Fabrizio Pasanisi: „Conrad este o mină aproape inepuizabilă”

„Conrad este un scriitor de o mare complexitate, etichetat uneori în grabă drept autor de aventuri, când aspectul care îi îmbogățește operele este profunzimea psihologică a personajelor, combinată cu contextul în care acționează și cu evoluția poveștilor, cele care fac cititorul să nu lase cartea din mână.”
Discutăm despre multiplele fațete ale ficțiunii lui Conrad cu Fabrizio Pasanisi, scriitor și jurnalist, traducătorul cărții Salvarea lui Josepf Conrad (Nutrimenti 2014). De asemenea, l-a tradus pe R.L. Stevenson, cu Refluxul mareei (Sellerio Editore 1994) și Oamenii veseli (Nutrimenti 2016). A publicat la Nutrimenti Bert e il Mago (2013), mențiune a juriului Premiul Calvino 2012, câștigător al Premiului Bagutta 2014 prima operă, și Insula care dispare. Călătorie în Irlanda de Joyce e Yeats (2014); la Giulio Perrone Editore, La Dublin cu James Joyce. Portretul unui oraș și al unui scriitor e (2019); La Sankt Petersburg cu Vladimir Nabokov (2021).


Conrad a reușit să recreeze cu măiestrie atmosfere exotice grație unui limbaj foarte bogat, în ciuda faptului că engleza era doar a treia sa limbă, după poloneză (limbă maternă) și franceză. Putem presupune că a vrut să reflecte îndoielile sufletului uman în confruntarea cu ținuturile sălbatice?

Conrad este un scriitor de o mare complexitate, etichetat uneori în grabă drept un autor de aventuri, când aspectul care îi îmbogățește operele este profunzimea psihologică a personajelor, combinată cu contextul în care acționează și cu evoluția poveștilor, cele care fac cititorul să nu lase cartea din mână. Aspectul exotic al multora dintre scrierile sale derivă din experiențele sale de marinar, din lunga perioadă pe care a trăit-o pe mările din cealaltă parte a lumii înainte de a se dedica scrisului, deci lumi, locuri, pe care le cunoștea foarte bine. Ne dăm seama de acest lucru atunci când facem cunoștință cu un personaj în mare parte autobiografic precum Marlow, naratorul mai multor opere, sau când ne duce la marginea, sau în centrul Pământului, arătându-ni-l pe Kurtz în Inima întunericului, sau când ne dezvăluie o figură retrasă precum controversatul protagonist din Agentul secret, un biet om care se vede prins într-o situație pe care nu o poate gestiona. La fel se întâmplă și cu personaje care aparțin altor meleaguri și altor culturi, cum este cazul seriei de romane malaeziene. În cărțile lui Conrad percepem adesea sugestii din literatura rusă, din Dostoievski, cu siguranță nu pentru referințele exotice, ci tocmai pentru scrutarea minţii umane, pentru încercarea, întotdeauna reușită, de a ne pune față în faţă cu noi înşine, de a ne face să reflectăm asupra a ceea ce suntem.


Deși multe dintre operele lui Conrad sunt pătrunse de nu puține elemente de inspirație romantică, el este considerat, înainte de toate, un important precursor al literaturii moderniste. În ce măsură ar fi putut influența scriitori precum Jack London, Ernest Hemingway sau David Herbert Richards Lawrence?

