Enrico Orsenigo: „Calvino, un mod deosebit de a «naviga» în rețeaua complexității”

„Prin marea sa creație literară, Calvino a adus în științele umane un mod deosebit de a «naviga» în rețeaua complexității”, afirmă Enrico Orsenigo în rubrica noastră Spațiul Calvino. Enrico Orsenigo este un psiholog înregistrat în Asociația Psihologilor din Veneto, Ph D. Student în Learning Science and Digital Technologies la Universitatea din Modena și Reggio Emilia. În articolele sale se ocupă de psihologia clinică, psihologia dezvoltării, psihiatria fenomenologică și filosofia tehnicii.


Operele și personalitatea lui Italo Calvino apar adesea contradictorii, având în vedere marea varietate de expresii care, în mod verosimil, reflectă manifestarea poeticilor și a orientărilor culturale în perioada dintre 1945 și 1985. E posibil, totuși, să găsim o unitate de intenții?

Da, unitatea de intenții poate fi regăsită în cadrul lecțiilor americane, unde însuși Italo Calvino ne explică cum scrierea lui a fost în primul rând o încercare de a mărturisi „un anumit fel de a privi lumea”. Tot din lecțiile americane ne putem face o idee destul de clară despre autorul Calvino: acesta, prin marea sa creație literare, a adus în științele umane un mod deosebit de a „naviga” în rețeaua complexității. Cu alte cuvinte, putem afirma, aproape fără îndoială, că a generat un sistem de cunoaștere ce se regăsește în fiecare operă prin unitățile minime de lejeritate, rapiditate, exactitate, vizibilitate, multiplicitate și ultima, doar schițată, consistența (în a începe și a termina).


Neorealismul, jocul combinatoric, literatura populară sunt printre numeroasele arii de interes abordate în parcursul literar al lui Calvino. Pe ce domeniu s-a concentrat atenția dumneavoastră?

În opera lui Italo Calvino atenția mea s-a concentrat în principal pe două fronturi: primul, funcția educativă a lecțiilor americane care, citite ca sistem de cunoaștere, au chiar și în zilele noastre potențialul de a fi cultivate nu doar în sala de clasă, ci chiar și în așa-zisele spații intermediare, și de ce nu, în mediile sociale mai extinse; al doilea front, relația pe care Calvino a început să o caute, începând din anii Șaizeci, între științe hard și științe soft, între matematică și magie, între inteligența artificială și folclor, între cartomanție și cibernetică. De exemplu, vreau să amintesc faptul că binecunoscutul castel al destinelor încrucișate se naște dintr-o serie de sugestii care l-au inspirat pe Calvino după ce a urmărit intervenția lui Paolo Fabbri în Povestea cartomanției și limbajul emblemelor în cadrul Seminarului internațional despre structurile povestirii din iulie 1968, de la Urbino. Cei doi au început să corespondeze, iar de aici a apărut ideea lui Calvino de a folosi tarotul ca un mecanism narativ combinatoriu, extinzând lucrarea descrisă în scrierile lui M.I. Lekomceva și B.A. Uspenskij, Cartomanţia ca sistem semiotic și B.F. Egorov, Cele mai simple sisteme semiotice și tipologia intrigilor (traducere în limba italiană cu titlul I sistemi di segni e lo strutturalismo sovietico - Sistemele de semne și structuralismul sovietic, ediție îngrijită de Remo Faccani și Umberto Eco, Bompiani).


„În secolul XX se impune o utilizare intelectuală a fantasticului, în detrimentul uneia emoționale: ca joc, ironie, aluzie, și chiar ca mediere a coșmarurilor sau a dorințelor ascunse ale omului contemporan”. Așa spunea Calvino.

Da, o schimbare radicală în modul de gestionare și de „lucru” cu fantasticul. O transformare survenită evident în același timp cu marile perturbări al țesutului socio-cultural occidental (dar nu numai). Progresul tehnologic la care suntem părtași astăzi, și care marchează noi „cuceriri” an de an, uneori, ca în 2023, lună de lună, are ca protagoniști obiecte, lucruri, modele, fluxuri care constituiau o parte din aspectul emoțional al științifico-fantasticului (să ne gândim la poveștile cu aparențe, care au marcat un anumit stil al secolului al XIX-lea). Astăzi, însă, sunt la ordinea zilei, fac parte dintr-un cotidian care nu e întru totul obișnuit, ci e organizat în special pe interacțiunea de tip cognitiv dintre om și mașină. Pe ce se construiește fantasticul astăzi? Joc, ironie, aluzie, desigur, dar și lucruri nespuse, lapsusuri, stângăcii, obsesii.


