Călătorul Florin Andreescu și minunatele sale albume de fotografie

„În copilărie am făcut film ca pionier. Pe 16 mm. Iar la mijlocul anilor ’80, când eram student la Electronică, am intrat într-o trupă de teatru din Ploieşti şi am lucrat ca operator la trei filme care, la vremea aceea, au câştigat în România tot ce se putea câştiga. Au scris super cronici Călin Căliman, Valerian Sava… Şi de microbul acesta nu ai cum să scapi. Dar nu m-am oprit: făceam diaporame. Între ’87 şi ’90. Ultimul spectacol l-am avut în noiembrie ’89. Împreună cu doi tipi din Ploieşti făceam spectacole de diaporamă (cu diapozitive, cu două aparate, imaginile se suprapun şi se naşte a treia imagine, un fondu). Noi le făceam de câte 10 minute fiecare, dar erau conceptuale. Cu coloană sonoră, cu efecte. Doar că imaginea nu se mişca. Făceam spectacole la Casa de Cultură a Sindicatelor din Ploieşti. Veneau 500 de oameni şi plăteau bilet. Iar în vara lui ’89, ne-au invitat la Festivalul de Film de la Costineşti, unde erau profesioniştii. Ne-au dat şi nouă o sală în Forum, la ora 3 după-amiaza. S-a umplut sala. Când s-a terminat şi s-a aprins lumina, i-am văzut în spate pe domnul Sergiu Nicolaescu, care stătuse în picioare, şi pe doamna Ileana Berlogea. Nicolaescu s-a întors spre doamna Berlogea şi i-a spus: «Să nu vă mai plângeţi că n-aveţi bani de peliculă. Aşa să-i puneţi pe ăştia mici, pe studenţi, să facă».
Apoi am dat examen la Buftea și am devenit cel mai tânăr inginer de sunet de acolo. Am apucat să fac trei filme artistice. În ’90, n-au mai fost bani pentru cinematografie… colegi de-ai mei, cu vechime, nu mai lucrau. Însă ʽmicrobul’ a rămas. Am fost o perioadă profesor la ATF pe vremea aia… Dar fotografia a fost mereu foarte generoasă cu mine. Am rămas cinefil, dar dacă mă întrebai acum 10 ani dacă vreau să mai fac film, ți-aș fi spus că nu. Am foarte mult de lucru cu fotografia și mi-a mers tot timpul bine. Dar s-au schimbat tehnologiile, s-au schimbat generațiile… Când a apărut Mungiu cu filmele, eram și eu curios, doar mi-a fost student. Te bucuri.”


Am citat din interviul Florin Andreescu: Pentru mine, fotografia e o esență, filmul e o stare, pe care l-ați acordat Ancăi Grădinaru. Mi-aduc aminte și eu, cu bucurie, de cursul dumneavoastră, domnule Profesor. Dumneavoastră – în prima generație de profesori ai Departamentului Multimedia al UNATC din București (pe atunci ATF) nou înființat după Revoluția din 1989, eu – în prima generație de studenți de la reînființata Secție de Scenaristică Filmologie. Îmi pare rău că nu m-am înscris la mai multe cursuri pe care le-ați predat. Dacă ar fi să organizați acum un workshop de fotografie având ca temă unul din leitmotivele din albumele dumneavoastră de fotografie, Călător prin țara mea, cum l-ați începe?

Sigur aș începe cu efectele benefice ale practicării fotografiei. Mentale în primul rând. Și apoi aș sublinia că nu e suficient să apeși pe un buton. Este nevoie ca mai întâi să construiești temelia, așa cum se face la ridicarea unei case. Să ai în spate o bibliotecă, citită, evident, să ai habar de istoria fotografiei, de istoria artei, de estetica imaginii, și să înțelegi ceea ce se întâmplă în jurul tău. Apoi poți să-ți urmezi instinctul și să vizualizezi ceea ce consideri tu că merită. Această temelie începe să se contureze de la vârste fragede, chiar dacă nu ne dăm seama. Prin ceea ce vezi în domeniul audio-vizual. Și dacă ai norocul să ți se și explice ceea ce nu înțelegi, este mult mai bine. Dacă nu te lași dus de valurile modelor și înțelegi cum au ajuns lucrurile la stadiul de astăzi, dacă ai răbdarea să vezi evoluția. Din păcate, nu se întâmplă mereu așa. Și dincolo de apăsatul pe buton se creează iluzia unei mari descoperiri, iar „artistul” caută doar aprecieri în jurul său. În realitate, imaginea pe care o creezi la fiecare apăsare pe buton a fost creată asemănător de un predecesor. E extraordinar să îţi dai seama de asta. La vocea personală se ajunge prin studiu continuu. Se fotografiază mult astăzi, fotografia este o marfă de consum care dispare repede, iar lucrurile într-adevăr inovatoare nu răsar în fiecare zi. Să nu uităm de construcția temeliei de care aminteam, trecând prea repede la aplicarea unor legi preluate din marketing. Marketingul e bun când ești pregătit. 

