E. Terrinoni: „Literatura este încarnarea mundană, finită, a unui spirit universal și infinit”

Invitatul rubricii noastre Întâlniri critice este Enrico Terrinoni, profesor de literatură engleză la Universitatea pentru Străini din Perugia și profesor detașat (trieniul 2022-2025) la Accademia Nazionale dei Lincei, Centrul Interdisciplinar Beniamino Segre. Colaborează cu revistele Il Manifesto și Left; contribuții ale sale au apărut și în publicaţiile Corriere della Sera, La Repubblica, Il Sole 24 ore, La Stampa, Il Messaggero și Irish Times. Este autorul  numeroaselor monografii dedicate literaturii engleze și irlandeze și a editat operele unor autori precum Oscar Wilde, George Bernard Shaw, Nathaniel Hawthorne, Herman Melville, John Burnside, Mannix Flynn, James Stephens, Alasdair Gray, Bobby Sands, Brendan Behan, Michael D. Higgins, Colin Wilson și James Joyce. În 2021, a publicat prima ediție mondială, bilingvă și adnotată, a operei Ulise, pentru care a obținut Premiul Internațional Capalbi. În 2023, a câștigat Premiul Național de Anglistică „Sergio Perosa” pentru volumul Su tutti i vivi e i morti (Despre toţi vii și morţii), apărut la Editura Feltrinelli.


În ce fel, după părerea dumneavoastră, modernismul, cu autori precum Joyce, a redefinit conceptul de roman, abandonând structurile narative tradiționale și deschizând calea unei literaturi capabile să redea fragmentarea experienței moderne?

Etichetele, după părerea mea, nu sunt niciodată potrivite atunci când încercăm să abordăm un fenomen atât de complex precum literatura. Ele sunt utile doar în manuale, pentru a simplifica. Eu, de pildă, nu văd necesitatea de a vorbi despre „modernism” în relație cu Joyce, un autor în același timp medieval, clasic și futurologic. Nu cred că are prea multe în comun cu alți scriitori incluși în această categorie, în afară de faptul că, asemenea lor, receptează forma unui spirit al timpului. Un spirit sceptic față de finalism, față de teleologia aplicată literaturii, care ajunsese, finalmente, să nu mai poată reprezenta dezagregarea evidentă a tot ceea ce ne înconjoară, inclusiv a individului. Sunt convins că fiecare mare autor ar trebui considerat un caz aparte și că niciunul dintre ei nu a simțit vreodată că are „misiunea” de a deschide drumuri în literatură. Am putea spune chiar contrariul: că abia autorii care au urmat au valorizat sau au falsificat lecția intuită ori preluată de la predecesorii lor. În acest sens, putem afirma că nu ar fi existat literatura experimentală dacă nu ar fi existat Joyce, Woolf și alții. Dar mi se pare nesigur și riscant să considerăm operele lor drept expresia unei dorințe de a pregăti terenul pentru alții.
Cei care au vrut cu adevărat să deschidă noi căi pentru ceilalți făceau parte, fără îndoială, din mișcări codificate, cu impact artistic mai redus, dar cu vizibilitate mediatică mare. Futurismul, de exemplu. După părerea mea, marii autori nu au nimic de-a face cu aceste rigidități deliberate.


Ulise de Joyce este adesea interpretat ca o hartă a umanității prin prisma orașului. Cum evaluați utilizarea geografiei urbane ca oglindă a condiției umane în literatura modernistă?

În cartea lui Joyce, orașul este un personaj în toată regula. El acționează în mințile, în cuvintele, în discursurile și în imaginarul celor care îl populează, iar faptul că Joyce încearcă să-i surprindă sufletul ascuns printr-o cartografiere meticuloasă și continuă este, desigur, adevărat. Totuși, în opinia mea, această tehnică narativă nu are prea mult de-a face cu dorința de a crea un precedent sau cu ipoteza că orașul ar fi un spațiu ce reflectă condiția umană mai mult decât o făcea deja în literaturile trecute. Chiar și vizionari precum Blake, ca să nu mai vorbim de realiști, au folosit orașul ca oglindă a vieții sociale desfășurate în interiorul său. Cred că Joyce nu intenționa să realizeze ceva atât de general, ci mai degrabă să atragă atenția cititorilor asupra unui oraș anume și necunoscut care, tocmai prin intensitatea reprezentării, avea să devină universal. Dublinul său este universul nostru, așa cum este Londra lui Blake, și așa cum vor deveni și alte orașe ale scriitorilor care au urmat.
Mă gândesc la Glasgow-ul lui Alasdair Gray, dar și la Roma lui Pasolini - care, desigur, nu era roman. Ne regăsim în orașele care trăiesc în noi, la fel cum orașele pe care le descriem se oglindesc în noi, cei care le traversăm.


Amestecul de genuri literare a devenit o marcă stilistică a multor autori ai secolului XX. În ce fel, în opinia dumneavoastră, opere precum Ulise sau Finnegans Wake de Joyce au destabilizat categoriile literare tradiționale?

