Emil Petru Raţiu, susţinător de o viaţă al cauzei istro-române

În 10 iunie 2022 s-a stins din viaţă Emil Petru Raţiu, intelectual militant, medic-scriitor născut la Chişinău în 16 decembrie 1935. Şi-a trăit prima parte a vieţii la Bucureşti, din 1940 până în 1969, când s-a stabilit în Italia, la Roma, devenind un membru marcant al comunităţii româneşti din Peninsulă. A fost medic voluntar în Africa și în Etiopia, dedicându-se totodată şi literaturii. Lasă în urma sa ca moștenire numeroase lucrări de istorie și filologie redactate în limbile română, italiană și franceză.
De numele lui Emil Petru Raţiu se leagă o susţinută şi constantă activitate în slujba istro-românilor: a fondat – în 29 aprilie 1994, la Triest – Asociaţia culturală istro-română „Andrei Glavina” şi revista „Scrisore către fraţ rumeri” („Scrisoare către fraţii români”) prin care acest dialect să-şi continue existenţa, a publicat numeroase articole despre istro-români în presa din Italia, Elveţia şi România, a participat la congrese internaţionale şi a susţinut cauza istro-română la Consiliul Europei.
În memoria distinsului cărturar Emil Petru Raţiu, republicăm interviul pe care l-am realizat în 2012, în care vorbeşte cu pasiune despre situaţia istro-românilor la început de mileniu trei şi cum poate fi dusă mai departe cauza şi limba lor, pentru a o salva de la pierire.


Domnule Raţiu, de unde vine interesul dumneavoastră pentru istro-români şi graiul lor?

Din faptul că sunt cei mai ameninţaţi cu pieirea limbii şi, deci, a identităţii, în scurt timp, şi nu există nici o iniţiativă pentru a-i apăra din partea statului român. Cum alte popoare, ca portughezii, spaniolii etc., se mândresc cu descoperirile geografice făcute de înaintaşii lor, avem şi noi o epocă în istorie, o Lusiadă vie, nescrisă, a noastră, aproape necunoscută de marele public, în care strămoşii noştri erau „năieri”, navigatori ai uscatului, cum îi numeşte Constantin Noica, extinzându-se, în mod paşnic, în baza marii forţe demografice a poporului român de atunci, când mai compact, când mai răzleţ, din regatul sârb al lui Ştefan Duşan şi Tesalia şi Macedonia, la sud, până în Moravia, la nord, şi din stepele Ucrainei până în Istria, de la est la vest. O dovadă vie a acelei epoci sunt până în ziua de azi istro-românii, într-o regiune situată pe meridianele geografice la apus de Viena, într-o zonă importantă a Europei, unde se întâlnesc naţiunile latine cu cele slave şi germane.
Apoi, în ce priveşte înfiinţarea Asociaţiei culturale istro-române „Andrei Glavina”, vreau să spun că această asociaţie nu aş fi putut să o înfiinţez de unul singur, fără sprijinul celor din Triest, unde mergeam des – pentru a trece apoi peste graniţă la istro-români – în special fără sprijinul lui Ervino Curtis, pe atunci director al Serviciului de relaţii Externe al portului din Triest, care a pus la dispoziţie sala festivă a portului maritim pentru întrunirile asociaţiei noastre istro-române, ceea ce a dat vizibilitate acţiunii noastre, bucurându-ne de atenţia, mai mult decât m-aş fi aşteptat, a mass-mediei din Triest şi chiar din vecina Croaţie – Rosi Gasperini, ziaristă de la „Voce del Popolo”, şi Ezio Mestrovich, care atât de frumos a scris despre istro-români.


Cum aţi învăţat istro-româna?

Am învăţat-o aşa cum se învaţă orice limbă sau dialect pe care nu-l cunoşti, din cărţi – lipsind, însă, cărţi didactice în acest scop şi, mai cu seamă, un dicţionar adevărat – dar citind texte istro-române, de la cartea Itinerar în Istria a marelui patriot Ioan Maiorescu, de la 1857, ulterior tradusă şi în limba italiană, de doamna Elena Pantazescu, soţia lui Ervin Curtis, până la cele mai recente texte istro-române, acelea ale Profesorului Richard Sârbu de la Timişoara, folosind gramatica Profesorului August Kovacec de la Zagreb şi îmbogăţindu-mi cunoştinţele pe teren, în convorbirile cu oamenii din satele istro-române, unde am ajuns prima oară în 1990, împreună cu Profesorul Carol Lavacek din Praga, pe care l-am cunoscut la congresele aromânilor în Germania, în anii 1980. Dacă aţi citit romanul meu Bariera, apărut în 1994, aţi văzut că acolo este un capitol final în care este vorba de aromâni, de războiul civil din Grecia, din anii 1945-1948.