De la fotografie la album de fotografie... Cum ați făcut trecerea?

În copilărie am descoperit albumele tipărite, de fotografie și de artă plastică. Alături de filme și muzică, acestea erau „audio-vizualul” meu într-o vreme în care nu se putea călători, iar televiziunea alb-negru începea să se restrângă ca număr de ore și diversitate a conținutului. Eram un fan al albumelor de fotografie realizate atunci de Hedy Löffler. Când am ajuns la București ca student, am cunoscut-o pe celebra fotografă a acelor vremuri. Cu siguranță, atunci a încolțit gândul că voi putea face și eu un album tipărit. Și nu a durat prea mult. În 1988 mi-a apărut la editura Sport-Turism un album despre orașul meu, Ploiești. Era un album turistic realizat cu multă greutate, pentru că posibilitățile tipografice ale acelor vremuri erau reduse. Am avut șansa să cunosc și mecanismul editorial și astăzi realizez că la acea editură lucrau oameni care știau meserie și aveau știința să-i „îmbrobodească” pe activiștii de partid care doreau să fie promovată o anumită fotografie. Așa s-a născut acel prim album de care nu-mi este rușine nici astăzi! Apoi, în anii ’90, am colaborat la câteva lucrări ale unor tinere edituri și am fost profund nemulțumit de amatorismul educației fotografice al editorilor și de calitatea produsului tipografic. Pentru că entuziasmul este mare în tinerețe, mi-am zis că eu voi realiza lucrări de calitate. Dar nu aveam banii necesari pentru acest proiect. Așa că am așteptat să îi adun și în 1999 am scos prima lucrare editată de Ad Libri, editura proprie.
Aş mai aminti aici un fapt care mi-a fost de mare folos când am început să editez cărți. În primii ani de după ’90, am colaborat ca fotograf la suplimentul cultural „Litere, Arte, Idei”, editat de Dan C. Mihăilescu. Mă duceam săptămânal la dumnealui acasă, îmi dădea de lucru pentru numerele următoare, apoi începea să-mi povestească despre publicație și despre ceea ce dorea să scrie. Aceste întâlniri cu distinsul om de litere, care se prelungeau două, trei ore, au constituit pregătirea mea în domeniul editorial.

Cel mai greu album cu fotografii din România realizat până acum vă aparține și cântărește aproape 5 kg. La puțină vreme după aceea, ați realizat o miniversiune a sa, de dimensiunile unui ghid de voiaj. Cele două albume au fost o comandă a unui Muzeu sau cum v-a venit ideea să le compuneți?

Cum spuneam, am scos primul album atunci când am strâns suma de bani necesară lucrării. La fel am făcut cu toate proiectele mele editoriale. Adică tot ce editez este finanțat din banii mei, deci și riscul editorial este tot al meu. Mi-am dorit mereu să am o independență totală și nu-mi place să se amestece cineva în conceptele mele editoriale. Așa că nu am căutat niciodată bani în altă parte, sponsori sau parteneri.
Albumul amintit de dumneavoastră a apărut în anul 2010, iar ediția a doua în anul 2018. Sunt albume premium și au apărut din ambiția mea de a avea pe piața românească și un album de fotografie din clasa lux. Nu e ușor, pentru că vă dați seama că producția cărții este dificilă și foarte costisitoare, iar riscul comercial mare. Dar pentru că eu fac „cărți frumoase”, mi-am găsit repede fanii și aceste volume au fost apreciate și, ceea ce e mai important, cumpărate.

Povestiți-ne despre editura dumneavoastră Ad Libri, pe care ați înființat-o în 1999. Pentru a proteja mediul înconjurător, publicați și albume de fotografie în format Ebook?

Editura este specializată în carte turistică, adică în albume de fotografie și ghiduri de călătorie. Fiecare lucrare are o ținută grafică deosebită, fotografii tipărite cu mare acuratețe, textele sunt bine documentate și orientate spre fenomenul cultural, iar versiunile în limbi străine sunt traduse exemplar, pentru că lucrăm cu cei mai buni traducători, chiar și cu nativi. Noi iubim mult hârtia și din acest motiv nu am editat nimic electronic. Suntem de părere că trebuie să simți în mâini cartea, să o mângâi, iar apoi să o pui în bibliotecă sau să o dăruiești unui prieten drag. Când e posibil, publicăm pe hârtie reciclată.

