Scris și făcut. În dialog cu Florina Jinga

Cartea Drumurile care duc acasă (Ed. Brumar, 2020) este cea mai recentă publicație a Florinei Jinga. Prin colaborarea ilustrativă cu artista Gabriela Damșe, volumul reprezintă o provocare și o cale de cunoaștere pentru cei mici și cei mari.
Subiectul narațiunii este inspirat dintr-o întâmplare adevărată din trecutul apropiat. În anii 1946-1947, mulți bucovineni au plecat spre Banat, Crișana, Dobrogea, din pricina lipsurilor și a foametei, în timpul secetei din Bucovina care s-a suprapus peste o perioadă de restricții impuse de comuniști. Relocați teritorial, aduși în fața unei provocări cu miză „pe viață și pe moarte”, oamenii au fost nevoiți să renunțe (prin vânzare sau prin troc) la puţinele lucruri pe care le-au adus.
În acest fel, printre cele mai dragi lucruri la care oamenii au renunțat, în această luptă pentru supraviețuire, au fost piese din costumele lor populare, straiele lor de sărbătoare. Hainele iubite, purtate în momente de maximă intensitate spirituală, erau țesute, cusute, frumos brodate și investite cu amintiri, cu adânci semnificații. Și iată cum, după ani și ani, aceste povești despre supraviețuire, artă și tradiție se transformă în metafore, în personaje, în ilustrații, în cărți!

Florina Jinga este bibliotecară și autoare de cărți pentru copii. Ea a concretizat proiecte editoriale dedicate micuților încă din 2001. Când vorbim despre volume precum : 12 Prințese și Împărătese adevărate (Nepsis 2009) ; Numerele altfel (Nepsis, 2010), Viața Sfântului Iosif cel Nou de la Partoș povestită copiilor (Asociația Culturală Kratima/Brumar, 2012) ; Comorile celor patru orașe. Timișoara povestită copiilor (Brumar, 2014); 12 Luptători și Eroi adevărați (Nepsis, 2017), avem un numitor comun: o femeie care știe să povestească în cuvinte bine alese, să conecteze mesajul cu imaginea într-un fel de fiecare dată diferit și întotdeauna uimitor.

Vă propunem în cele ce urmează un interviu cu autoarea Florina Jinga, profesoară, mamă, pasionată de educație elegantă, deschisă, evolutivă.

Cartea Drumurile care duc acasă este precedată de o serie de alte lucrări dedicate publicului de profil. Povestește-ne un pic despre pasiunea ta pentru educația creativă, pentru scrierea de mici istorioare, despre publicarea de cărți pentru cei mici. Care a fost aportul experienței de părinte în realizarea cărților tale? Dar experiența de profesor, de mentor? Cum îți vin ideile, subiectele pentru povești?

Am început să scriu din nevoie. În urmă cu peste douăzeci de ani, ca profesor de religie la început de drum, am considerat că, pe lângă manual, este nevoie și de alte materiale didactice, pentru ca ora să fie vie, antrenantă. Așa că am adunat ideile aplicate la clasă și am alcătuit caiete de lucru pentru clasele I-IV (Editura Marineasa, 2001-2005). Dacă lucrezi cu copiii, totul vine de la sine, ești creativ fără să vrei, pentru a găsi cea mai potrivită cale să ajungi la inima lor. Între timp, ni s-au născut cei trei copii, iar inspirația a venit din nevoile, curiozitățile lor și dorința mea de a le oferi povești care să-i pună pe gânduri, să le așeze în inimă modele potrivite.
Primele cărți (și caietele de religie), le-am scris în timpul concediilor de maternitate. Cartea cu 12 Prințese și Împărătese adevărate a apărut în 2009. Cum  mi-a venit ideea? Împreună cu fetița mea, obișnuiam să ne uitam la cărțile cu prințese de prin librării. Bineînțeles, de fiecare dată mai luam și acasă câteva, unde aveam deja o mulțime de cărți cu prințese. Numai că toate fie erau repovestiri după basmele clasice, fie te învățau cum să te îmbraci, cum să te aranjezi, ce podoabe să îți mai iei. Am zis că fetița mea ar trebui să învețe și altceva din cărțile despre prințese. Așa că m-am apucat de lucru. Am căutat în Viețile Sfinților sfinte împărătese, domnițe, prințese, am găsit multe, m-am oprit la 32, după care am ales 12, câte una pentru fiecare lună din an. Toate sunt înzestrate cu virtuți, însă câteva ies în evidență. Așa că am scris povestirile, cu gândul că fetița mea ar înțelege, la finalul cărții, că o prințesă adevărată poate fi blândă, bună, statornică în credință, curajoasă – însușiri pe care le găsește, pe rând, în personalitatea fiecărei sfinte în parte. De aceea am adăugat și câte o rugăciune la final de povestire, pentru ca cel care citește să poată intra în dialog cu sfintele Domnițe și să și le facă prietene.
Cartea cu 12 Luptători și Eroi adevărați (Nepsis, 2017), am terminat-o la 8 ani de la publicarea Prințeselor, așa încât băiatul meu cel mic ajunsese să mă întrebe tot mai des: „Mama, când termini cartea?” Între timp am scris despre Numerele altfel (Nepsis, 2010), o carte cu activități, iar la propunerea Cameliei Mingasson (Asociația Culturală Kratima), am scris Viața Sfântului Iosif cel Nou de la Partoș povestită copiilor (Brumar, 2012) și o carte despre orașul nostru,  Comorile celor patru orașe. Timișoara povestită copiilor (Brumar, 2014).