Cum aţi ajuns să scrieţi o revistă în istro-română şi să fondaţi o organizaţie pentru ei?

Pentru faptul, aşa cum deja v-am spus, că ei sunt cei mai ameninţaţi cu pieirea limbii şi a identităţii etnice şi erau primii care trebuiau ajutaţi. Revista am început să o scriu după înfiinţarea Asociaţiei istro-române şi scoaterea fiecărui număr a fost o muncă istovitoare, neexistând, aşa cum am menţionat, un dicţionar adevărat al dialectului istro-român, nici o ortografie, mai cu seamă că istro-românii învaţă ortografia croată, în care unele semne grafice se citesc altfel decât la noi, şi punându-se, pentru redarea noţiunilor vieţii moderne de azi, şi problema neologismelor, pe care ei, neavându-le, le-au luat din limba croată care are cu totul alt mod de formare a neologismelor decât limbile latine, deci necorespunzând cu nimic ca sunet cu neologismele din limbile neolatine. Stăteam, câteodată, ore întregi la un singur cuvânt, ca să cumpănesc, de exemplu, cazul gramatical la care să pun un substantiv, sau dacă trebuia să-l scriu articulat sau nearticulat, căci nu totdeauna corespunde cu limba pe care o vorbim noi în România, adică cu dialectul literar daco-român.
Apoi, scrisă de mine revista, începea calvarul – cred că pot folosi acest termen – al transcrierii ei la calculator, căci eu nu ştiam încă să folosesc calculatorul şi trebuia să mă pun de acord cu doamna de la tipografia „Silgraf” de la Roma, Daniela D’Agostino, pentru orele – multele ore – în care să-mi stea la dispoziţie, eu trebuind să-i dictez aproape literă cu literă, iar dânsa trebuind să facă adevărate tururi de forţă, pentru a găsi – mai bine zis a inventa – pe tastiera italiană a calculatorului, semnele diacritice româneşti... Nu mai spun că timpul meu liber era extrem de redus, având un program de muncă foarte încărcat pentru profesia mea de doctor, în policlinici împrăştiate şi în afara Romei. La tipografia unde tipăream revistele istro-române se dusese vestea că erau scrise în limba ucraineană, oricât încercam eu să le explic că era un dialect al limbii române, deci neolatin... Apoi trebuia să expediez zeci, sute de plicuri mari conţinând revista, care apărea în condiţii grafice deosebite, nemaipunând în cont cheltuielile pe care le-am susţinut mereu de unul singur, căci altcineva nu era nimeni, pentru editarea revistei, care se distribuia gratuit. Mii şi mii de euro, daţi cu entuziasm de unul singur, ca de altfel cei adăugaţi pentru deplasările la Congresele convocate de Consiliul Europei pe tema limbilor regionale sau minoritare, sau pentru drumurile la Triest, în Istria sau la Zagreb, sau chiar pentru premiile pe care le-am acordat, din banii mei, unor tineri istro-români, în cadrul unei festivităţi, pentru poezii scrise de ei. Spun aceste lucruri, deoarece astăzi citesc cu mirare, ici şi colo, de „entuziaşti” de la „Asociaţia Andrei Glavina” la Triest, care au scos revista „Scrisore către fraţ rumer”, citându-se nume de bieţi oameni care nu au nici o legătură cu revista, chiar dacă unii-s de origine istro-română, dar nu au, din păcate, habar de istro-română şi de română, iar numele cui a scris revista nici nu este pomenit.


Amintiri despre istro-români

Ne puteţi împărtăşi câteva din amintirile despre istro-românii pe care i-aţi cunoscut?

