Fabio Francione despre Pasolini și limbajul corpului, la cincizeci de ani de la moartea acestuia

Data de 2 noiembrie a marcat împlinirea a cincizeci de ani de la asasinarea lui Pier Paolo Pasolini, ucis în 1975 pe pista aeroportului de hidroavioane din Ostia. O jumătate de secol fără unul dintre cei mai importanți intelectuali ai secolului XX, a cărui moarte, la doar 53 de ani, rămâne în continuare învăluită în mister. În întreaga Italie au avut loc numeroase evenimente comemorative, de la Ostia până la Casarsa della Delizia, în provincia Pordenone, unde Pasolini este înmormântat.
Pentru rubrica „Întâlniri critice”, l-am intervievat pe Fabio Francione, editorul volumului Pier Paolo Pasolini sconosciuto. Interviste, scritti, testimonianze (Edizioni Falsopiano, 2010, 234 pagini) — Necunoscutul Pier Paolo Pasolini. Interviuri, scrieri, mărturii, o carte care oferă o ocazie unică de a explora arta cinematografică, teatrul, poezia, muzica și alte dimensiuni adesea considerate, în mod eronat, secundare, dar profund revelatoare pentru diversitatea lingvistică și expresivă a poetului-regizor în anii săi cei mai creativi.
Volumul reunește texte și mărturii semnate de importante personalități culturale, printre care Gideon Bachman, Bernardo Bertolucci, Federico Fellini, Goffredo Fofi, Vittorio Gassman, Marco Tullio Giordana, Francesco Leonetti, Carlo Lizzani, Jonas Mekas, Cesare Musatti, Pier Paolo Pasolini, Roberto Perpignani, Enzo Siciliano, Piero Spila, Antonello Trombadori și mulți alții.
Interviul nostru se concentrează pe tema limbajului corporal.


Pasolini și erotismul, sexul, corpul. Considerați că acestea sunt teme narative sau ar trebui înțelese ca elemente-cheie pentru interpretarea imaginației sale și a modului său de a privi lumea?

La cincizeci de ani de la tragica și barbara crimă, despre care știm destule în privința modului în care s-a petrecut, dar încă prea puține despre adevărații instigatori, care nu trebuie confundați cu „copilul străzii” Pino, zis și „broasca” Pelosi, și la doar trei ani după celebrarea centenarului nașterii sale, ca să nu mai amintim de comemorările la 20, 30 și 40 de ani de la moarte, Pasolini, în opinia mea, nu mai este „necunoscut”. Acest fapt mă face să cred că, încă de acum douăzeci de ani, ar fi fost poate mai potrivit să se fi oprit cu o „stație” mai devreme, să spunem la înălțimile Volgar’eloquio, în loc să ajungă la acea fatidică zi de 2 noiembrie care avea să năruie totul,  inevitabil, așa cum știm.
Totuși, așa cum intenționam să arăt într-un studiu mai amplu (pe care l-am abandonat chiar când devenea mai captivant), Pasolini este astăzi „recunoscut”: în toate privințele, în tot ceea ce a dorit să fie. Mi-aș dori să văd, într-un ipotetic clasament, ce poziție ar ocupa în secolul XX ca poet, romancier, regizor, jurnalist polemic și așa mai departe. Și, mai ales, dacă este „recunoscut” pe deplin ca intelectual în eșaloanele superioare ale societății italiene. Acel amestec pe care el însuși îl numea vitalità disperata — „vitalitate disperată”.
Există apoi reflecția privind receptarea internațională a gândirii sale. Mai mult decât studiile, eseurile și traducerile, consider că reinterpretarea poetică realizată de o vedetă rock precum Patti Smith este perfectă și semnificativă.
Nu evit întrebarea și sunt conștient că răspunsul meu pare să o ocolească. De fapt, nu se poate nega că evenimentele care au dus la moartea sa s-au datorat și vitalității sale sexuale bulimice, care a caracterizat toată partea nocturnă a existenței lui. Cu toate acestea, nu cred că astăzi,  într-o epocă în care sexualitatea este intensificată masiv, fără precedent în trecut, Pasolini, dacă ar fi încă în viață (lucru imposibil din punctul de vedere al vârstei), ar avea mai mult spațiu decât orice alt intelectual sau scriitor italian.


Pasolini transformă corpul într-un loc al autenticității și al scandalului. Poate această dimensiune „sacră” a corpului să fie combinată cu animalitatea reprezentării erotice din filmele sale?

