„Restaurator devii, nu te faci, e un proces al devenirii”. În dialog cu Filip Petcu

Despre domeniul extrem de complex al restaurării, cu frumuseţile, transformările şi provocările sale în zilele noastre, discutăm cu Filip Petcu, artist vizual, pictor și restaurator. Lucrează ca lector la Facultatea de Arte și Design (FAD) de la Universitatea de Vest Timișoara (UVT), şi restaurator de pictură la Muzeul Naţional de Artă Timișoara. Activează atât în sectorul cultural public, cât și în cel privat, fiind membru fondator și director al CR-CERC – Centrul regional de cercetare și expertiză în restaurarea și conservarea patrimoniului cultural, FAD, UVT – și vicepreședinte și membru fondator al SMAT, Uniunea Muzeului de Artă Timișoara, fiind implicat în proiecte, ateliere și acțiuni inovatoare alături de organizații, companii, muzee și fundații locale, naționale și internaționale.
De curând, a contribuit la organizarea Workshop-ului online Analiza Multispectrală a Picturilor, care a adunat pe pagina de facebook a CR-CERC un număr de 12.000 de vizualizări și 120 de profesioniști pe platforma Zoom, care au participat activ la prezentarea din data de 23 martie 2021.


Care a fost motivul pentru care ai devenit restaurator?

Întotdeauna m-au pasionat lucrurile vechi, energia pe care o emanau prin staticitatea lor solemnă, chiar şi în condiţia lor fragmentară, erodată adesea până la ruină sau materialitate derizorie; la fel şi siturile sau locurile încărcate cu timpi, de notele de subsol ale memoriei. Nu am înţeles dintru început ce subsuma restaurarea, dar pentru mine avea să însemne un drum pe care părea cel puţin provocator să o apuc. Iar pictura mi-a plăcut mereu, de copil am fost atras de imagine, de pictură, de icoană. Imaginea care face vizibil şi nu exprimă rigid, în mod reprezentaţional, vizibilul. Am intuit că în spatele acestei energii pe care o emană obiectul se ţes şi unele înţelesuri ce ţin de modul în care e pusă materia constitutivă în slujba creaţiei, ca amprentă a creatorului, iar modul în care materia devine spirituală prin morfologia obiectului, prin textură, prin conotaţiile ei sub aspect simbolic, devine o marcă specifică a culturii, a unei stări de spirit, a unui gest unic şi irepetabil. Conservarea acestor urme ale unor gesturi culturale în tandem cu amprentele succesive ale eroziunii timpurilor reprezintă un soi de efort de cartografiere a valorilor care dau sensul trecerii noastre prin această lume şi, totodată, semnalizează, ca nişte marcaje, borne de orientare şi de recalibrare ale omului faţă de trecutul care în mod firesc i-a modelat conştiinţa şi contextul contingentului de astăzi.  Apoi, restaurator – cum ai spus – devii, nu te faci. E un proces al devenirii care nu cred că se încheie prea curând, eşti mereu într-o încordare a imprevizibilului ivit la interferenţa, polaritatea dintre artă şi ştiinţă, între cunoaşterea fizică a materiei cercetate prin mijloacele tehnicii, cu aportul tuturor ramurilor complementare ce se întind chiar până în industria militară şi cea farmaceutică, respectiv cunoaşterea spirituală a sensului pe care îl poate asuma materia, ce se preschimbă în ceea ce noi numim artă, luând chip şi/sau formă.

Ce presupune această meserie şi cum se prezintă restauratorul de astăzi?