A rememora din traiectoria mea umană legată de istro-români este mult prea lung pentru a o putea cuprinde aici, dar mă voi limita la câteva cazuri: acela al prietenului meu Boris Doricich lu Ovciarich, originar din satul istro-român Jeiăn. Acest om scria poezii şi povestiri în dialectul său natal şi suferea profund din cauza perspectivei dispariţiei graiului său matern, găsindu-ne în această privinţă, amândoi, mai mult decât ceilalţi, pe aceeaşi lungime de undă. I-am trimis spre publicare la revista „MicRomania” din Belgia, trei povestiri, Roişebarietiţa  (Scufiţa roşie), Jajeticiu (Degeţel) şi Trei porcici (Cei trei purceluşi), care au şi apărut, prin 2005-2006. În toamna lui 2005 umblam cu dânsul prin aşezările istro-române şi, animaţi de acelaşi sentiment, distribuiam împreună publicaţii în dialect şi audiocasete şi CD-uri cu cântece istro-române, înregistrate de Boris Doricich, care era şi muzicant, cânta la contrabas şi era animator al formaţiei de folclor din Jeiăn. În primăvara lui 2006, l-am întâlnit ultima oară pe acest om minunat, pe un pat de spital la Rijeka (Fiume), abia operat de o tumoare, fără să gândesc că abia după două zile s-ar fi stins... Îi voi purta mereu în suflet amintirea.
Apoi alţi oameni cărora le port amintirea... Iosip Stroligo, din Suşnieviţa, care vorbea limba română literară în mod perfect – singurul istro-român pe care l-am întâlnit să vorbească limba noastră literară, daco-română – deoarece fusese marinar şi ajunsese şi prin România, unde nu voiau să-l creadă că nu era român din „România”. Un om tare deştept şi cu prestanţă, care dacă ar fi urmat alte căi în viaţă, ar fi putut foarte bine să ajungă un profesor universitar. Sau Emilio Pezzulich, din Berdo, foarte inteligent şi dânsul, care a reuşit, deşi a văzut pentru prima oară limba noastră literară, s-o înţeleagă şi să traducă dintr-o revistă românească. Era şi dânsul un om plin de prestanţă, trăise mulţi ani prin USA, Elveţia – probabil Elveţia franceză, căci vorbea foarte bine franţuzeşte. Împreună cu sora sa, Iolanda, erau ultimii locuitori din Berdo, sat care înainte de război avusese câteva sute de locuitori. Acum a rămas acolo, singură, numai sora sa...
Apoi, dintre italieni, trebuie să pomenesc pe înflăcărata susţinătoare a cauzei noastre, Profesoara Nerina Feresini, istriană din Pisino, stabilită după război la Triest. Ea era o memorie vie a fostei comune Valdarsa (Suşnieviţa), deţinând, în afară de amintirile ei personale, mult material de arhivă, pe care l-a publicat în decursul anilor prin reviste din Istria şi mai cu seamă în excelentul volum Il comune istroromeno di Valdarsa, apărut la Triest în 1996, în excelente condiţii grafice; ea a venit şi la Roma să prezinte această excepţională carte, la „Accademia di Romania”, dar prezentarea cărţii, din nefericire, s-a făcut în absenţa sa, deoarece dânsa a alunecat pe scara Academiei de la Roma şi, transportată de urgenţă la spital, ne-a îndemnat totuşi să nu întrerupem serata, să prezentăm cartea în absenţa sa... Acea seară a costat-o o fractură de femur, la 84 de ani, din care nu s-a mai refăcut decât parţial. Un caracter eroic, îi datorăm multă recunoştinţă... Ne-a părăsit la 96 de ani, în iarna lui 2008. Şi nu pot să nu amintesc pe un alt extraordinar triestin de adopţie, istrian din localitatea Momiano, pe care o avea în sânge şi în suflet, învăţătorul şi istoricul Enea Marin, care ne-a fost atât de apropiat, plecat şi el dintre noi.
 

Ce ne puteţi spune despre personalităţile istro-române cele mai importante şi legăturile lor cu cultura română?

