Cu Eloisa Morra despre Gadda și arta de a scrie

În acest număr publicăm un amplu dialog cu Eloisa Morra, profesoară de Literatură italiană contemporană la Universitatea din Toronto, unde coordonează proiectul ‘Sciascia Archive’. A studiat la Scuola Normale di Pisa, unde a urmat programul de studii obișnuit (corso ordinario) și la Universitatea Harvard, unde a obţinut doctoratul în Limbi și literaturi romanice. A scris La lente di Gadda – Lentila lui Gadda (Electa 2024), Poetiche della visibilità – Poetici ale vizibilității (Carocci 2023) și Un allegro fischiettare nelle tenebre – Un vesel fluierat în întuneric (Quodilbet 2014), numărându-se printre câștigătorii premiului Edinburgh Gadda. A organizat mai multe expoziții, ultima fiind Calvino cantafavole – Calvino povestitorul (Electa 2023, cu Luca Scarlini). A semnat numeroase studii și articole, a îngrijit mai multe volume și este una dintre cele mai mari experte în opera pictorului și poetului Toti Scialoja. Scrie pentru “Il Sole 24 Ore” și co-coordonează o serie de povestiri despre tați și fiice: Elettra. Interviul nostru pornește de la cel mai recent volum al său, La lente di Gadda – Lentila lui Gadda (Electa, 2024, 160 p.).

Plurilingvism, dialecte și termeni tehnici și științifici. În ce măsură stilul lui Gadda reflectă viziunea sa filozofică și psihologică, în special în ceea ce privește tema multiplicității și a haosului?

Toate aspectele poeticii se concretizează la nivelul stilului: este valabil pentru toți marii scriitori și mai ales pentru Gadda. Este ca și cum fiecare text al lui ar fi o casă cu temelii solide. Proiectul clădirii în sine (de la cel mai mic detaliu până la plan) îi îndeamnă pe locatari să trăiască într-un anumit fel și garantează posibilitatea de a locui, concomitent, în feluri diferite, în funcție de complexitatea construcției... În La lente di Gadda – Lentila lui Gadda mă concentrez mai ales pe latura iconografică a edificiilor sale narative, care nu este decât una dintre numeroasele piese de mozaic cu ajutorul căreia privirea scriitorului – așa cum amintește citatul din opera de artă Una mostra di Ensor – O expoziție a lui Ensor redat pe copertă – tinde să organizeze haosul într-o formă, într-o expresie.

În ce fel a influențat experiența biografică a lui Gadda, și mai ales participarea sa la Primul război mondial, opera sa literară?

A fost decisivă, nu doar prin prisma întâlnirii cu anumite peisaje și personaje, ci și pentru vocația lui de scriitor: chiar în opera Giornale di guerra e di prigionia – Jurnal de război și închisoare, cu toate că nu fusese scrisă pentru publicare, Gadda se pune la încercare și dovedește că este un scriitor. Un autor al cărui condei este tributar componentei vizuale, așa cum bine dovedește frumosul volum La guerra di Gadda. Lettere e immagini – Războiul lui Gadda. Scrisori și imagini (Adelphi, 2021), care cuprinde și multe dintre fotografiile lui de pe front. Acei ani sunt esențiali și pentru că îl obligă să se confrunte cu pierderea fratelui său, Enrico, considerat partea lui cea mai bună; doliul va deschide o nouă fisură în relația deja complicată cu mama, Adele Lehr; nu este de mirare că în perioada următoare „imaginile memoriei”, în primul rând portretele fotografice, ajung să facă parte din opera Cognizione – Cunoaşterea durerii.

Ce rol joacă tema fragmentării individului în operele lui Gadda, de exemplu în La cognizione del dolore – Cunoaşterea durerii?