Nevoia de a pune etichete și de a delimita genuri a dus la discuții despre un Conrad modernist. Dincolo de termenul în sine, care ar putea fi un bun recipient pentru orice, aşa cum ai spune că un autor este „contemporan”, ce are Conrad în comun cu Joyce sau Virginia Woolf? Foarte puțin, în afară de epoca istorică în care au trăit. Bogăția limbajului lui Conrad nu derivă dintr-o căutare estetică specifică, sau nu numai, ci mai ales din propriile rădăcini, din faptul că s-a născut vorbitor de limbă poloneză și abia mai târziu a ajuns să cunoască franceza și engleza. Propozițiile lui Conrad sunt dens articulate, pline de incizii, ceea ce este neobișnuit în literatura engleză, abundă în puncte de suspensie, cratimă, punct și virgulă, și toate acestea nu sunt doar rezultatul unei intenții formale precise. Din cauza particularității limbajului său, s-a luptat să fie acceptat în lumea literelor britanice, intrând într-un anumit fel în conflict cu un mediu afectat de un snobism atavic. Virginia Woolf a scris că Conrad a cochetat cu engleza „mai mult pentru calitățile sale latinești decât pentru cele saxone” și a adăugat că „iubita sa limba engleză, stilul său, este uneori puțin somnoros...” Limbajul autorilor americani, precum London sau Hemingway, este mai fluid, mai puțin dificil de urmărit și, mai presus de toate, mai ușor de parcurs pentru traducător. Apoi, influența lui Conrad există, este adesea documentată, chiar dacă Hemingway însuși nu a avut cuvinte pozitive pentru autorul lui Lord Jim, ba chiar a afirmat că tocmai această operă era proastă, respingând-o în termeni foarte clari. În cazul lui Jack London, avem o scrisoare a acestuia din urmă în care, după ce a citit Victoria, își exprimă toată admirația față de Conrad și îi spune că a început să scrie după ce i-a citit primele lucrări. Conrad îi răspunde numindu-l coleg, și nu se referă doar la aspectul literar, ci și la legătura cu marea care îi privea pe amândoi. Dacă ar trebui să aleg cel mai conradian scriitor dintre contemporanii săi, l-aș alege tot pe V.S. Naipaul, care a scris și el un eseu lămuritor despre autorul anglo-polonez.


„... Prin puterea cuvântului scris, să vă fac să ascultați, să vă fac să simțiți... dar mai presus de toate să vă fac să vedeți. Asta e tot, și nimic mai mult. Dacă voi reuși, veți găsi aici, după dorințele voastre: încurajare, consolare, teamă, fascinație - tot ceea ce doriți - și, poate, chiar și acea fărâmă de adevăr pe care ați uitat să o cereți." Cât datorează romanul de aventuri al lui Conrad artelor vizuale, în special Impresionismului?

D’autres fois, calme plat, grand miroir / De mon désespoir (”Alteori, calmă și întinsă, mare oglindă / A disperării mele!”). Conrad menționează în motto, în Linia de umbră, Baudelaire din La Musique, al cărui prim vers este: La musique souvent me prend comme une mer! (”De multe ori, muzica mă poartă ca o mare!”). În Linia de umbră, scriitorul relatează într-o manieră autobiografică mascată transformarea unui tânăr în adult în urma unui ritual de trecere, care în narațiune coincide cu misiunea protagonistului de a comanda o navă și cu ghinioanele pe care acesta le întâmpină în consecință.  Subtitlul este: O mărturisire. Ne aflăm în inima operei conradiene, care deja în acest subtitlu, dar și în referința nuanțată a titlului însuși, dezvăluie intenția autorului, aceea de a ne spune nu doar o poveste despre mare, ci de a ne face să o trăim prin emoțiile protagonistului-narator, de a ne-o oferi pe calea intimistă, cea a confesiunii. „Boala timpurie a tinereții târzii m-a atacat și m-a purtat departe. Departe de nava aceea, vreau să spun”. Conrad ne oferă propriul cântec și propria durere în această operă de maturitate atât de impregnată de nostalgie, în care temele impresionismului sunt toate prezente. În timp ce îl citim pe Conrad, odată cu acalmia care pune stăpânire pe vasul condus de protagonist, în timp ce soarele de pe cer și boala de la bord nu dau niciun răgaz, ni se pare că ne aflăm în fața, pe lângă versurile lui Baudelaire, a celebrului tablou al lui Monet, Impression, soleil levant, cel de la care a pornit un întreg curent în pictură. Este ușor, așadar, să juxtapunem anumite imagini conradiene cu peisajele marine ale lui William Turner, să regăsim în multe tablouri ale pictorului londonez, considerat adesea un preimpresionist, același port de pe Tamisa în care se deschide Inima întunericului.