În ce măsură „fantasticul” lui Calvino devine un precursor al epocii contemporane?

Fantasticul calvinian, după părerea mea, îi oferă cititorului posibilitatea de a cunoaște cele două dimensiuni principale ale literaturii: evadarea și concentrarea. Încă este valabilă dezbaterea (și nu doar cea dintre teoreticienii literaturii) despre care este dimensiunea predominantă. În ziua de azi, consider că e necesară inventarea unor noi povești în direcția indicată de Calvino, utilizându-se înainte de toate modul său de a „plăsmui” fantasticul. Un echilibru neîncetat al elementelor care se află in between: între evadare – capacitatea textului de a scoate cititorul din cotidian – și concentrare – abilitatea de a oferi o anumită exactitate a detaliilor în gestionarea atât a decorului, cât și a personajelor. De ce este importantă lipsa unei mișcări de evadare care își are scopul în sine, mai exact fără un plan concret? Cui i se adresează această exactitate întâlnită în textele lui Calvino? După părerea mea, acest obiectiv este foarte bine definit de către Umberto Eco, în cartea sa Lector in Fabula: cititorul trebuie să perceapă textul ca pe un fel de „mecanism leneș” și, deci, ca atare, unul care necesită cooperarea și participarea sa. Pentru ce anume? Poate părea complex, dar, în esență, pentru a transpune starea alfabetică în cea biologică: pentru a traduce semnele literelor în povești, iar la rândul lor, în simulări încarnate. Este vorba despre procesul care i-a constrâns pe Carole Fleisher Feldman și Jerome Bruner să își imagineze genurile literare ca modele ale minții. În caz că decorul și personajele se transpun din pagină direct în viața persoanei, devin modele de acțiune și chiar operative, constelații emoționale și sentimentale, sau cu alte cuvinte o extensie a habitus-ului. Sunt niște orbite narative concrete, care dau sens zilelor noastre, la fel de mult ca experiențele factuale ale vieții.


În anul 2023 a fost celebrat centenarul nașterii lui Italo Calvino. Ce moștenire a lăsat acesta posterității literare?

Aș dori să repet ceea ce am spus la început: moștenirea fundamentală lăsată de Italo Calvino este cu siguranță „un mod deosebit de a privi lumea”. Aș spune că în cadrul lecțiilor americane putem găsi urmele după care ne putem ghida pentru a aprofunda această moștenire. Și asta nu e tot, nici măcar în termeni de non-ficțiune calviniană, deoarece cu siguranță nu ne putem lipsi de Mondo scritto e mondo non scritto (Lumea scrisă și lumea nescrisă) sau de Collezione di sabbia (Colecția de nisip). Cât despre operele literare, acestea mi s-au părut întotdeauna a fi laboratoare excelente pentru practica și exegeza sinelui. Îmi vin în minte Castello dei destini incrociati (Castelul destinelor încrucișate) sau Se una notte d’inverno un viaggiatore (Dacă într-o noapte de iarnă un călător). În aceste opere este solicitată mult cunoscuta cooperare interpretativă, un pact solid între autor și cititor, în care cel din urmă este chemat, în mai multe rânduri, la ceea ce Umberto Eco a descris ca fiind „plimbări inferențiale”. Iată moștenirea lăsată de Calvino: „un mod deosebit de a privi lumea”  cu condiția ca această lume să fie percepută ca totalitatea evenimentelor posibile și imposibile.


După părerea dumneavoastră, care sunt în ziua de azi cele mai dificile provocări cu care critica literară trebuie să se confrunte, în special italienistica?