Deloc neglijabil, mai ales dacă ne gândim la construcția personajelor. În opera lui Gadda există o pendulare continuă între tipologizare și individualizare, ceea ce îl face să construiască anumite scene prin intermediul unui filtru pictural (ceea ce nu era neobișnuit nici pentru alți scriitori, e suficient să ne gândim la D’Annunzio, diferă, însă, finalitățile lor; în opera lui Gadda, variabilitatea percepțiilor este un dat structural, fiind, prin aceasta, mai apropiat de Proust). Este cazul mamei, magnificul personaj cu trimiteri extrem de variate (de la Friederich la Boccioni) ce se bazează, conform notițelor pregătitoare, pe studierea secvențelor vizuale; dar și al protagonistului irascibil, o creatură vorbitoare cât se poate de schimbătoare. Așa cum a spus Gian Carlo Roscioni, Gonzalo este în același timp „un argentinian și un lombard, un celt și un german, un marchiz și un burghez, un inginer și un scriitor, un cititor al lui Platon și un vânzător de șervețele, Avarul, Mizantropul, Bolnavul închipuit, Duşmanul poporului, Enea”. Nevroza caracteristică personajului prinde contur prin intermediul fragmentării perspectivelor, prin diferitele unghiuri (deseori contrastante) din care ne este prezentat.

Care este importanța digresiunii în romanul Quer pasticciaccio brutto de via Merulana –  Încurcătura blestemată din strada Merulana și cum reflectă aceasta viziunea lui Gadda asupra lumii?

Acele pasaje din roman care au fost considerate digresiuni (deseori asociate cu tentative de ekphrasis – traducerea în cuvinte a unor opere de artă vizuală sau fragmente cu iz de peisaj) sunt și puncte nodale ale narațiunii, anticipând ceea ce urmează, creând paralelisme cu alte scene care se vor dovedi asemănătoare sau poate chiar provocându-și implicit cititorii să le recunoască. Fiecare întâlnire cu vizualul – de la observarea scoarței platanilor sau a fațadei unei biserici, până la contemplarea norilor, reluată în mai multe rânduri – este o formă de aproximare a realității, așadar de stupoare, de cunoaștere.

Cum folosește Gadda dialectul și plurilingvismul în textele sale pentru a-și îmbogăți narațiunea și a-și caracteriza personajele?

Situațiile variază de la o carte la alta, dar acum, pe moment, îmi vine în minte o hartă a străzilor; e ca și cum opțiunile lingvistice, modul în care vorbesc personajele ar fi niște piațete, niște alei pe care privirea naratorului se mișcă încontinuu, pătrunzând la răstimpuri în rețeaua de relații sociale și de scenarii alese în prealabil, pentru ca mai apoi să le părăsească atunci când își dorește. Astfel, anumite predilecții lexicale sau opțiuni sintactice din Adalgisa reflectă mentalitatea limitată a burgheziei milaneze mai bine decât ar fi făcut-o niște lungi pledoarii, în vreme ce numeroasele inflexiuni dialectale din Pasticciaccio (rezultatul unei ample revizuiri lingvistice efectuate dialogând cu poetul dialectal Mario Dell’Arco) evidențiază contrastul din italiană și dialect: dintre locatarii „Palatului de Aur”, rechinii îmbogățiți, și tonurile populare din Castelli, unde se vorbește cel mai pur dialect roman. Ticurile lingvistice ale personajelor, oscilațiile idiolectelor, greșelile, toate sunt indicii ale angoasei lor sociale sau ale dorințelor de nemărturisit. De altfel, Gadda se amuză, se joacă adesea folosind moduri de a vorbi diametral opuse și viziuni diferite, iar alegerile iconografice se fac în consecință.

Cum se manifestă pesimismul specific lui Gadda în reprezentarea realității sociale și politice din Italia în prima parte a secolului al XX-lea?

Pesimismul și neliniștea ce frizează haosul generat de mulțime (deseori creionată cu ajutorul metaforelor zoomorfe) sunt o constantă, de la Giornale – Jurnal la Adalgisa și până la Eros e Priapo – Eros și Priap, textul în care aceste predispoziții sunt împinse până la consecințe extreme. Este rezultatul unei înclinații, al unei trăsături de caracter (Gadda se reprezintă pe el însuși, fiind, de fapt, un „umilit și un vexat”) peste care se suprapun, ulterior, straturi de trăiri care o accentuează. Dar într-o primă fază, mai ales în Adalgisa, această tendință spre pesimism – de adevărat om al ordinii – în reprezentarea relațiilor sociale se manifestă printr-o predispoziție firească pentru caricatură. Printre sursele vizuale ale povestirilor se numără, fără doar și poate, în afară de paginile din Guerrin Meschino, și caricaturile arhitectonice ale vărului său de gradul al doilea, faimosul arhitect Piero Portaluppi, care fac haz de noile clădiri din Milano și de locuitorii oraşului.