Dacă ne gândim la experiența trăită de poet și apoi transferată, prin intermediul altcuiva, pe ecranul cinematografic, există în acest gest ceva indescriptibil de sacru  și chiar de sacrificial, dacă vreți. Mi se pare că percep suma acestor tensiuni atât în finalul filmului Accattone, cât și în Evanghelia după Matei. Le regăsesc, de asemenea, în mijlocul transformărilor antropologice ale epocii și în Teorema, precum și în operele care au urmat.
Dar aici intervine și eșecul teatrului său, o temă care complică, și discuțiile ar deveni foarte complexe.


Sexualitatea, atunci când este descrisă în mod explicit, poate fi considerată un limbaj pur politic?

La Pasolini, totul devine politic, inclusiv homosexualitatea sa, pe care o povestește fără filtre de îndată ce vorbește sau, mai precis, de îndată ce scrie. În acest fel, sexualitatea tout court capătă și ea o dimensiune politică. Pe de altă parte, sunt bine cunoscute pozițiile sale contrare față de mișcările de protest din anii 1970, până în punctul în care a fost acuzat de antimodernism. Mulți nu au înțeles că retorica sa, atât de originală, era înaintea timpului său. Aș numi-o, prin urmare, „inactuală”, deși profund impregnată de ideologie și de pasiune.


Opera lui Pasolini a fost supusă în mod constant cenzurii? Credeți că aceasta a fost o formă de protecție morală sau o modalitate de a neutraliza o voce considerată incomodă?

Bibliografia dedicată proceselor și cenzurii la care a fost supus Pasolini este la fel de vastă precum cea consacrată operei sale. Și acest fapt descrie mai degrabă personajul decât persoana lui Pasolini.


Privind înapoi la unele filme: erotismul pare să fi trecut de la vigoarea populară la violență și degradare. Este așa?

Mi se pare că acest lucru este valabil mai ales pentru filmele târzii ale lui Pasolini, culminând cu Salò, un film profund tulburător. Pentru a înțelege ce se petrecea în mintea poetului și regizorului în acea perioadă, ar fi nevoie de descrierile și mărturiile celor care i-au fost aproape. Pare să fi pierdut complet lumea extrem de idealizată pe care o inventase, la propriu și la figurat, și pe care o transformase în propria sa mitologie.
Nu trebuie uitat că filmul care marchează renunțarea sa la „trilogia vieții” merge în paralel cu scrierea Petrolio și cu alte proiecte importante, precum rescrierea Comediei lui Dante sau filmul despre Sfântul Paul, pentru a menționa doar titlurile cele mai cunoscute. La toate acestea se adaugă și activitatea lui de editorialist pentru Corriere della Sera.


Citind Pasolini, sexul pare să constituie o formă de cunoaștere. În ce sens poate dorința, pentru Pasolini, să reprezinte o modalitate de a se apropia de celălalt?

Pot răspunde reluând ceea ce am spus mai devreme: Pasolini a inventat o lume, aceea a suburbiilor romane, și apoi a mers mai departe când a înțeles că oamenii pe care îi iubise se schimbaseră. Aș îndrăzni să spun că dorințele și aspirațiile lor au crescut odată cu evoluția și progresul societății italiene, iar acest lucru l-a determinat pe Pasolini să caute altceva. A trecut la explorarea Africii și Indiei, prin călătorii și filme, pentru a redescoperi acea lume primitivă, originară, pe care o simțea pierdută.


Ce legătură, explicită sau ascunsă, vedeți între erotismul „ragazzi di vita” și nostalgia lui Pasolini pentru o lume pre-burgheză, încă nealterată de consumism și standardizare?

Erotismul „copiilor străzii” face parte, desigur, din invenția literară a poetului. Știm însă că acel Grand Tour realizat de domni și nobili, din secolul al XVIII-lea și până în anii 1950–1960, în special în sudul Italiei, a devenit, de asemenea, o constantă în căutarea sexului ocazional și homosexual. Recitirea acestei tradiții în această cheie mi se pare în continuare logică, firește, dintr-o perspectivă retrospectivă și istorică asupra moravurilor.


La cincizeci de ani după moartea sa: ce moștenire a lăsat?

Acum trei ani credeam că Pasolini mai are încă multe de spus, citindu-i și punându-i în scenă teatrul, tragediile, dar și primele sale tentative dramaturgice. Acest lucru s-a întâmplat odată cu montarea tragediilor sale la Bologna, într-un proiect conceput de Giovanni Agosti. Astăzi, însă, cred că moștenirea reprezentată de Petrolio și Salò e la morte capătă o lumină aparte, mai ales datorită volumului Volgar’eloquio și micului tratat pedagogic Gennariello.

Interviu realizat de Afrodita Cionchin şi Giusy Capone

Traducere de Ştefan Miță
(masterand, Universitatea din București)
Coordonator: lect. univ. dr. Miruna Bulumete

(nr. 12, decembrie 2025, anul XV)