Cel mai apropiat de cultura română a fost Andrei Glavina (1881-1925), pe drept cuvânt apostolul istro-românilor, care a studiat în şcolile din România, unde a fost adus în ultimul deceniu al secolului al XIX-lea, de către marele patriot, Profesorul Theodor Burada, de la Universitatea din Iaşi. Andrei Glavina a deschis în 1921 prima şcoală cu predare în limba română şi italiană la Valdarsa (Suşnieviţa), numită, simbolic, „Împăratul Traian”, care însă, odată cu moartea sa prematură, în februarie 1925, a încetat să mai funcţioneze, iar statul român, atunci, nu s-a interesat deloc de această şcoală şi de continuitatea ei; înfiinţarea ei a fost sprijinită de prefectul Istriei în acea perioadă, Ubaldo Scampicchio. Comuna bilingvă Valdarsa (Suşnieviţa), al cărei întâi primar a fost tot Andrei Glavina, a continuat însă să existe până în 1943, când au intrat în Istria armatele lui Tito, care au desfiinţat-o.
A urmat, după cel de-al doilea război mondial, exodul intern al istro-românilor către oraşele din Istria şi exodul extern, în cea mai mare parte către America şi Italia, exoduri care au dat lovitura cea mai grea comunităţii istro-române, împrăştiind-o în lume şi reducându-i mult numărul. Acest exod către alte ţări este descris magistral, cu pană de mare romancier, de către Ezio Mestrovich (1941-2003) din Rijeka, în romanul A Fiume un’estate (O vară la Fiume). Mestrovich este laureat al premiului Istria Nobilissima pentru opera omnia. Exodul istro-românilor este, de asemenea, descris în unele povestiri ale lui Ezio Bortul din Triest, care a publicat un volum cu titlulVlahi. Din păcate, cărţile acestora nu pot fi citite şi în limba română.Sunt însă bucuros că Televiziunea Română, prin studioul său de la Timişoara, a venit la invitaţia mea în 2003 în Istria şi a reuşit să ia un interviu lui Ezio Mestrovich, care la puţin timp după aceea s-a stins din viaţă.
O altă personalitate istro-română este episcopul Severino Dianich, originar din Valdarsa (Suşnieviţa), care a fost Preşedintele Asociaţiei Italiene de Teologie în perioada 1989-1995. L-aş mai aminti şi pe tenorul Giorgio Surian – recunoscut pe scena Scalei din Milano – originar din satul Sucodru (Suşnieviţa).
Dar, există o mare personalitate, care este posibil să fi fost de origine istro-română, care a trăit cu mult înaintea lui Andrei Glavina şi de timpurile noastre. Acesta este marele teolog protestant Mattia Francovich Flacius (1520-1575), prieten al lui Martin Luther şi al lui Philipp Melanchton, autor a numeroase opere teologice protestante. Flacius – Vlacich, cum îi spun Croaţii, Flacius fiind o formă latinizată a etnonimului „Vlah” – s-a născut în Istria, la Labin (Albona), localitate în care astăzi istro-români nu există (ei există la 18 km de Labin, la Suşnieviţa) dar toponomastica arată numeroase localităţi cu nume româneşti în imediata apropiere a Labin-ului, iar în secolul al XIX-lea existau istro-români, pe care i-a vizitat Ioan Maiorescu în 1857, la Schitazza, la circa 10 km de Albona (Labin). Familia lui Flacius, din partea tatălui, se trăgea dintr-o localitate de pe teritoriul agricol al Albonei, chemată „Câmpia Valahului” („Flacciera Gniva”), proprietate a familiei lui Flacius, unde s-a născut şi dânsul. El a făcut studii în oraşul natal, după care a plecat la studii mai înalte la Veneţia, unde era superior al ordinului franciscanilor unchiul său din partea mamei, Baldo Lupetina, care s-a convertit la protestantism şi l-a îndrumat spre noua credinţă şi pe tânărul Mattia Flacius, îndemnându-l să plece la izvoarele noii credinţe, în Germania. Astfel, după ce a stat un an la Basel, în Elveţia, desăvârşindu-şi studiile, Flacius a ajuns la Wittenberg, la sfârşitul anului 1541, unde a devenit în 1543 profesor la nou înfiinţata catedră de limbă ebraică, fiind, foarte tânăr încă, unul dintre cei mai mari cunoscători, pe plan european, ai limbii ebraice, iar în 1544 s-a convertit oficial la protestantism. „Nostris notisimus homo et magnae fidei” îl chema Luther şi declara că, după moartea sa, toată speranţa îi era pusă în Flacius. De fapt, Flacius şi-a consacrat viaţa întăririi şi răspândirii noii religii şi a avut în acest scop contacte epistolare, la 1550, şi cu comitele Timişoarei, Petru Petrovici – Petro Petrowijth – căruia îi trimitea din Magdeburg o carte cu dedicaţie autografă. Flacius a publicat peste o sută de lucrări teologice şi a murit la Frankfurt pe Main, la 1575. În autobiografia sa, Apologia Matthiae Flacii Illyrici ad scholam Vitebergensem in Adiaphororum causa, apărută în 1549 în limba latină, conţinând adevărate pagini literare, care îl apropie atât de mult pe Flacius de sensibilitatea noastră modernă, el nu scrie însă nici un cuvânt despre naţionalitatea sa – probabil că nici nu exista prea mult conştiinţa ei în acea epocă – ci declară doar locul naşterii, numele părinţilor şi itinerarul frământat al vieţii sale, care l-a adus la credinţa protestantă.
Originea sa „valahă”, deci românească, a fost pusă în evidenţă în secolele XIX-XX de mai mulţi învăţaţi italieni şi străini, dar, din cât am cercetat, nici un istoric sau cărturar român nu a scris până acum despre Flacius şi nu l-am găsit menţionat nici în enciclopediile româneşti. Eu am cules, de-a lungul mai multor ani, ştiri despre el din mai multe izvoare, printre care unele apropiate de epoca lui, sau chiar contemporane cu dânsul, scrise în limbile latină şi germană, pe care le-am găsit în special la biblioteca vaticană şi la biblioteca civică „A. Hortis” din Triest, dar nu numai acolo, şi am scris o lucrare, din care am publicat doar o mică parte, în suplimentul cultural al unui cotidian naţional, în 2004. Din studiul testamentului unei surori ale sale, am constatat că în familia lui Flacius existau persoane şi cu nume de familie româneşti.