Criticii literari ai vremii, pe de o parte, au comentat cu bunăvoință scrierile lui Conrad, iar pe de altă parte, au subliniat că stilul său „exotic”, narațiunea complicată, temele literare profunde și pesimismul său descurajau adesea cititorul. Cât de complicat a fost să-l traduceți pe Conrad?

M-am aventurat doar să traduc Salvarea, considerată pe nedrept o operă minoră a lui Conrad. Dificultățile sunt multe, prima fiind aceea de a reda în italiana modernă bogăția frazării lui Conrad, engleza lui atât de puțin englezească. Traducerea riscă ușor să devină greoaie, ceea ce ar fi în detrimentul unor povești convingătoare; de aceea am considerat că este permis, pe alocuri, să simplific construcția, pentru a nu-l face pe cititor să piardă ritmul general și pentru a nu-l îndepărta de ceea ce a fost intenția autorului, adică să-l lase să vadă, aproape să atingă, locurile, chipurile, acțiunile. O altă dificultate vine din acuratețea lui Conrad, atât în descrierea locurilor – prin intermediul hărților digitale moderne și a vederilor din satelit am reușit să găsesc destul de precis plaja pe care eșuează nava din Salvarea – cât și în termenii legați de navigație. Dacă nu ești un expert în marină, în vele, dacă nu descifrezi măcar termenii tehnici din acea perioadă legați de comerț, traducerea devine inevitabil imprecisă. Din fericire, există acum și pe internet instrumente, cum ar fi dicționarele vechi, care pot fi de ajutor.


Conrad a inspirat mai multe filme, printre care Lord Jim, The Duellists și Apocalypse Now, bazat în mare măsură pe cartea sa Inima întunericului. În ce constă farmecul care învinge timpul?

Cu siguranță Conrad, mai ales din motivele menționate mai sus, este un autor atemporal, dificil de încadrat. Se menționează romantismul său, dar dintr-o dată devine modern, actual, mult mai aproape de noi decât ne-ar spune datarea scrierilor sale. A povestit despre mare și despre multe locuri care pentru noi sunt îndepărtate, dar a știut să abordeze și romanul istoric cu mare pricepere, iar o poveste precum Dueliștii poartă în sine atât reconstituirea exactă a unei epoci, cât și confruntarea dintre două personalități complet opuse. Conrad este o mină aproape inepuizabilă, în italiană poate fi abordat în numeroase ediții, dar în special prin intermediul operei complete realizată de Ugo Mursia, un pasionat al lui Conrad. Munca lui Coppola la Apocalypse Now relevă una dintre posibilitățile de raportare la paginile lui Conrad: rămânându-le fidele, fără a le altera mesajul de bază sau bogăția unor personaje, dar reușind să descrie contemporaneitatea într-un mod la fel de puternic, redescoperind  temele confruntării dintre civilizații, încă atât de actuale și astăzi, și imposibilitatea de a le rezolva.

           
Între ficțiune și poezie, literatura română este constant tradusă în italiană, cu nume importante precum Ana Blandiana, Herta Müller, Norman Manea, Mircea Cărtărescu, Emil Cioran, Mircea Eliade, iar revista „Orizonturi culturale italo-române” înregistrează publicațiile în baza de date Scriitori români în limba italină: 1900-2024. În ce măsură credeți că este cunoscută în Italia și ce scriitori români v-au atras atenția?  

În timpul studiilor mele universitare – sunt licențiat în psihologie – și apoi, mai sporadic, m-am confruntat adesea cu opera lui Mircea Eliade, un punct de referință prin lucrările sale în domeniul  antropologiei și religiei. Dar când mă gândesc la literatura română, există doi autori indispensabili pentru mine: Ionesco și Cioran. Despre acesta din urmă, ale cărui lucrări publicate de Adelphi le-am citit întotdeauna cu pasiune, inclusiv iluminantul Quaderni, am scris la un moment dat legat de relația sa cu un alt geniu al secolului XX, și un alt personaj în multe privințe sui generis, Samuel Beckett. Autorul romanului Așteptându-l pe Godot este creatorul unei poetici cu un conținut similar lui Cioran, unde aspectele cele mai evidente sunt redate prin ironie, sau uneori chiar printr-o comicitate tragică, și prin paradox.