Amintindu-l pe Eminescu: „Vieţile paralele” de Florina Ilis, traducere inedită în italiană

În ediţia italiană a numărului din iunie publicăm în premieră un fragment din romanul Vieţile Paralele al Florinei Ilis. Traducătorul Mauro Barindi a realizat, cu acest prilej, un interviu cu autoarea, dedicat acestei cărţi care experimentează un gen „nou”, un fel de ficţiune „documentară” în care scriitoarea a îmbinat documentul cu ficţiunea, dând, pe de-o parte, viaţă documentului şi, pe de alta, conferind ficţiunii credibilitate şi autenticitate aproape documentară.

Aproape şapte sute de pagini şi şapte ani de lucru, acestea sunt datele fizico-temporale ale romanului dumneavoastră. Care a fost scânteia care a declanşat acest roman de dimensiuni ciclopice despre ultimii ani, zbuciumaţi, ai lui Mihai Eminescu?

Întrebarea e justificată, dumneavoastră cunoscând bine faptul că în cazul celorlate romane ale mele a existat întodeauna o scânteie ce a declanşat aventura epică, o aventură care, mai ales în privinţa Cruciadei copiilor, pe care aţi tradus-o în italiană, s-a desfăşurat pe câteva sute de pagini. În cazul Vieţilor paralele n-a existat propriu-zis o scânteie iniţială cât, mai degrabă, o idee oarecum surprinzătoare, aceea de a scrie un roman despre poezie şi despre facerea ei. Spun surprinzătoare deoarece în afara faptului că iubesc enorm poezia nu ştiu aproape nimic despre ea, cu atât mai puţin, despre facerea ei.
Am început astfel un roman în care prezentam viaţa unui tânăr poet din zilele noastre ce purta un dialog imaginar, ca într-un joc de oglinzi, cu Eminescu, îmbinând şi alternând poveştile de viaţă şi de creaţie ale celor doi. Ideea mea a început să capete o anumită formă, totul părând să se îndrepte pe drumul cel bun, când, treptat, pe măsură ce scriam, acest gen de compoziţie în oglinzi paralele a început să se dezechilibreze, deoarece episoadele cu Eminescu tindeau să acapareze întreaga materie epică astfel încât, dându-mi seama de inversarea raportului de forţe, am renunţat la personajul iniţial, eliminându-l definitiv din text. Dar abia din acel moment a început cu adevărat greul. Practic, în afara ideii compoziţionale de „paralelism”, pe care îmi doream să construiesc cartea, totul a trebuit regândit şi reordonat în funcţie de un singur personaj: Eminescu.

Cum aţi reuşit să organizaţi enormul material documentar referitor la Eminescu, fără să vă „pierdeţi”? Aţi privilegiat sursele „istorice” sau cele pe care le consideraţi mai puţin explorate? 

Mihai Eminescu este nu numai cel mai cunoscut autor de poezie din România, ci şi un adevărat mit cultural în ţara noastră, un zeu proclamat al poeziei. Evident, datorită acestei poziţii de vârf în panteonul literelor româneşti, bibliografia despre viaţa şi opera sa este enormă. Probabil că în organizarea întregului material bibliografic a contat foarte mult şi formaţia mea filologică. Totuşi, capacitatea de a stăpâni toată materia documentară n-a reprezentat decât suportul metodologic necesar unei astfel de încercări fiindcă, în definitiv, vocaţia scriitoricească e cea care m-a ajutat să selectez, să prelucrez şi să topesc întreg materialul documentar şi bibliografic în ficţiune.
Nu am intenţionat să scriu o altă biografie a vieţii lui Eminescu, după cum n-am dorit nici să scriu o nouă istorie romanţată a vieţii sale. Avem deja biografii ale vieţii lui Eminescu, cea mai celebră fiind cea a lui George Călinescu, precum şi altele mai puţin cunoscute, dar foarte bine documentate. În privinţa romanţării vieţii poetului, eşecurile sunt nu mai puţin celebre, cel mai cunoscut fiind cel al lui Eugen Lovinescu, un excepţional critic literar, de altfel, un Thibaudet al criticii româneşti interbelice, dar, din păcate, cele două romane dedicate lui Eminescu n-au făcut decât să arate cât de dificilă şi imposibilă se dovedea o astfel de încercare.
În ceea ce mă priveşte, evitând genul biografic, atât în forma istorico-literară, cât şi în forma romanţată, am experimentat un gen „nou”, un fel de ficţiune „documentară” în care am îmbinat documentul cu ficţiunea, dând, pe de-o parte, viaţă documentului şi, pe de alta, conferind ficţiunii credibilitate şi autenticitate aproape documentară.

Cititorul italian sau de altă naţionalitate care nu-l cunoaşte pe marele poet român ar putea fi „copleşit” de o asemenea carte. Ce sfaturi i-aţi da unui asemenea cititor, pentru a-l atrage spre lectura romanului?

