„Nu știam nimic”. Serbia 1995, Danube Mission: revelațiile unei Berete Albastre

„Sărmanul de mine: printre șovăielnicii lui Dante meritam să fiu. Am riscat chiar să îmi tatuez acea nepăsare. Dar nu a fost să fie. Din fericire, i-am cunoscut pe acei oameni, i-am înțeles, i-am respectat. Și i-am admirat pentru ceea ce înfruntau zi de zi. Iarăși compasiunea! Pentru ei era viața obișnuită. Iar noi greșeam atunci când ne chinuiam să stimulăm unele schimbări nerezonabile pentru ambientul acela. (...) Împreună cu colegii mei, ne-am dat seama de mai multe ori că nu știam cu adevărat nimic despre acei oameni și despre ce căutam noi acolo de fapt. Pentru că eram angajați pentru interese care ar fi putut depăși cu mult scopurile umanitare”. (pag. 228)

Ernesto Berretti, născut în 1968 la Catania (Sicilia), actualmente trăiește și lucrează la Civitavecchia, fiind subofițer în Serviciul Naval al Gărzii de Finanțe. Romanul său de debut Non ne sapevo niente. Serbia 1995, Danube Mission: le rivelazioni di un Basco Blu (Nu știam nimic. Serbia 1995, Danube Mission: revelațiile unei Berete Albastre) a fost publicat în 2018 la Editura Oltre din Sestri Levante, p. 294, în colecția „Lecturi din lume”, sub coordonarea scriitorului Diego Zandel, şi ne oferă o preţioasă mărturie despre o realitate prea puţin cunoscută..
În anul 1995, din luna mai și până în decembrie, autorul a fost unul dintre cei 80 de angajați ai Gărzii de Finanțe din Nucleul U.E.O. Dunărea la Baza Calafat, din sudul României. Contingentul lor (împreună cu personalul vamal, poliție sau jandarmi din Franța, Germania, Olanda, Spania, Marea Britanie, Luxemburg și Belgia) trebuia să controleze traficul fluvial pe Dunăre, pentru a garanta embargo-ul împotriva Serbiei, în contextul războiului balcanic din fosta Iugoslavie, în funcție de rezoluțiile O.N.U. După 25 de ani de la încheierea misiunii, autorul trage concluziile acestei experiențe scriind povestea din Calafat, maturizată și sedimentată de-a lungul timpului.