Ca și copil ai crescut cu jocuri, cărți, bunici... Sau ai fost un copil singuratic? Care a fost rolul poveștilor în formarea ta?

Am crescut doar cu mama; tata și bunicile au murit când eram mică. Pe bunici nu i-am cunoscut.  Mama era și mamă și tată și povestitor, ea îmi citea, îmi povestea tot felul de întâmplări din copilăria ei. Povesteam și cu prietenele mele, inventam jocuri, dar îmi plăcea și să fiu singură. Cum tata a lăsat o mulțime de cărți, îmi plăcea să iau cărțile la rând și să descopăr care dintre ele are sau nu are semnătura lui pe ele și să le plasez în timp, după data scrisă de tata pe aproape fiecare exemplar. Dar activitatea asta a luat ceva  vreme, pentru că răsfoiam fiecare carte și mă prindea textul. Unul din momentele mele preferate, în vacanțe, sau la sfârșit de săptămână, era să lenevesc în pat, să observ cum se reflectă lumina în cununile de trandafiri de pe cahlele sobei de teracotă, să aud cum cântă guguștiucul și să-mi imaginez tot felul de povestioare scurte.

Drumurile care duc acasă este o poveste inspirată de o istorie reală, de familie. Elementele de identitate, de patrimoniu, de tradiționalism, de legătură cu generațiile anterioare sunt reprezentative în acest volum. Care sunt valorile pe care dorești să le evidențiezi, să le transmiți mai departe?

Drumurile care duc acasă (Brumar, 2020) este o poveste inspirată din istoria recentă, mai precis din timpul secetei din Bucovina și al restricțiilor impuse de comuniști, în anii 1946-1947. Povestea pornește de la o piesă vestimentară tradițională, o fotă de fetiță care a ajuns în familia noastră, fiind primită la schimb, pe un săculeț cu mălai. În acea perioadă, mulți basarabeni și bucovineni au plecat spre Banat, Crișana, Oltenia, Dobrogea, din pricina lipsurilor și a foametei. Printre cele mai dragi lucruri la care au renunțat oamenii, pentru a supraviețui, au fost piese din costumele lor populare, investite cu semnificații și povești identitare. Mi s-a părut că lucrurile acestea trebuie să le afle și copiii, sigur, într-o manieră potrivită pentru ei. Nu sunt multe cărți pentru copii care să prezinte istoria recentă și cred că este important să nu uităm ce s-a întâmplat și să transmitem mai departe aceste istorii, pentru că doar cunoscându-le, avem șansa să nu le repetăm și să învățăm ceva.

Lucrezi cu și alături de copii. Care sunt provocările cele mai importante ale noilor generații și prin ce mijloace reușești să vindeci, să ajuți, să contribui la formarea armonioasă a celor mici?

