Dincolo de cuvintele cântecelor. În dialog cu textierul Fabrizio Berlincioni Unora nu le este chiar atât de evidentă măreția artei. Și, totuși, dacă li s-ar cere să-și imagineze o lume lipsită de culoarea tablourilor, de formele piețelor și ale clădirilor, de poveștile cărților, filmelor, cântecelor, o asemenea lume ar fi un infern. Un infern de indivizi solitari al căror maxim efor comunitar ar fi acela de a-şi căuta hrana necesară pentru a supraviețui. Arta nu doar colorează, emoționează și bucură existența oamenilor, ci îi face să conștientizeze totodată că puterea stă în capacitatea de a fi uniţi.
Un textier este cel care reușește să sintetizeze în trei, patru minute o poveste de la început la sfârşit. Cântecele sunt, în esenţă, povești în rime. Obiectivul celui care scrie cântece este cel de a-i emoționa pe ascultători chiar de prima dată când aud o melodie. În viziunea mea, o piesă nu trebuie să fie ermetică, obligând ascultătorul să se întrebe ce vrea să spună. Există totuși textieri care scriu în acest fel și sunt extraordinari. Nu e, însă, stilul meu. Eu am un mod direct, caut imagini noi pentru a povesti un sentiment. Sunt un poet dăruit muzicii. Pe lângă muzică, ai avut o carieră importantă în domeniul sportiv. Cum s-au împăcat muzica și sportul? Ce elemente au în comun? Aparent, nu au nimic în comun. Totuși, sportul m-a ajutat mult la scris. Graţie sportului, am colindat lumea și am trăit experiențe extraordinare. Spre exemplu, am petrecut o lungă perioadă la Paris, unde antrenam echipa franceză de serie A și unde am avut prilejul să trăiesc experiențe de viață foarte importante. Sportul, totuși, e disciplină, pe când scrisul, pentru mine, este inspirație. Nu sunt un scriitor disciplinat, pentru mine timpul în artă e nedeterminat. Doar când am o scadenţă devin disciplinat. Desigur, cu trecerea timpului, am devenit un profesionist și acest lucru m-a ajutat mult. În orice caz, piesele care se nasc în mod spontan, dintr-o nevoie nestăpânită de a spune o poveste, au o altă forţă. Cum se poate întreprinde cariera de textier? O spun mereu la lecțiile pe care le țin: fără puţin noroc, nu se face nimic. Aveam 19 ani, mă fascina Baglioni. În acea perioadă, scriam cântece în timpul liber. La un moment dat, am scris o piesă, Non lo faccio più, care povestea despre o fată care se dezbracă pentru prima dată în faţa iubitului. Le-am cântat-o prietenilor, colegilor de echipă și toți mi-au zis să o arăt cuiva cu experiență. M-am lăsat convins, am înregistrat o casetă și i-am dus-o unui muzician din Napoli, prin niște prieteni comuni. M-a sunt după vreo două luni și mi-a zis că vrea să ducă piesa mea la Sanremo. Și a câștigat. Un cântec de care te simți legat în mod deosebit? Cu siguranță Mi manchi. L-am scris pentru fratele meu, care s-a stins în 1982. Care sunt caracteristicile unui textier? Ce anume trebuie să aibă cine vrea să se dedice acestei profesii? Scrisul este ceva care izvorăște din tine și nu știi de ce se întâmplă. Cum văd eu lucrurile, una e să scrii poezii și alta e să scrii piese muzicale. Spre exemplu, rima împerecheată e considerată puţin învechită. O melodie trebuie să respecte anumite canoane, rima este necesară, cuvintele trebuie să aibă o muzicalitate altfel sunt greu de cântat, iar asonanțele pot avea o mare forţă.
Interviu realizat şi tradus de Irina Ţurcanu |