Restaurarea presupune cunoaştere interdisciplinară şi disponibilitate de a plonja în domenii transdisciplinare; asta ca să definim ce presupune parcursul devenirii ca restaurator. Această disponibilitate spre multidisciplinaritate se conjugă cu deschiderea spre munca în echipă, predilecţia spre observaţie, studiu, detaliu, mai greu de înţeles de un neiniţiat. Dacă arta cuprinde o serie de ramuri vocaţionale pe diverse direcţii specifice, la fel şi ştiinţele exacte înscriu cel puţin la fel de multe direcţii utile în analiza şi cercetarea condiţiei materiale a operei de artă, între fizică, biologie, chimie. Iar astăzi, fără tehnică, este naiv să ne imaginăm că mai putem face cu adevărat restaurare. Pentru că în restaurare există principii şi probleme de concept ce vizează respectul faţă de original, fie şi fragmentar, păstrarea cu orice preţ a autenticităţii obiectului sub aspect istoric, estetic, funcţional, cultic, etc. Restauratorul de astăzi se disociază de semnificaţia pe care acest termen o avea în trecut. Restauratorul studiază, analizează, observă, conservă materia prin tratament profilactic sau intervenţii de restaurare conservativă asupra materialelor originale; însă nu se ocupă cu a face un text nou al obiectului printr-o restaurare filologică, ci mai degrabă se preocupă de valorificarea sensului şi unităţii potenţiale a fragmentului în a reflecta energia supravieţuirii obiectului în matricea prezentului, respectiv a-l pune în valoare.

Messors, restoration workshops, 2018

Dacă ar fi să faci o paralelă tehnică, metaforică și științifică, cu ce profesie ai putea asemăna restaurarea?

Cred că cea mai la îndemână paralelă este una previzibilă, între restaurare şi medicină. Am spus-o şi o repet, dincolo de aspectul curativ, care vizează prelungirea vieţii unor pacienţi, atât în medicină cât şi în restaurare trebuie să ai un dialog cu pacientul pentru a stabili un diagnostic, o procedură de tratament şi o strategie remedială individualizată. Nu există reţete generalizabile, ci doar scheme de tratament aplicate individualizat pe tipologia şi patologia obiectului. Restaurarea, ca şi medicina, analizează efectele unor daune pentru a decripta mecanismele produse de nişte factori cauzali. Fiecare categorie patologică îşi are proprii specialişti în medicină; la fel şi în restaurare, există categorii profesionale de specialişti ai conservării care se ocupă fie de aspecte ce ţin de investigaţii şi analiza tehnică a operei de artă, fie de conservarea preventivă, fie de restaurarea conservativă sau cea estetică, individualizat, desigur, pentru fiecare categorie de obiect în parte. Ca în medicină, colaborarea complementară între specialişti este nu doar dezirabilă ci chiar indispensabilă, iar autosuficienţa nu îşi are locul. Fiecare specialist sau expert vine cu propriul domeniu de experienţă de formare şi experienţă practică, iar acolo unde este depăşit din punct de vedere al domeniului de competenţă va consulta colegii de breaslă. Dincolo de acest front ce ţine de specificitatea colaborării intra- şi inter-instituţionale a specialiştilor, restauratorii, ca şi medicii, lucrează cu date precise, obţinute prin intermediul tehnicii actuale ce facilitează investigaţiile în laboratoare. Laboratorul de restaurare este un univers în sine. Analiza instrumentală şi tehnică impune direcţii de cercetare de la analiza multispectrală a artefactelor până la investigaţii radiologice, spectroscopice Raman sau FTIR, analize cromatografice, secţiuni subţiri, microscopie, etc. Şi, nu în ultimul rând, restauratorii şi medicii se caracterizează în general ca iubitori de artă, dincolo de programul profesional, instituţional. În România, cei mai importanţi colecţionari de artă au fost şi, probabil, au rămas încă medicii.

Restaurarea ca zonă a interferențelor culturale, aşadar: cât de importantă este abordarea multidisciplinară în acest domeniu?

Restaurarea este fără doar şi poate multidisciplinară, pentru că implică noţiuni de cunoaştere, abilităţi şi competenţe ce ţin de istoria artelor, tehnică şi tehnologie a materialelor, cunoaştere filologică, filosofică, tehnică, noţiuni de chimie, fizică, biologie aplicată, fotografie, mediu, pictură, sculptură etc., istoria religiei şi cult, antropologie, istoria culturii şi civilizaţiei ş.a. Această cunoaştere se leagă de cultura fiecărui areal geografic în care s-a produs sau se conservă artefactul supus valorificării prin restaurare. Există şi implicaţii politice profunde care stau la baza unor strategii şi prioritizări ce ţin de domeniul conservării şi restaurării. De pildă, comerţul şi traficul ilicit cu bunuri culturale sunt pe poziţia a III-a la nivel mondial, după industria militară şi cea farmaceutică. Conlucrarea specialiştilor din diverse domenii în beneficiul patrimoniului cultural subsumează colaborări între unităţi administrative care se ocupă de bunuri culturale, direcţii ale procuraturii, poliţiei de patrimoniu, laboratoare şi centre de investigaţii ce ţin de cercetarea materiei din punct de vedere fizic, chimic, biologic, centre medicale, muzee, unităţi educaţionale, centre de informatizare, secţiuni din industria textilă, a polimerilor etc., mici producători de consumabile şi tehnică, ateliere de manufactură ş.a.m.d. Un cuvânt-cheie pentru această multidisciplinaritate este condiţia unui networking şi a unei comunicări permanente, deschise, cu registrele omoloage şi domenii complementare.