Volumul s-a bucurat deja de numeroase întâlniri cu publicul. În iunie 2019 a fost prezentat și la Accademia di Romania din Roma.
Cine deschide cartea înțelege imediat că nu este vorba doar despre un jurnal militar. Deja din dedicația inițială cititorul pătrunde într-o dublă dimensiune: „Cu ocazia celei de-a 25-a aniversări de la înființarea Nucleului U.E.O. pe Dunăre. Pentru toți militarii din Danube Mission și pentru oamenii din Calafat, suflete autentice, siimple, dar mândre. Și pentru oricine, astăzi, dorește să cunoască”. Două planuri și două scenografii: pe de o parte este Baza de pe Dunăre cu toți militarii săi europeni, pe de alta este contextul realității din Calafat, mic oraș fluvial plin de istorie.
Ernesto Berretti este autor, narator și protagonist al acestei fictional biography de mare originalitate. În anul 1995 era o Beretă Albastră de 27 de ani, un angajat al gărzii de finanțe plin de idealuri, care a venit pentru prima dată în România în misiune de peace-enforcement. Contextul istoric era acela al Memorandumului de înțelegere între România și Uniunea Europeană Occidentală, privind asistența la aplicarea sancțiunilor pe Dunăre cu scopul de a contribui la reglementarea pașnică a conflictului balcanic.
Tânărul subofițer Berretti își lasă în Italia soția și copilul nou-născut, pentru a pleca în România în luna mai a anului 1995, fără să știe bine ce situație va întâlni pe Dunăre. Cititorul intră imediat în contact cu războiul din fosta Iugoslavie și situația degradată de la Bază, organizată pe cele două nave fluviale Carpați și Oltenița. Trebuie să mă adaptez, sunt doar o sută de zile, repetă protagonistul. Gândacii sunt omniprezenți, îl torturează atât de mult, încât îi botează cu numele lui Gregor Samsa. Mirosurile sunt duhori, zâmbetele persoanelor sunt guri fără dinți. Impactul omului occidental înstărit cu realitatea oamenilor din Calafat îl face să se simtă neintegrat. El, arhetipul omului occidental ideal, frumos și sigur pe sine, se dedică misiunii, dar în momentele libere începe să iasă din Bază pentru a cunoaște realitatea care îl înconjoară. Privește lumea de pe o poziție de superioritate, chiar cu dispreț. Periferia aceea românească, ieșită de puțin timp din dictatură, îl impresionează pe tânărul Berretti prin înapoiere, oamenii îi apar neîngrijiţi, copiii rom cerșesc pe stradă.
Povestea continuă, autorul se dedublează, intercalează rapid episoade ale misiunii cu descrieri pline de compasiune faţă de persoanele pe care le întâlnește. Sunt presărate glume de cazarmă, unde toți intră în joc pentru a ușura atmosfera stresantă a războiului care din când în când făcea să se audă câte o bubuitură pe malul românesc al Dunării. Ernesto cunoaște comunitatea de romi care locuiește la periferia Calafatului și istoriile personale ale românilor angajați la Bază. Se plimbă prin oraș și face o mulțime de fotografii, unele le dăruiește „noilor prieteni”, emoționați să se privească în acele imagini, poate pentru prima dată într-o fotografie. Pe lângă fotografiile realizate pe peliculă, Ernesto face şi o radiografie atentă a vremurilor post-comuniste. Cu acea curiozitate specifică celui care pătrunde pentru prima dată în lumea românească din Calafat, tânărul militar se apropie cu încredere de oamenii locului și descrie cu obiectivitate diferitele fațete ale vieților românilor sub fostul regim.
Naratorul surprinde mereu cititorul cu schimbările de ritm. O alegere de succes pentru a menține un ritm alert. Cele 36 de capitole amintesc de scenele unui film. Nu lipsesc momentele de autoironie pură, altele de grotesc. Se râde, se plânge, se ajunge chiar la revoltă. Totul pe fundalul special al Dunării, unde protagonistul a trăit toate cele patru anotimpuri: Ernesto a rămas la Bază timp de șapte luni, din mai până în decembrie 1995. Și pe acest fundal al Dunării autorul a reușit să creioneze sufletele personajelor sale. Ciobanul Opinka, chelnerul Adrian, camerista Dana, țigăncușa Agatha, sârba Magda și alți mici figuranți, toți compun micul univers existenţial al militarului la Baza din Calafat. Precum Dunărea care se învolburează sau curge lin, așa este şi stilul narativ: un val care copleșește cititorul, uneori plin de emoții, alteori de indignare, îți lasă timpul de a trage aer în piept, pentru a te copleși din nou. O apă care se izbeşte încontinuu de mal, pentru a trezi conștiința.
Autorul Ernesto Berretti şi-a regăsit elanul tinereții pentru a recompune o poveste adevărată, trăită cu 25 de ani în urmă, dar cu multe implicații în prezent. O istorie care l-a schimbat profund. O poveste din trecut, dar neașteptat de actuală, care readuce atenția asupra unei părți din Europa despre care, într-adevăr, nu se ştiu prea multe. O versiune, a sa, pe care toți o pot verifica. Iată concluzia și speranța autorului: aceea de a trăi într-o societate care să cunoască mai mult și să nu se închidă în spatele prejudecăților.
Un volum însoțit și de o bibliografie utilă pentru cititorii interesaţi de contextul istoric și tehnic al operațiunilor WEU Dunărea în cadrul conflictului iugoslav din 1992-1996 și Declarația de la Copenhaga privind sancțiunile Națiunilor Unite.

Interviu în exclusivitate cu Ernesto Berretti

Cum a luat naștere romanul? Când v-ați gândit pentru prima dată să publicați acest episod din viaţa dumneavoastră?