Într-una din prezentările editurii dumneavoastră, spuneți: „În 2009, am scuturat de praf niște filme vechi, arhiva mea de la începuturi și am realizat primul album din seria Flashback, cu fotografii alb-negru din anii 70, 80, 90”. Între timp, Flashback a ajuns la cel de-al treilea album. Va urma?

Sunt volume de succes și și-au găsit repede cumpărătorii în special în rândul tinerei generații. Al treilea volum a apărut în 2019 și vreau să am forța necesară pentru a continua seria, deoarece arhiva mea conține multe lucruri interesante. Și pentru că am vorbit despre arhivă, mai am câteva surprize în domeniul restituirilor fotografice. Dar să așteptăm să treacă criza sanitară, pentru ca piața de carte să reintre în normalitate, iar oamenii să se poată bucura de cărți, să viziteze din nou librăriile.

De la fotografie la film documentar. Rădăcinile sufletului,al cărui protagonist e tatăl dumneavoastră, Profesorul Octavian I. Andreescu, e un ciné-vérité emoționant. Clădiri foarte înalte se construiesc peste tot, dar cred că demult n-am văzut așa iarbă înaltă ca la Târlești. Întâmplări amuzante de la filmare?             

Da, e un film de suflet. La o aniversare a tatălui meu făceam o filmare pentru familie și atunci mi-a venit ideea filmului. I-am propus și a acceptat. La filmări totul era spontan, cu toate că aveam un scenariu scris. Nu știam cât o să vorbească și încotro se va îndrepta. Și nu accepta să facem duble! Când a împlinit 90 de ani, am organizat la Ploiești o proiecție publică unde a participat toată elita profesorilor din oraș. Cel mai tânăr dintre ei avea 70 de ani. Deci era înconjurat de colegii lui și asta a constituit o mare bucurie și un frumos cadou pentru vârsta de 90 de ani. Apoi am prezentat filmul la Târlești, la căminul cultural, unde de 30 de ani nu se mai prezentase niciun film. Au fost de față primarul, preotul, polițistul și mulți, mulți săteni de toate vârstele. A fost un eveniment pe care nu-l voi uita niciodată. Și astăzi mă mai întreabă sătenii când voi mai veni „să le dau film”!

Documentarul Meserie naturală. Un flashback ancestral?

Meserie naturală și Bune și blânde sunt documentare care vorbesc despre viața crescătorilor de animale din diverse zone ale țării. Cu toate că sunt născut la oraș, am avut mereu empatie pentru astfel de subiecte, pentru viața la țară. Așa că nu a fost greu să găsesc personajele și poveștile, să le transpun cinematografic, iar faptul că au fost apreciate și chiar premiate m-a bucurat mult. Iar ca să răspund la întrebare, să știți că viața acestor oameni nu diferă prea mult de cea de acum o sută sau două sute de ani. Modernitatea le-a adus doar telefoane mobile, iar unii își mai cumpără mașini. În rest, e la fel!

V-am auzit afirmând că meșteșugurile tradiționale din România vor dispărea. Cum credeți că ar putea fi salvate?
Vor dispărea așa cum au dispărut și în vestul Europei. Vor rămâne doar oaze de trai ancestral unde, probabil, adepți ai acestui mod de viață „ca la țară” vor încerca să mai practice meșteșugurile atâta vreme cât societatea va mai avea înţelegere și interes pentru ele.

Se apropie Crăciunul. Din toate locurile pe care le-ați vizitat și fotografiat până acum în România, ce tradiții de Crăciun v-au plăcut cel mai mult?

Toată lumea a văzut, măcar la tv, tradițiile din Bucovina și Maramureș. Dar la fel de interesante mi se par și tradițiile din alte zone ale țării: zona Făgărașului, Mărginimea Sibiului, zona Pădurenilor și altele. Așa cum mi se par fabuloase toate tradițiile care încep de Sfântul Nicolae și țin până la începutul postului Paștelui. După Bobotează se intră în lumea carnavalurilor care se întâlnesc la toate etniile aflate pe teritoriul românesc. De ani buni documentez cu camera de filmat aceste tradiții și sper ca aceste filmări să se concretizeze într-un documentar.

Alte noi proiecte editoriale și cinematografice semnate Florin Andreescu?

Am în fază avansată de post-producție un documentar despre Bucovina. Repet, pandemia ne-a bulversat stilul de viață și astfel prioritățile noastre de zi cu zi au devenit altele. Sper să fim sănătoși și când vom reveni la normalitate să ne putem expune proiectele în fața publicului. Un lucru este clar: chiar și în aceste vremuri fără precedent în istoria recentă, fanii noștri nu ne-au uitat și continuă să cumpere cărțile și filmele Ad Libri.

Interviu realizat de Ioana Eliad
(nr. 12, decembrie 2020, anul X)