Cred că provocarea cea mai mare este să captezi atenția copiilor și, mai apoi, să  reușești să-i faci să rămână interesați. De cele mai multe ori, în activitățile cu copiii, folosesc obiecte din cele mai diverse, care contribuie la înțelegerea textelor citite sau povestite, a mesajului pe care vreau să-l transmit. Știm că gândirea celor mici este concretă, iar elementele care îi ajută să înțeleagă o poveste sunt tocmai aceste mici obiecte la care devin atenți, folosindu-și simțurile. Astfel, de fiecare dată, când auzim povestea, dar și simțim mirosul a ceva ce se regăsește printre cuvinte, auzim sunete, atingem texturi, copiii rămân acolo, în poveste. Vorbim despre învățare experiențială, iar această metodă funcționează foarte bine și la cei mai mari. În plus, uneori, pentru a înțelege sentimente, trăiri, emoții, caut jocuri de tot felul prin care copiii să poată face asocieri. Acum, provocarea este mediul online, dar și așa, cu mijloace simple, pe care le au la îndemână, putem să ne folosim simțurile, în învățare (de exemplu, la cele mai recente activități, am scris în mălai, sau, din câteva îndoituri de hârtie am dat viață unor personaje, fiecare acasă, în fața monitorului. Iar bucuria copiilor că povestea a prins viață, din lucrul mâinilor lor, mă încarcă cel mai mult.

Te identifici cu personajele cărților tale? Unde și cum te plasezi ca autor după ce termini de scris o carte?

Încerc să intru în pielea personajelor, de cele mai multe ori. Dar provocarea este să te pui și în locul cititorului și nu îmi iese întotdeauna. Până ajunge o carte să fie tipărită, citesc textul de atâtea ori, că nu mai văd greșelile. Când apare cartea, mă bucur, firește, dar, în același timp, găsesc ceva în text care să mă nemulțumească, mă gândesc că puteam fi mai atentă sau puteam scrie altfel. Însă cel mai important moment este atunci când mă întâlnesc cu copiii și le văd bucuria, nesațul de poveste și reacția lor de uimire și mirare, când descoperă ceva nou în text și în ilustrațiile cărții.

Care este relația dintre autor și ilustrator? În acest caz ai colaborat cu artista Gabriela Damșe. Care sunt surprizele sau peripețiile prin care trece autorul atunci când vede personajele imaginației sale prinzând contur, la propriu?

Sunt o norocoasă, dacă pot spune așa, am colaborat cu artiști plastici extraordinari, care au dat viață textelor mai frumos decât mi-am imaginat. De cele mai multe ori am colaborat cu Andrei Rosetti, care a avut idei foarte inspirate, de fiecare dată, pentru  ilustrațiile cărților 12 Prințese… și 12 Luptători…, Numerele altfel și Viața Sfântului Iosif cel Nou de la Partoș. De asemenea, am colaborat cu Angela Hanc, Claudia Marta, Gabriela Damșe. Li s-a alăturat și Tudor, fiul meu cel mare, care are câteva ilustrații în Comorile celor 4 orașe. A fost o bucurie, am avut încredere în talentul fiecăruia și le sunt recunoscătoare pentru ideile și munca lor.

Cărțile tale sunt construite pe mai multe paliere de înțelegere. Ce rol are cititul în relația părinte-copil, dascăl-copil, în raportarea la sine, la propria istorie ?

Am urmărit ca fiecare carte să fie potrivită celor mai mici, celor mai mari și chiar și părinților. În fiecare carte sunt ilustrații care îi fascinează pe cei mici și poți porni povestea de la detaliile din ilustrație. Tot  ilustrațiile și fragmente din text rețin atenția celor mai măricei și stârnesc discuții. De aceea, o carte se citește și se recitește de copii cu părinți alături, și astfel, copiii descoperă alte cuvinte, fragmente, idei numai bune de discutat. Iar părinții și dascălii pot învăța ceva atât din povești, cât mai ales urmărindu-și copiii în tot acest timp. Dacă își privesc copiii în momentele acestea speciale, vor dori să prelungească bucuria și redescoperirea propriilor copii, cu fiecare zi. Iar copiii vor prețui aceste momente și vor îndrăgi cititul, de mici, de cât mai mici.

Într-o perioadă în care avem acces la cantități imense de informație nefiltrată, care sunt lucrurile de care trebuie să țină cont un autor responsabil, care vrea și poate să facă diferența calitativă pe piața de carte românească pentru copii?

Dacă o carte te pune pe gânduri, dar în același timp te bucură, te face curios, te îndeamnă să-ți pui întrebări și să cauți răspunsuri, ești pe calea cea bună. Dacă mai ai parte și de ilustrații care să facă, dintr-o carte, o minune de obiect, este extraordinar.

Te provoc să îmi găsești câteva atribute materne, feminine, ale cărților scrise de tine. Care ar fi acestea?

Bucurie. Grijă. Căutare. Tihnă.

Interviu realizat de Andreea Foanene
(nr. 3, martie 2021, anul XI)