Georgia, Gelati church conservation project, sec. XII, 1+1, 2005

Ce rol are laboratorul în activitatea restauratorului?

Îmi place să cred că laboratorul de restaurare este un microcosmos. Nu doar metaforic vorbind, ci şi practic, este spaţiul în care se pliază două realităţi, cea a trecutului şi cea a prezentului-contrafort. Este secţia de terapie intensivă a domeniului muzeologic, dar şi gradina de recuperare postoperatorie a pacienţilor. Dramatic, epic, liric, între atelier alchimic şi laborator, acest spaţiu reprezintă un conţinător dar şi un conţinut, pentru că adăposteşte atât lucrările de artă în starea lor degradată, cât şi pigmenţi ai registrului teluric, mineral, organic vegetal sau animal, care pot fi transformaţi în materie spirituală, prin aportul restauratorului. De la atelierul alchimic în care se mojarează pigmenţi sau se coc pământuri, se solubilizează răşini, balsamuri, uleiuri ş.a.m.d., iată că laboratorul de restaurare devine un spaţiu al introspecţiei tehnice prin analiza instrumentală de precizie, miscroscopie avansată, formularea de macro şi micro-emulsii cu nanoparticule, agitatoare magnetice, dispozitive cu ultrasunete sau laser, raze X, sisteme cu funcţionalitate de vacuum, planşe de încălzire termostată cu nanotuburi, instalaţii de distilare ş.a.m.d. Laboratorul de restaurare cuprinde un arsenal de accesorii necesare fără de care activitatea unui profesionist în domeniu riscă să cadă în derizoriu.

În acest domeniu este mai importantă munca de echipă sau latura cercetării personale?

Activitatea restaurării este condiţionată de munca în echipă şi programarea organizată a frontului de lucru. Restauratorul trebuie să ştie să îşi asume rolul într-o echipă, să comunice eficient, să fie onest şi să acţioneze etic în raport cu pacientul şi colegii săi de proiect.

Palazzo Spinelli Lab, Firenze, 2020

De unde și cum ai învățat ceea ce știi?

Meseria se învaţă dar se şi fură, ar spune unii. Eu aş spune că te formezi într-un parcurs, dincolo de diplome, specializări şi supra-specializări care, desigur, îşi au locul lor in universităţile, centrele şi cursurile de perfecţionare pe care le urmam permanent. Activitatea mea a început în 2003 la UVT, la minister, şi de aici, mai departe, s-au deschis multe fronturi de colaborare, cursuri, workshop-uri, simpozioane, care m-au purtat în Italia, Spania, Georgia, Anglia, Franţa, SUA, ultima dintre aceste experienţe fiind chiar un eveniment istoric, pe profil, la Yale University Art Gallery. Am învăţat de la maeştri, am învăţat de la lucrări şi din povestea fiecăreia, am învăţat mult din lecturi. Am fost motivat de curiozitate, dorinţa de aprofundare şi spiritul explorator. Şcoala îţi deschide perspective panoramice, îţi oferă o bază; mai departe trebuie doar să înveţi să construieşti pe acel fundament; să priveşti, deschizând permanent ferestre, coridoare, uşi. Lucrez în Facultatea de Arte Timişoara, UVT, în cadrul programului de studii Conservare-Restaurare, de când am ieşit de pe băncile facultăţii şi am fost încurajaţi de profesorii noştri de profil şi nu numai, de doamna prof.univ.dr. Doina Mihăilescu, pictor şi restaurator care a înfiinţat acest program de studii la Timişoara. Am învăţat să fim restauratori şi am învăţat să nu uităm că suntem pictori, să iubim pictura, să nu trăim fără pictură.

