Enrico Terrinoni: „Literatura este întruchiparea lumească, finită, a unui spirit universal și infinit”

În acest număr, invitatul secțiunii Întâlniri literare este Enrico Terrinoni, profesor titular de literatură engleză la Universitatea pentru Străini din Perugia și profesor detașat (perioada 2022-2025) la Accademia Nazionale dei Lincei, Centrul Interdisciplinar B Segre. Colaborează cu publicațiile Il manifesto și Left; contribuțiile sale au apărut și în cotidianele Corriere della Sera, La Repubblica, Il Sole 24 ore, La Stampa, Il Messaggero și Irish Times. Este autorul a numeroase monografii despre literatura engleză și cea irlandeză. A tradus și a îngrijit operele unor autori precum Oscar Wilde, George Bernard Shaw, Nathaniel Hawthorne, Herman Melville, John Burnside, Mannix Flynn, James Stephens, Alasdair Gray, Bobby Sands, Brendan Behan, Michael D. Higgins, Colin Wilson și James Joyce. În 2021 a publicat prima ediție bilingvă adnotată din lume a operei Ulise a lui Joyce, pentru care a obținut Premiul Internațional Capalbi. În 2023 a câștigat Premiul Național de Anglistică “Sergio Perosa” pentru cartea Su tutti i vivi e i morti (Despre toți cei vii și cei morți) (Feltrinelli)


În opinia dumneavoastră, cum a redefinit modernismul, prin autori ca James Joyce, conceptul de roman, abandonând structurile narative tradiționale și deschizând drumul unei literaturi capabile să reflecte fragmentarea experienței moderne?

După părerea mea, etichetele nu sunt niciodată un mod corect de a aborda un fenomen complex precum literatura. Se folosesc în manuale, cu scopul de a simplifica. Mie, de exemplu, nu mi se pare util să vorbim despre Modernism în legătură cu Joyce, un autor care este deopotrivă medieval, clasic și futurolog. Nu găsesc că ar avea prea multe în comun cu alți autori încadrați în acest tipar, în afara receptării unui anumit spirit al vremurilor, un spirit care se arăta sceptic față de finalism, față de teleologia aplicată literaturii, ceea ce, în final, însemna evidenta nereprezentare a întregului, inclusiv a individului. Sunt convins că fiecare mare autor trebuie considerat ca fiind de sine stătător și că niciunul dintre ei nu și-a propus ca misiune să deschidă drumul unor noi literaturi. Cel mult, putem analiza lucrurile invers, observând dacă autorii ulteriori au fructificat sau au falsificat lecția învățată sau intuită de predecesorii lor. În acest sens, putem spune că nu ar fi existat literatura experimentală dacă n-ar fi fost Joyce, Woolf și alții. Dar de aici și până la a înțelege că scopul operelor lor ar fi fost acela de a deschide noi drumuri pentru alții, calea este lungă și incertă. Cine dorea să deschidă drumuri pentru alții aparținea, forțat de circumstanțe, unor mișcări codificate, cu un impact artistic minor, dar, cu siguranță, cu un mare impact mediatic. Futurismul, de pildă. Iată, după părerea mea, numele mari nu au de-a face cu astfel de rigidități intenționate. 


Romanul Ulise al lui Joyce este deseori interpretat ca o hartă a umanității prin prisma orașului. Cum apreciați folosirea geografiei urbane ca oglindă a condiției umane în literatura modernistă?

În cartea lui Joyce, orașul este un personaj în toată regula. Acționează în mințile, în cuvintele, în discursurile și în imaginarul celor care îl populează, și e adevărat că Joyce încearcă să culeagă propriul său suflet secret, trasând o hartă meticuloasă și constantă. În opinia mea, această tehnică narativă nu prea are legătură cu dorința de a crea un precedent sau cu presupunerea că orașul este, de pildă, un spațiu care reflectă condiția umană mai mult decât în trecut. Și vizionarii ca Blake, ca să nu mai vorbim de scriitorii realiști, folosiseră orașul ca o oglindă a vieții sociale care avea loc în interiorul acestuia. Cred că Joyce nu avea intenția să facă un lucru atât de general, ci chiar să facă în așa fel încât atenția cititorilor să fie atrasă de un anumit oraș necunoscut, care avea să devină orașul universal: Dublinul lui Joyce este universul nostru, așa cum este și Londra lui Blake, și așa cum vor fi, ulterior, și alte orașe ale altor scriitori. Mă gândesc la Alasdair Gray și la Glasgow-ul său, dar și la Roma lui Pasolini, care, cu siguranță, nu era originar din Roma. Ne reflectăm în orașele care trăiesc înăuntrul nostru, așa cum orașele pe care le descriem se reflectă în noi, cei care le străbatem.


Amestecul de genuri literare a devenit o amprentă stilistică a multor autori din secolul XX. În opinia dumneavoastră, în ce fel au destabilizat clasificările literare tradiționale opere precum Ulise sau Veghea lui Finnegan?