Printre zecile de provocări care sunt în curs de desfășurare, aș dori să mă concentrez asupra celei pe care o cunosc cel mai bine și care este deosebit de aproape de inima mea: interdisciplinaritatea. În ziua de azi, critica literară trebuie să se confrunte cu alte discipline, cum ar fi psihologia, semiotica, istoria. Integrarea acestor abordări interdisciplinare poate contribui la creșterea gradului de complexitate a înțelegerii critice a unei opere; criticului, așadar, îi este solicitată o pregătire vastă și diversificată, care totuși trebuie să se mențină in between, în cadrul unor niveluri de prag specifice.
Având în vedere lunga tradiție psihologică și pedagogică a țării noastre, italienistica ar trebui să creeze legături mai solide cu aceste discipline pentru a verifica posibilitatea de a pune în practică anumite teorii, favorizând așadar analiza personajelor și a decorului, cât și a stilurilor.


Romano Luperini susține că eseul critic, așa cum a fost acesta moștenit din secolul trecut, nu mai are un viitor. Cum priviți dumneavoastră transformabilitatea acestei forme care a fost instituționalizată într-un adevărat gen literar, asupra căruia s-au aplecat filosofi și critici celebri, printre care și Adorno și Lukács?

Și aici revine chestiunea interdisciplinarității: critica literară își poate asuma sarcina de a adopta abordări interdisciplinare, de a experimenta noi limbaje (tradiția humboldtiană); Calvino însuși, alături de colegul său Paolo Fabbri care a contribuit la ideile pentru Castelul Destinelor Încrucișate, operau în acest mod, anume favorizând orizontalitatea explorării mai degrabă decât verticalitatea aprofundării.


Ediția din 2023 a premiului Strega a marcat nu doar victoria unei scriitoare, ci și un număr record de femei participante: opt scriitoare în top doisprezece și patru în top cinci. Cum se configurează statusul actual al literaturii feminine?

Așa cum reiese din rezultatele Premiului Strega, în ultimul deceniu scriitoarele se bucură de o atenție majoră. Cu toate acestea, balanța rămâne puternic dezechilibrată, înclinându-se către partea masculină prin cantitatea de opere publicate în diverse domenii, cu precădere poezia, aș spune, filosofia, psihologia și științele naturii. Menținerea acestui fenomen este deosebit de gravă, cum susține Eugenio Borgna, a nu ne opri atenția asupra scrierii feminine aduce după sine o serie de problematici considerabile, printre care pierderea unui anumit mod de gestionare a gramaticii și abandonul anumitor cromatici emotive și sentimentale. Altfel spus, suntem (din nou) în fața unei reduceri a câmpurilor semantice și semiotice deoarece, alegând să publicăm cu precădere opere scrise de bărbați, riscăm să lăsăm moștenire noilor generații o singură parte din stilurile de comunicare dezvoltate de specia noastră. Acesta, în mod evident, este doar un punct dintr-o chestiune care ar merita cu certitudine multe, multe pagini.


Literatura română este constant tradusă în italiană, cuprinzând nume importante precum Ana Blandiana, Herta Müller, Norman Manea, Mircea Cărtărescu, Emil Cioran, Mircea Eliade, iar revista „Orizzonti culturali italo-romeni”  („Orizonturi culturale italo-române”) înregistrează publicațiile în baza de date Scriitori români în limba italină: 1900-2024. În ce măsură credeți că este cunoscută în Italia și ce scriitori români v-au atras atenția?

Este, cu siguranță, necesară o mai amplă difuzare a acesteia, în Italia încă nu este cunoscută îndeajuns; vorbesc mai ales de disciplinele ce mă privesc, adică psihologia dezvoltării, filosofia educației și pedagogia narațiunii. Sunt câțiva autori români care pe parcursul studiilor, cât și acum, mi-au atras atenția, în special Serge Moscovici care a lansat și a avut o contribuție fundamentală în psihologia socială, înființând Laboratoire Européen de Psychologie Sociale la Maison des Sciences de l'Homme  din Paris; Jacob Levi Moreno, creatorul psihodramei și al sociodramei, dând astfel avânt unei noi abordări sistemice a psihiatriei sociale; David Wechsler, care în a doua jumătate a anilor ’30 a elaborat Wechsler Adult Intelligence Scale (WAIS), Wechsler Intelligence Scale for Children (WISC) și Wechsler preschool and primary scale of intelligence (WPPSI). Instrumente ce au provocat dezbateri aprinse, dar care cu siguranță au extins cunoașterea atât la studiul inteligenței umane cât și la modul în care aceasta interacționează cu mediul.