Romanul s-a născut dintr-o întâmplare. Eram la o lansare de carte care avea ca tematică Balcanii. La finele întâlnirii, m-am prezentat scriitorului (binecunoscutul Diego Zandel), spunându-i că aveam și eu o mică experiență în România: întrebările pe care mi le-a adresat au fost foarte detaliate, mergeau în profunzime. Când ne-am salutat, mi-a revelat că era director de colecţie la o mică editură și că erau în căutare de povești care să le trezească cititorilor pasiunea și curiozitatea. Aşadar, m-a sfătuit să scriu despre experiența mea. Nu mai scrisesem niciodată, dar mi-au plăcut dintotdeauna provocările, așa că mi-am spus: hai să încercăm! „Bine. Trimite-mi câteva pagini”mi-a răspuns. După câteva zile i-am trimis vreo 30 de pagini și, după ce le-a citit, Zandel mi-a telefonat și m-a încurajat să continuu. Am început să scriu anul trecut în aprilie (n.r. 2018) și am terminat în două luni. I-am specificat directorului editurii că aș fi vrut să public cartea până la finele anului, deoarece era a 25-a aniversare de la începutul misiunii pe Dunăre, deci avea şi o semnificație evocativă specială. Să dedic volumul tuturor colegilor care au participat la misiune pentru mine avea o însemnătate deosebită. Ca în transă, când mă întorceam de la serviciu mă închideam în casă și scriam timp de cinci-șase ore. În spatele scriiturii a existat și o cercetare minuțioasă a variilor aspecte istorice, totul fiind prezentat într-un limbaj destinat publicului larg. Pentru mine a fost o mare emoție să pot scrie această carte. Nu e doar povestire, ci și descoperirea concretă a ceea ce am trăit acolo. În timp ce mă aflam la Calafat, ca Beretă Albastră, predomina munca, trebuia să fac astfel încât contribuția mea să readucă pacea în acea zonă de război. Acum, după 25 de ani, trăiesc totul cu o maturitate diferită și în carte am încercat să răstorn situația: am recuperat acele relații pe care nu am reușit să le aprofundez atunci, deoarece le consideram marginale experienței mele.

Ce semnificație are titlul Non ne sapevo niente (Nu știam nimic)?

Este una dintre metaforele prezente în carte. Nu știam nimic despre ceea ce urma să găsesc în acea periferie românească extrem de frumoasă și neglijată. Iată, ar putea fi și prima observație pentru cine a terminat de citit volumul: îmi place să îmi imaginez că fiecare cititor sau cititoare, la sfârșit, ar putea considera că „nici eu nu știam nimic". Asta înseamnă că, atunci când ai terminat de citit, vei ști ceva mai mult. Apropo de neștiință, este semnificativă metafora despre paleta de culori, a pictorului, respectiv a cumpărătorului unui tablou. Dar nu doresc să stric gustul interpretării personale a celor care vor citi cartea; spun doar că „nu știam nimic" a fost o concluzie comună pentru toți cei care au participat la misiune, fără deosebire de naționalitate sau grad.

Cum ați găsit stilul potrivit pentru această poveste?

Vocea narativă este cea a unui militar, care nu folosește un limbaj academic sau cizelat: când este nevoie, el înjură și blestemă. Spre exemplu, când l-am descris pe ciobanul Opinka în timp ce urina pe malul Dunării, am scris intenționat „se pișa", deoarece el nu era o prințesă, și era exact ceea ce făcea pe malul românesc privind către Bulgaria, simbolic către lumea întreagă, pișându-se fără jenă, pentru că el era Opinka, un simplu cioban care nu avea nimic de pierdut. Stilul a fost dictat de universul naratorului: „Ce personalitate aveam departe de familie, în mijlocul celorlalți militari, într-o zonă necunoscută?", m-am întrebat. O personalitate echilibrată, a unei persoane care dorea să cunoască, deci era deschisă schimbării. Mi-am acceptat schimbarea propriului punct de vedere – necunoscător al adevărului – și l-am descris într-un limbaj real, clar și pentru românii care vor citi această carte. Jocul continuu de creştere și slăbire a ritmului, alternând drama cu relaxarea, mi-a fost util pentru a împleti diferitele situații, de la cele mai grave, precum Srebrenica sau spitalul psihiatric, până la cele mai lejere, precum glumele dintre militari.
I-am ascultat pe prietenii români care mi-au povestit experiența lor în timpul dictaturii: m-a mișcat foarte mult să îi văd plângând sau să le ascult vocile tremurânde. Dacă am reușit să transcriu emoțiile pe care le-am încercat, acestea vor suscita probabil reflecții profunde, importante în lupta împotriva prejudecăților. Suntem plini de prejudecăți, însă dacă nu le combatem cu un minim de cunoștință de cauză, acestea ne vor distruge.