Promovarea şi difuzarea problematicii istro-române

Un eveniment semnificativ a fost congresul internaţional dedicat istro-românilor – Istroromeno ieri, oggi e domani – desfăşurat între 30 martie şi 1 aprilie 2000 la Universitatea din Pola, aşadar chiar pe teritoriul în care ei trăiesc, congres organizat cu sprijinul şi contribuţia Asociaţiei „Andrei Glavina”. Care a fost ecoul acestei remarcabile iniţiative pentru promovarea şi difuzarea problematicii istro-române?

La acest Congres a venit un secretar de stat de la Departamentul pentru Relaţiile cu Românii de Pretutindeni, profesori universitari din România, Italia şi Republica Moldova, un deputat şi un senator din România, funcţionari superiori din Ministerul Afacerilor Externe, observatori pentru problemele minorităţilor din Italia şi Belgia, directorul Radiodifuziunii române, ambasadorul în Croaţia, C. Ghirdă, o delegaţie de la Arad, televiziunea locală din acel oraş etc. S-a citit un mesaj adresat Congresului de preşedintele României de atunci, Emil Constantinescu, iar eu am prezentat discursul inaugural în istro-română în aula Facultăţii din Pola, având satisfacţia împlinirii unui act de dreptate pentru aceşti oameni şi limba lor, ţinută şi ţinuţi în istorie prea mult timp sub obroc, au fost în continuare discursuri frumoase, s-au făcut promisiuni. Dar Congresul nu a avut absolut nici o urmare concretă. S-a semnat un acord de colaborare între Statul român, reprezentat de secretarul de stat de la DRRP, şi „Asociaţia Andrei Glavina”, reprezentată de mine, prin care se stabilea o colaborare care, la cererea mea, a fost aceea, ca prim pas, a ţinerii în vara acelui an, în mod voluntar, de către mine, a unor cursuri de limbă şi civilizaţie română în cele două localităţi principale istro-române, dar, plecată delegaţia la Bucureşti, nu am mai primit nici un răspuns la repetatele mele cereri adresate la Bucureşti, aşa că, practic, a rămas un acord de colaborare literă goală, neonorat de autorităţile care trebuiau să-i sprijine pe istro-români.
Singurul ajutor, hotărâtor, pe care l-am avut pentru ţinerea Congresului, a venit de la Decanul Facultăţii din Pola, Goran Filipi, şi de la Directorul cultural al regiunii Istria, prof. Mladen Dusman, care a finanţat generos acţiunea şi mi-au fost totdeauna aproape. În afară de aceştia, am simţit-o atât de aproape sufleteşte pe inimoasa profesoară de limbă română de la Universitatea din Udine, Teresa Ferro, atât de prematur plecată dintre noi, care a venit la Congres şi m-a susţinut, ca de altfel de atâtea ori în alte locuri unde ne-am întâlnit. Îi voi păstra vie amintirea...
O altă personalitate prezentă la Congres, pe care o amintesc, este Profesoara de limbă franceză de la Universitatea din Cosenza, mare admiratoare a literaturii române, belgiana Gisèle Vanhese, care a publicat în limba franceză chiar un studiu despre prima traducere a unei poezii de Eminescu în istro-română, făcută de subsemnatul, a poeziei La steaua, pe care am citit-o în 1999 şi la filiala din Arad a Uniunii Scriitorilor, cu prilejul sărbătoririi a 80 de ani de la unirea Aradului la România.
Ca rod al Congresului istro-român, acolo, la Suşnieviţa, a rămas doar cartea Rosei Del Conte, cu poeziile lui Eminescu traduse în limba italiană şi cu textul românesc, pe care eu am dăruit-o lui Frane Belulovich, fost căpitan în armata iugoslavă, sărbătorindu-l cu ocazia Congresului pentru ataşamentul său la limba străbunilor.