Ce experienţe ai avut în Italia şi care sunt aspectele pe care le-ai remarcat aici între tradiţia restaurării şi noile metode de restaurare?

Primul meu contact cu Italia în termeni profesionali a fost în 2013, un moment care m-a marcat într-un fel special. Am organizat la Timişoara împreună cu Ioan Paul Colţa şi YOCOCU Italia, prin Centrul Regional de Cercetare şi Expertiză în Restaurare şi Conservare al FAD, UVT, primul workshop de formare profesională pentru profesioniştii din România, cu reputatul chimist Maurizio Coladonato, profesor la Istituto Centrale din Roma, Academia di Belle Arte din Napoli şi Academia di Belle Arte Bologna. Tot în 2013, am participat în cadrul unei şcoli de restaurare, aş zice acum, la un prim workshop al cărui concept cuprinde, dincolo de sensul strict tehnic, practic, un sens holistic al restaurării, care se lega indisolubil de cultura locală din Puglia. Legătura mea cu Messors Inc. şi restauratorul Angelantonio Creanza s-a consolidat odată cu această primă întâlnire şi am început o colaborare pe termen lung care s-a perpetuat anual până în 2020, când pandemia a sistat şi limitat posibilitatea mobilităţilor pe glob. În 2015, am avut privilegiul să particip la realizarea unui film documentar prin Red Mammoth Media, care avea sa fie elaborat pe tema acestor worskshop-uri, film intitulat Sheperds in the Cave, care a şi luat importante premii şi nominalizări pe scena internaţională. Apoi un curs la Università Suor Orsola Benincasa din Napoli şi experienţe profesionale în Ischia, Firenze, ş.a.m.d.
Italia rămâne un reper esenţial şi lider în ceea ce priveşte patrimoniul cultural european, bune practici în restaurare, inovaţie, publicaţii, tehnică şi repertoriu al experienţei practice în diverse domenii ale restaurării. De la principalele şcoli de restaurare, romană şi florentină, de la tot ceea ce a însemnat Florenţa după inundaţiile râului Arno din 1966, odată cu studiile lui Brandi şi Phillippot, Baldini şi Casazza, Italia a devenit spaţiul în care s-a redactat teoria modernă a restaurării şi în care se experimentează cele mai actuale inovaţii privind metode şi tehnici specifice domeniului. Italia conservă în bună parte un echilibru între tradiţie şi inovaţie, între tehnica bunelor practici de măiestrie şi tehnologia avansată.

Extinzând perspectiva, în ce țări consideri că restaurarea și conservarea sunt mai „favorizate”, mai „înțelese”, mai prioritizate ca domenii culturale?

Îmi este greu să răspund la această întrebare.  Consider că acest aspect este legat de strategii politice care transcend strict domeniul înţelegerii despre importanţa patrimoniului şi rolului restaurării în toată această ecuaţie şi simt că ne aflam într-un punct sensibil. În mod cert, Statele Unite ale Americii, ţările Europei Occidentale au condiţii mult superioare celor din Europa de Est. În SUA există fundaţii private care sprijină esenţial această infrastructură. În Europa, fondurile sunt foarte limitate şi cele mai multe instituţii funcţionează cu un buget minim pe acest sector. Chiar şi în Italia. Cu toate acestea, la nivel regional, centralizat, există o infrastructură bine definită care asigură mentenanţă şi servicii pentru problemele ce ţin de restaurare. În general, totuşi, sectorul este subfinanţat şi personalul angajat din fonduri publice este foarte limitat. Un aspect grozav este faptul ca Italia dispune de un serviciu Comando Carabinieri Per La Tutela Del Patrimonio Culture, TaskForce Unite4Heritage, ce veghează asupra traficului ilicit de bunuri de artă, având un impact şi la nivel mondial.

Richard Wolbers and team, 2017
Torre di Michelangelo, Ischia / Università degli Studi Suor Orsola Benincasa di Napoli / International Academic Projects

De curând ai contribuit la organizarea unui webinar cu o participare deosebit de numeroasă, evenimentul fiind accesat de peste 12.000 de utilizatori. Ce ne poți spune despre acest curs?