Ulise și Finnegans Wake sunt singularități literare, monade complet autonome în raport cu orice încercare de a le încadra în categoriile tradiționale ale „literarului”, categorie care, de altfel, nu se suprapune pe deplin cu ceea ce numim literatură. Pentru mine, literatura este întruparea mundană, finită, a unui spirit universal și infinit, pe care, în unele lucrări ale mele, îl numesc „marea interpretabilităților”: un spațiu în care se întâlnesc intențiile autorilor, ale cititorilor și acele intenții reziduale, neputincioase, dar încă vii, ale textelor. Joyce amestecă genurile tocmai pentru a le demonstra zădărnicia, pentru a le ridiculiza. Alți autori recurg la amestecul de genuri în manieră de colaj, foarte postmodernă, pentru a sfida convențiile. Trebuie însă să înțelegem că Joyce este un scriitor care iese din literatură și aspiră către literar. Doar astfel ne putem apropia de interpretarea operei sale. Nu este o chestiune de superioritate; există, fără îndoială, romancieri mai buni decât Joyce. Problema este alta: el nu joacă aceeași partidă cu ceilalți.
Joyce se raportează la alte experiențe ale trecutului: la Bruno, Vico, Platon, Aristotel, Dante, Shakespeare, Newman,  modele a căror operă este menită, în esență, să se reîncarneze în opera lui și, prin acest proces, să fie transformată radical.


Fluxul conștiinței, adoptat de mulți autori moderniști, reprezintă o revoluție în modul în care este narată subiectivitatea. Care sunt, în opinia dumneavoastră, potențialul și limitele acestei tehnici în reprezentarea experienței umane?

Este imposibil să pătrundem în mintea altora. Orice tehnică ce pretinde că poate face acest lucru demonstrează, deliberat, fie o mare naivitate, fie faptul că asistăm la o splendidă păcăleală. Joyce nu era naiv; prin urmare, trebuie să acceptăm a doua ipoteză, exprimată chiar în Ulise, unde citim că „cei care glumesc nu sunt niciodată luați în serios, chiar și atunci când sunt cei mai serioși”.
Felul în care el reprezintă gândul, visul, coșmarul, dorințele reprimate este copleșitor, excesiv, colosal. Încercarea de a reproduce mecanismele asociative ale minții sfidează orice disecție logică și evocă ilogicul, negarea principiului noncontradicției, acceptarea entropiei și a haosului, haos pe care încearcă, într-un fel, să-l cosmetizeze. Joyce nu vrea să dea lecții; vrea pur și simplu să se arunce în abis, să depășească orizontul evenimentelor și să plonjeze, făcându-ne și pe noi să plonjăm, în gaura neagră.
Alții, mai puțin ambițioși, dar mai siguri de misiunea lor „în numele lui Dumnezeu”, s-au crezut capabili să pătrundă în psihic. Și nu vorbesc doar despre artiști și scriitori, ci și despre medici.
Joyce știe, însă, că psihicul este un cufăr închis și fără cheie; că secretul este o scrisoare pe care nu o vom deschide niciodată, dar al cărei plic îl putem analiza și care devine, la rândul său, un text ce trebuie citit cu mintea. Tocmai această imposibilitate de a pătrunde în interiorul psihicului ne permite să interpretăm la infinit ceea ce ar putea ascunde și ne oferă libertatea de a fi cititori nelegați prin nicio relație de vasalitate față de nimeni. Nici față de autori, nici față de texte, profesori sau preoți ai cuvântului.


Cum interpretați tensiunea dintre ideea literaturii ca spațiu elitist și funcția sa socială în contextul modernismului și al eredității sale? Credeți că există autori capabili să combine în mod eficient ambele dimensiuni?

Nu am mai citit autori „elitiști” de ani de zile. Ei aparțin unei lumi care îmi este străină și care, pur și simplu, nu mă interesează: par a se limita la o sferă îngustă — și, într-un anumit sens, ridicolă, a creației artistice, la purul artificiu. Nu obișnuiesc să dau nume, dar prefer autorii care vor să schimbe lumea prin cuvinte și nu numai prin cuvinte. Joyce face acest lucru transformându-ne imaginația, dacă suntem suficient de umili și răbdători pentru a-l asculta. Orwell și Beckett o fac prin cuvinte și prin acțiune; iar în cazul celui din urmă, chiar și prin tăcere. Brendan Behan a încercat să o facă folosind explozibile, iar Manganelli compară operele literare cu un mecanism complex.
Toți acești autori sunt revoluționari în felul lor, iar unii dintre ei pot fi considerați „elitiști” din cauza complexității limbajului pe care îl evocă și îl folosesc. Dar, așa cum spuneam, cei care schimbă lumea prin cuvinte au obligația de a sugera complexitatea, nu de a o reduce — și nici de a se reduce pe sine. Nu este vorba de elitism. Să lăsăm elitismul în seama futuriștilor și celor asemenea lor.
Aici este vorba despre cunoașterea potențialului celui mai important și mai puternic instrument pe care îl avem cu toții, fără excepție: limbajul, adică puterea de a ne exprima, de a interacționa și de a transforma spațiul în care locuim, inevitabil, cu toții.

Interviu realizat de Afrodita Cionchin şi Giusy Capone

Traducere de Giulia Baciu, Romina Leș și Minodora Pașca
anul III DLMA
Facultatea de Litere, Universitatea Babeș-Bolyai, Cluj-Napoca
Coordonator: lect. univ. dr. Anamaria Milonean

(nr. 1, ianuarie 2026, anul XVI)