Ulisse și Veghea sunt opere literare unice, monade cu totul autonome față de posibilele categorisiri literare, ceea ce este un lucru complet diferit de literatură. Pentru mine, literatura este întruchiparea lumească, finită, a unui spirit universal și infinit, pe care, în unele opere ale mele, o numesc „marea interpretabilității”, incluzând intențiile autorilor, pe cele ale cititorilor și pe cele inerte, dar nu moarte, ale textelor. Joyce combină genurile pentru a le demonstra superficialitatea, pentru a le ridiculiza. Alții folosesc un amestec asemănător unui colaj, ceea ce pare o tehnică tipic postmodernă, pentru a sfida convențiile. Trebuie să acceptăm faptul că un scriitor ca Joyce iese din tiparele literaturii, aspirând la literar. Doar așa putem să abordăm lecția. Nu este vorba despre plasarea la un nivel superior, desigur, deoarece categoric există romancieri mult mai reușiți decât Joyce. Dar ideea este că el nu joacă același joc cu al celorlalţi. Se adresează altor experiențe din trecut, lui Bruno, lui Vico, lui Platon, lui Aristotel, lui Dante, lui Shakespeare, lui Newman, adică unor modele ale căror opere trebuie să se reîncarneze într-a sa, și, prin urmare, să se schimbe în mod radical.


Fluxul conștiinței, adoptat de mulți autori moderniști, reprezintă o revoluție în ceea ce privește modul de a nara subiectivismul. Care sunt, în opinia dumneavoastră, potențialul și limitele acestei tehnici de reprezentare a experienței umane?

Nu poți intra în mintea altcuiva. Indiferent de tehnica pe care o încerci, în mod conștient, lucrul acesta demonstrează fie o mare naivitate, fie o mare farsă. Joyce nu era naiv, deci trebuie să acceptăm cealaltă ipoteză, de altfel extrapolată chiar în romanul Ulise, atunci când stabilește că „batjocoritorul nu e niciodată luat în serios atunci când e el serios”.  Propriile sale reprezentări ale gândului, ale visului, ale coșmarurilor, ale dorințelor reprimate sunt debordante, excesive, colosale. Încercarea sa de a reproduce mecanisme asociative sfidează orice disecție a logicii și aprobă ilogicul, negarea principiului non-contradicției și acceptarea entropiei, a haosului căruia dorește să-i ofere o oarecare cosmetizare. Nu își propune să dea lecții, ci doar să se scufunde în abis, să depășească orizontul evenimentelor și să se afunde, afundându-ne și pe noi, în gaura neagră. Alții, mai puțin ambițioși, dar mai conștienți decât el de propria misiune divină, s-au arătat convinși că pot pătrunde în psihicul uman. Nu vorbim doar despre artiști, despre oameni de litere, ci și despre medici. Joyce știe că psihicul este un cufăr închis fără cheie, că secretul este o scrisoare pe care n-o putem deschide niciodată, dar îi putem analiza învelișul, plicul, acesta fiind, de asemenea, un text pe care îl citim cu mintea. Dar tocmai această impenetrabilitate ne permite să interpretăm ad infinitum ceea ce ar putea ascunde, oferindu-ne, prin urmare, libertatea de a fi cititori independenți de un raport de vasalitate față de oricine, fie că vorbim despre autori, texte, profesori, sau propovăduitori ai cuvintelor.


Cum interpretați tensiunea dintre ideea de literatură ca spațiu elitist și funcția sa socială, în contextul modernismului și al moștenirii sale? Considerați că există autori capabili să îmbine în mod eficient ambele dimensiuni?

Nu mai citesc de mulți ani autori elitiști, ei aparțin unui mediu care nu-mi aparține mie, nu mă interesează, am impresia că se limitează la o sferă redusă și ridicolă a creației artistice, rezumându-se să contrafacă. Nu îmi stă în fire să dau nume, dar preferințele mele merg către autori care vor să schimbe lumea cu ajutorul cuvântului, și nu numai. Joyce chiar reușește, cu ajutorul cuvântului, să ne schimbe chiar și imaginarul, dacă suntem suficient de modești și de răbdători încât să-l ascultăm. Orwell și Beckett reușesc atât cu ajutorul cuvântului, cât și cu ajutorul acțiunii. Cel de-al doilea, chiar și cu ajutorul liniștii. Brendan Behan voia să facă acest lucru cu ajutorul explozivelor, iar Manganelli compară opera literară cu un dispozitiv. Toți acești autori sunt, în felul lor, revoluționari, dar unii dintre ei pot fi citiți ca elitiști, în virtutea limbajului extrem de complex pe care îl evocă și pe care îl folosesc. Dar, așa cum spuneam înainte, cei care schimbă lumea cu ajutorul cuvintelor trebuie să aspire la complexitate, fără să o reducă și fără să se reducă pe sine. Nu este vorba despre elitism, pe acela îl vom lăsa futuriștilor și altora asemeni lor. Este vorba despre cunoașterea potențialului celui mai important și mai puternic arsenal pe care îl deținem cu toții, invariabil: limbajul, și anume capacitatea de a ne exprima pentru a interacționa și a modifica spațiul în care, în mod inexorabil, trăim.


Interviu realizat de Afrodita Cionchin şi Giusy Capone

Traducere de Alexandra Vîlcu
FLLS, Universitatea Bucureşti
Coordonator: lect. univ. dr. Miruna Bulumete

(nr. 2, februarie 2025, anul XV)