertă care riscă să nu se mai termine, cu stagii de cercetare de douăsprezece sau douăzeci și patru de luni, mereu la altă instituție (și atunci trebuie să fim dispuși să călătorim fără încetare sau să ne transferăm de fiecare dată), dacă nu scriem repede aceste 17-18 publicații. Așa că vă garantez că le-am scris, și încă foarte multe. Aveam o altă alternativă? Nu cred. Am încercat să fac tot posibilul, studiind și lucrând chiar și seara, și sâmbăta și duminica, mi-am dat toată silinţa în puținul timp pe care eu, și mulți alții ca mine, îl avem efectiv la dispoziție: mi s-a părut singura cale de urmat. Vă vorbesc foarte sincer, aș fi putut argumenta cât de important este să petreceți șapte, opt ani după finalizarea doctoratului publicând încet-încet roadele cercetării – ceea ce ar fi corect –, dar aceasta este realitatea din zilele noastre. Cei care aleg să urmeze această cale fie sunt dispuși să renunțe la multe (şi, oare, la urma urmei, este corect să riști să renunți la un cămin sau la un copil?), fie primesc mult ajutor din partea familiei și își permit. Situația este, efectiv, discriminatorie, ar trebui să putem cu toții să scriem doar un articol pe an și să alocăm studiului timpul necesar. Ar fi necesar ca după doctorat să avem contracte mai lungi, cu un salariu fix și un post stabil, fiindcă doar așa am putea să încetăm să mai batem Italia în lung şi-n lat și poate A) nu vom mai scrie „prea mult” și B) vom reuşi să ne organizăm propria viață, lucru pe care nu-l putem face, desigur, cu contracte de douăsprezece luni și fără să știm nici dacă în anul acela vom câștiga contractul, nici unde, poate la Trento sau la Messina, spre exemplu. Repet, este ușor să ni se impute cândva, recitind ceea ce am scris, că articolele noastre nu sunt la cel mai înalt nivel pentru că au fost scrise în grabă. Dar, în fond, nici cu acest lucru nu sunt de acord: în momentului elaborării, fiecare carte este rodul unui anumit nivel de maturizare; în profesia noastră, a publica o cercetare la treizeci de ani nu e ca și cum ai publica-o la șaizeci, așa că nu văd de ce ar trebui să-mi fie sau să ne fie rușine. Singurul lucru de care ne vom da seama în viitor este eventual cât de mult am crescut de la începutul carierei. Mi se pare deja un rezultat bun: să creștem, să ne maturizăm, să ne întoarcem în trecut și să corectăm greșelile. În ultimă instanţă, după cum puteți vedea, și criticii literare academice i se întâmplă ceva foarte asemănător cu ceea ce se înregistrează pe piața romanelor sau a poeziei: o supraproducție. Dacă nu putem schimba acest sistem, atunci găsesc că singurul lucru chibzuit pe care îl putem face este să ne adaptăm, făcând tot ce ne stă în putință și fără să fim criticați pentru asta. Dacă se poate.
Cât despre faptul că se scrie mai mult în general, oare chiar este un fenomen care trebuie interpretat în cheie negativă? Și aici, ar fi bine să punem sub semnul întrebării ideile preconcepute pe care le avem. Există o latură pozitivă: multe persoane scriu cărți, poezie sau narațiune (nu este important tipul), dar oare se întâmpla asta și în trecut? Nu cred. Este acesta doar un aspect negativ? Pe mine mă bucură faptul că oamenii simt nevoia să scrie, este un lucru bun pentru literatură, o fi și ceva relevant în lucrările lor. Mi-ar plăcea, totuși, ca toţi cei care scriu să fie și cititori – atenție, nu vreau să spun implicit că dacă ar citi mai mult ar și scrie mai bine, ci că ar scrie ştiind mai bine ceea ce s-a scris înaintea lor și ceea ce ei, dar și noi toți, suntem în stare să creăm.

Dacă în primele decenii ale secolului al XX-lea tendințele predominante proveneau din pozitivism și din spiritualismul franco-german care gravitau în jurul opiniilor lui Croce, de la jumătatea anilor 1930 s-a afirmat critica „ermetică”. După cel de-al Doilea Război Mondial, au recâștigat popularitate filologia și metoda istorică, în timp ce filosofia marxistă a străbătut tot domeniul criticii, influențându-l. Ce tendințe puteți întrezări?

Mi se pare că tendinţele actuale se orientează spre studiile de gen și spre ecocritică. Voi adăuga numai că, și în acest caz, rezultatele pot fi mai mult sau mai puțin eficiente în funcție de abilitățile celor care le pun în practică. În ceea ce mă priveşte, rămân la învățăturile lui Raimondi: textul îți arată calea ce trebuie urmată, deci priceperea criticului constă în aplicarea eficientă a categoriilor adecvate și funcționale pentru interpretarea textului respectiv. Pentru că răspunsurile se găsesc numai în text.

Interviu realizat de Afrodita Cionchin şi Giusy Capone

Traducere de Eliza Apostoiu şi Patricia Armean
FLLS, Universitatea Bucureşti
Coordonator: conf. univ. dr. Aurora Firţa-Marin

(nr. 1, ianuarie 2025, anul XV)