Pot să vă spun că este primul eveniment din România ce asigură formarea şi informarea specialiştilor pe probleme de patrimoniu cultural, în domeniul analizelor avansate multispectrale folosind tehnologia şi platforma Xpecam, dezvoltată de Xpectraltek din Portugalia, şi că s-a bucurat de multă apreciere, fiind foarte util pentru colegi, studenţi si practicieni din muzee, universităţi, centre de cercetare, unităţi administrative şi politice, procuratură, etc. Evenimentul a fost organizat de Centrul Regional de Cercetare şi Expertiză în Restaurare şi Conservare al Facultăţii de Arte şi Design din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara.
Rezultatele și principiile care coalizează profesioniștii din jurul UVT se reflectă în valorile culturale ale regiunii, corelând ideea de responsabilitate cu spiritul de inițiativă dublat de competență, experiența certificată și dialogul multidisciplinar. UVT este membră a consorțiului universitar național și, din 2020, membră a alianței europene universitare UNITA, ce cuprinde 6 universități de prestigiu din Franța, Italia, Portugalia, România și Spania.  Misiunea pe termen lung a UVT în cadrul UNITA prevede educația centrată pe student, cooperarea inter-instituțională în serviciul energiilor regenerabile, economiei circulare și patrimoniului cultural. UVT sprijină și încurajează prin infrastructura și strategia sa inițiativa unui networking inter-instituțional solid în cadrul Regiunii de Vest a României, funcționând ca liant între instituțiile administrative din Regiunea de Vest, reprezentanții Ministerului Culturii în teritoriu, centrele de cercetare universitare și cele autonome, cele 40 de muzee din regiune, colecțiile publice ecleziale din Banat aparținând Mitropoliei Banatului, Vicariatului Ortodox Sârb, Episcopiile Romano- și Greco-Catolică, colecțiile private şi antreprenorii culturali regionali.
Facultatea de Arte din Timișoara, ca parte din UVT, promovează, susține și încurajează inițiativele privind salvgardarea patrimoniului cultural național mobil și imobil, prin Centrul Regional de Cercetare și Expertiză în Restaurare și Conservare. CR-CERC își propune a fi un vector de coeziune între compartimentele de cercetare ale instituțiilor cu profil de cercetare, conservare şi restaurare a patrimoniului cultural material mobil și imobil, promovând inovația, noile tehnologii, sustenabilitatea și formarea profesională actualizată pentru specialiștii din Regiunea de Vest a României, în vederea analizei, diagnosticării și eficientizării operative privind valorificarea și salvarea patrimoniului.
Analiza multispectrală a artefactelor vizează un teren fertil, multidisciplinar, o zonă de interferență între mai multe domenii ale conservării, documentării și autentificării patrimoniului prin metode neinvazive. Workshop-ul Xpectraltek privind noile tehnologii de imagistică multispectrală este primul de acest tip din România și constituie la prima vedere un subiect de interes pentru cel puțin 220 de specialiști din cele mai importante instituții de cultură din România, din universități, muzee, unități administrative regionale și locale, colecții din mediul eclezial și antreprenori din mediul privat. Această realitate ne încurajează ca universitate să investim resurse în formarea continuă a profesioniștilor și să dezvoltăm în premieră investiții într-o infrastructură tehnologică care sub aspect strategic să deservească instituțiile beneficiare din regiune și să asigure o platformă fiabilă de cercetare și profesionalism aplicat pe nevoile patrimoniului.
Workshop-ul Analiza Multispectrală a Picturilor a adunat pe pagina de facebook a CR-CERC un număr de 12.000 de vizualizări fără publicitate suplimentară plătită, peste 1.000 de interacțiuni cu pagina evenimentului și 120 de profesioniști, strict pe platforma Zoom, care au participat activ la prezentarea din data de 23 martie 2021.

Restaurare versus patrimoniu. Sunt ele interconectate?

Patrimoniul nu se poate susţine fără restaurare.

Care este viitorul restaurării în România?

Este un aspect la care veghem împreună cu CR-CERC al Facultăţii de Arte şi Design din UVT şi la care sperăm să atragem empatic toate instituţiile cointeresate, mizând pe faptul că UVT va investi în infrastructura necesară pentru a sprijini patrimoniul din regiune în perspectiva salvgardării şi valorificării.

Interviu realizat de Afrodita Carmen Cionchin
(nr. 4, aprilie 2021, anul XI)