Vorbind despre personaje, unul dintre cele mai prezente în carte este Gregor Samsa. Un gândac de bucătărie. Ați dat un nume insectei care vă tortura viața la Bază. Este o alegere simbolică, dacă ne gândim că Gregor Samsa a devenit mai uman când s-a transformat într-un gândac. Cum ne explicați această metamorfoză? Și ce legătură are cu Ernesto Berretti?

Sigur, și aceasta este o metaforă. În carte m-am folosit de porci ca să vorbesc despre libertate; de cormorani și pescăruși pentru a vorbi de diversitate; de gândacul de bălegar pentru a vorbi despre aparență. Gregor, într-adevăr, reprezintă o metamorfoză. O triplă metamorfoză. Prima este a mea, cea a unei Berete Albastre: când ajung la Calafat mă simt superior tuturor, un superom occidental, eu este primul cuvânt pe care îl rostesc. Iar în momentul în care decid să revin în Italia, o fac pentru că tot ce mi se întâmplă mă copleşeşte și aș putea risca să îmi pierd luciditatea în ceea ce fac, devenind un potenţial pericol inclusiv pentru colegii mei. A doua metamorfoză este cea a românului care nu îl mai privește pe occidental în mod ciudat. Noi ne-am dat seama ca bărbații din Calafat ne priveau cu invidie. Ne vedeau cum pășim siguri, vedeau în noi stereotipul bunăstării. Erau și îngrijorați că femeile lor ar fi putut face o comparație. Până la urmă a existat o apropiere, ei au încercat să imite unele comportamente pozitive, pornind de la salut. A treia metamorfoză, obiectivă, este cea declanșată de context, aceea care ajută la apropierea de „ceilalți" și aduce în discuție motivele pentru care se nasc prejudecățile: cine caută schimbarea, o poate face. Și, uneori, o carte poate ajuta la o reflecţie mai profundă.

Cum a schimbat experiența de la Calafat viața dumneavoastră de familie?

Când m-am întors a existat un moment de readaptare, pentru că acolo cu Gregor Samsa am trăit momente dificile, întrucât îl găseam peste tot, în iaurt, în pâine, în duș, umbla pe pernă. Cu Gregor nu a fost deloc dragoste. Am depășit acel moment în mod gradual: pentru un timp mâncam pastele într-un mod ciudat. Unele obișnuințe au devenit manii. Din fericire, am avut dragostea familiei, ca un val care a avut o forță atât de puternică încât a inundat plaja care s-a creat în cele șapte luni. Acea plajă a rămas cufundată de viața care a continuat: de ceilalți fii pe care i-am avut, de muncă, de sport. Când a existat posibilitatea de a mă întoarce în acele locuri în mod simbolic, cu mintea și cu inima, deoarece eu mă aflam acasă (n.r. autorul nu s-a mai întors niciodată la Calafat din 1995), am regăsit plaja, și pe plajă scoicile, stelele marine și pietricelele colorate. Am încercat să le adun pe toate și să le ordonez în această poveste pentru a le da un sens. Deci, când am revenit acasă, impactul emotiv al familiei a copleșit restul. Experiența din România a fost o oportunitate care m-a îmbogățit, a fost un privilegiu pentru mine să-i cunosc pe oamenii aceia. M-a făcut să înțeleg că pe pământ nu suntem numai noi. De fapt, noi suntem ceilalți pentru alții: celălalt este doar o persoană care stă lângă tine, te privește și îți vorbește. Cât timp considerăm că ceilalți sunt frumoși, că ceilalți sunt urâți, rămânem blocaţi și nu ajungem nicăieri.

În încheiere, ce raport are italianul Ernesto Berretti cu numeroasa comunitate românească care trăiește în Peninsulă?

Inscripţia de pe Monumentul UEO




Poză de grup la Monumentul UEO




La Bază




La piaţă




Opinka




În baltă




Prezentarea cărţii la Accademia di Romania din Roma

Foto copyright: Ernesto Berretti