Cum se prezintă, la început de mileniu trei, situaţia istro-românilor şi cum poate fi dusă mai departe cauza şi limba lor, pentru a o salva de la pierire?

Situaţia se prezintă tragic, deoarece copiii şi tinerii aproape nu mai vorbesc limba, iar dintre vorbitorii care erau acum 15 ani, o jumătate, circa, s-au stins. Calea, pe care de 15 ani o susţin şi o invoc, este ca Statul român să ceară Croaţiei punerea în aplicare a Tratatului româno-croat din 1994 şi pentru Românii din Istria, aşa cum tratatul este aplicat pentru Croaţii – Caraşoveni – din România, îngăduind acelor puţini copii istro-români care au rămas să beneficieze de cursuri, fie ele şi facultative, de dialect şi limbă română, precum şi înfiinţarea unui cămin cultural la Suşnieviţa şi, respectiv, la Jeiăn. Lucruri extrem de simple, pentru oameni care gândesc normal, dar responsabilii noştri guvernamentali au complet alt mod de abordare a problemelor minorităţilor româneşti, având aceeaşi ideologie faţă de minorităţile noastre ca şi fostul regim comunist, îmbrăcată acum într-un limbaj demagogic, ce se vrea „democrat”, dar nucleul, substanţa, a rămas neschimbată; rezultatul vizibil este drama minorităţilor româneşti, lăsate fără nici o remuşcare să piară, deşi astăzi există atâtea posibilităţi, pe plan legal, de-a interveni: Tratatul de bază româno-croat, art. 18, tratat ratificat de mult şi la Bucureşti şi la Zagreb, „Agreement on cooperation in the fields of education, culture and science between the Government of Romania and the Government of the Republic of Croatia” – art. 2d, art. 4 şi art. 15 – precum şi, absolut nu în ultimul rând, „Carta europeană a limbilor regionale sau minoritare” semnată la Strasbourg la 5 noiembrie 1992, de mult timp ratificată de Croaţia şi de România, precum şi „Convenţia-cadru pentru protecţia minorităţilor naţionale” din 1995 etc. Actele normative nu lipsesc, dar lipseşte voinţa politică. Singuri noi, Asociaţia „Andrei Glavina”, prin subsemnatul, am depus un proiect de rezoluţie invocând aceste acte normative în favoarea istro-românilor, la Congresul Uniunii Federale a Comunităţilor Etnice Europene de la Portschach am Worthersee, în Austria, rezoluţie aprobată de acel Congres în 1997, am continuat discuţiile cu reprezentanţii oficiali ai Croaţiei la Congresul aceleiaşi U.F.C.E.E. în 1998, la Praga, am mers la Consiliul Europei, am fost personal la Biroul pentru minorităţi al republicii Croaţia, la Zagreb, singurul care am participat la toate aceste Congrese pentru istro-români, le-am cerut apoi şi la Pola, la Congresul istro-român din anul 2000.
În 17 aprilie 2008 a fost depus în Adunarea parlamentară a Consiliului Europei un proiect de rezoluţie în sprijinul istro-românilor, din partea unui deputat din Republica Moldova, domnul Vlad Cubreacov. Aceasta dovedeşte că nimic nu se pierde în viaţă, nimic nu este inutil, şi din sămânţa pe care primii, după cel de-al doilea război mondial, am sădit-o la Triest, prin înfiinţarea Asociaţiei purtând numele marelui patriot Andrei Glavina, vor putea veni roade, pe care toţi le aşteptăm, chiar în al douăsprezecelea ceas. Căci atâta timp cât este viaţă, este speranţă!


Interviu realizat de Afrodita Carmen Cionchin
(nr. 7-8,iulie-august 2022, anul XII)