Cred că la crearea mitului lui Eminescu a contribuit şi aura sa de poet romantic, precum şi tragicul său sfârşit într-un spital de nebuni, or, din acest punct de vedere, poetul român are multe afinităţi cu marii poeţi romantici europeni, romantismul fiind curentul literar ce a impus în conştiinţa europeană imaginea geniului nefericit. Mihai Eminescu a fost nu de puţine ori comparat cu Hölderlin, Lenau, Lermontov şi, în ceea ce priveşte cultura italiană, cu Leopardi însuşi. Eu sunt convinsă că cititorii italieni familiarizaţi cu lirica romantică şi cu imaginea eroului romantic nu vor avea probleme de înţelegere, găsind uşor o cale de a se apropia şi de poetul nostru. În al doilea rând, ideea că viaţa postumă a unui mare scriitor poate servi, din punct de vedere ideologic, unele regimuri politice, făcând din elaborarea miturilor culturale o propagandă utilă scopurilor lor, este o altă cheie de interpretare care nu este una nouă sau numai specific românească.
Pornind de la aceste două aspecte ale cărţii lectura se impune aproape de la sine. Desigur, rămân acele înţelesuri subtextuale care pot să scape unui cititor străin, dar nu cred că acest lucru, inerent, de altfel, în cazul oricărui text provenind dintr-o altă cultură decât cea a cititorului, să împiedice prea mult lectura propriu-zisă.

Citind Vieţile paralele ai uneori impresia că te afli în prezenţa unor „romane scurte” în interiorul cărţii. Unul dintre acestea este cel construit în jurul lui Filimon Ilea, poet homosexual nedeclarat, într-un fel simbol al compromisului intelectualităţii române cu regimul. V-aţi referit la un personaj din realitate sau este rodul imaginaţiei?

Există, cum bine aţi observat, mai multe mini-poveşti topite în istoria mare a vieţii lui Eminescu şi a mitului său. Una dintre ele, întreţesută cu viaţa poetului, e cea a lui Filimon Ilea. În tinereţe, Eminescu a scris o poezie dedicată unui amic cu care s-ar fi împrietenit la Blaj în timpul peregrinărilor sale de adolescent. E vorba de poezia Amicului F.I., publicată în revista „Familia”, în 1867. Istoricii literari au precizat că amicului căruia Eminescu i-a dedicat această poezie se numea Filemon Ilea. Am împrumutat acest nume unui personaj din roman încercând să fac mai uşor de acceptat convenţia epică pe care se sprijină întreg procesul „urmăririi” postume a poetului. E un personaj fictiv, evident, dar posedă şi unele trăsături de caracter comune celor din generaţia sa, activă în perioada interbelică. Rolul său, pe lângă cel ficţional, este şi acela de a face oarecum legătura dintre epocile istorice.

Eminescu şi Veronica Micle. Am avut vaga senzaţie că în roman nu există o mare simpatie pentru muza poetului: prea cochetă şi şovăielnică. Această impresie este fondată, exprimă şi punctul dumneavoastră de vedere, sau este discutabilă?

Nu există nicio urmă de îndoială asupra intensităţii pasiunii dintre Eminescu şi Veronica Micle.  Romanul epistolar dintre ei, îmbogăţit recent cu noi dovezi documentare, este extrem de grăitor în acest sens. Să nu uităm, însă, că această poveste de iubire se desfăşoară sub ochii unei societăţi a cărei morală rigidă nu concepea ca între un tânăr poet şi o femeie măritată cu un alt bărbat să existe altceva decât o relaţie strict socială şi formală. Din punctul de vedere al normelor şi codurilor sociale ale vremii (a doua jumătate a secolului al XIX-lea), nu putea fi vorba de nicio legătură de dragoste între cei doi tineri. Am încercat să surprind faptul că, în acest joc al pasiunii dintre ei, n-au fost niciodată singuri şi liberi să-şi trăiască cu adevărat iubirea şi că, în acel secol al saloanelor, „cochetăria” unei femei dobândea multiple şi subtile înţelesuri, dovedindu-se în multe cazuri fatală chiar celei ce o practica, fie ca artă a seducţiei feminine, fie ca scut de apărare în faţa ipocriziei generale. Dacă n-ar fi existat societatea din jurul lor, probabil că Eminescu şi Veronica Micle ar fi fost mai fericiţi împreună şi noi mai săraci astăzi cu câteva poezii de dragoste frumoase.

Aţi avut vreun moment de dificultate în scrierea romanului? Sunteţi mulţumită de ceea ce a ieşit?

Pe parcursul celor şapte ani de muncă au existat fireşte şi momente mai dificile când credeam că nu voi reuşi să dau o formă finală textului. Am pomenit deja de schimbarea care s-a produs când am renunţat la ideea iniţială. Ca să păstrez structura compoziţională de „vieţi paralele”, a cărei inspiraţie am găsit-o la istoricul grec Plutarch, a trebuit să concep o nouă viziune asupra vieţii lui Eminescu. Aşa am ajuns la paralelismul dintre viaţa sa reală şi imaginile succesive ale posterităţii poetului. M-ar bucura să ştiu că am reuşit...


Interviu realizat de Mauro Barindi
(nr. 6, iunie 2013, anul III)