Cum este reprezentat conceptul de „rău” sau „dezordine” în operele lui Gadda și în ce măsură se reflectă acestea la nivelul stilului?

În carte există un capitol dedicat poate experienței celei mai catastrofale: anihilarea unei întregi generații din cauza delirului grandilocvent al lui Mussolini, emblemă a Răului suprem. Chiar dacă mult prea târziu, Gadda ajunge să-l deteste pe Mussolini și relația sa specială de erotism cu mulțimea, dorindu-și să îi ducă, fără prea multe vorbe, în cabinetul psihiatrului. Pentru a înțelege mai bine narcisismul colectiv al societății fasciste (și nu numai) sunt încă o dată necesare imaginile: mărturiile vizuale ale acelei epoci sunt demontate, fragmentate, reasamblate în permanență, în încercarea de a ridiculiza – mai mult decât pe tiran – acea latură a sinelui care cedase în fața iluziilor mascaradei fasciste. Și în acest caz stilul este omul, iar Giorgio Manganelli o explică mai bine decât oricine altcineva: „Relația lui cu limbajul este mai curând constantă, opresivă, dureroasă și pasională decât una de iubire, lacomă, escatologică sau de abandon. El locuiește în propria sa lume cu îndârjirea condamnatului cinstit, convins că o pedeapsă temeinică este de mii de ori mai grandioasă decât o mântuire generică și imprecisă”.

De ce o carte despre iconografia lui Gadda? Care este descoperirea care v-a surprins cel mai mult?

Cred că imaginile (nu doar cele picturale: sunt multe fragmente despre arhitectură, sculpturi, ilustrații și fotografii) sunt o parte integrantă a acelei mașinării caleidoscopice și complexe care este viziunea lui Gadda asupra lumii: nu atât o nestemată a coroanei, cât un soi de bisturiu folosit pentru a ajunge la adevăr. Voiam să aduc la lumină, chiar și parțial, mecanismele ce contribuie la aceasta, dar și să reconstitui mai multe itinerarii iconografice posibile. M-a fascinat să scriu despre afinitățile cu opera lui Mino Maccari; se știe că se cunoșteau, dar a fost interesant să observ cum demontarea mitului mussolinian în Eros e Priapo – Eros și Priap are multe puncte de intersecție cu Dux, o expoziție improvizată, organizată de gravorul din Siena – până atunci mândru fascist – cu puțin timp înainte de armistițiu. Sentimentul de iubire rănită preschimbată în furie, care se regăsește în acele iconografii lugubre ale pamfletului lui Gadda, se aseamănă cu tușele convulsive ale acelor mici tablouri, văzute de Giuliano Briganti și (se pare) și de Gianfranco Contini. O afinitate a perspectivelor care mi-a părut mereu evidentă, dar despre care nu se scrisese până acum.

Gadda a fost întotdeauna și este considerat în continuare un autor greu de abordat. Adaptările scrise până acum ar putea fi o cale de a ne apropia de opera sa?

Cred că în special L’ingegner Gadda va alla guerra – Domnul Gadda pleacă la război de Fabrizio Gifuni, regizat de Giuseppe Bertolucci, s-a adresat unei noi generații de potențiali cititori, construind o legătură solidă cu lumea actuală. Cuvintele lui Gadda au un mare impact la teatru, nu degeaba, chiar și în ultimii ani, multe companii au pus în scenă operele sale (mai ales Il Guerriero – Războinicul, l’Amazzone – Amazoana), cu reacții pozitive din partea publicului. Dar dincolo de adaptări și de predarea la școală, lucruri care ar putea foarte bine să meargă mână în mână, consider că mai ales il Pasticciaccio este, prin însăși natura lui, un text care se pretează mai multor niveluri de lectură.