 |
|||
 |
|||
|
În premieră în română cărţile „Despre familie” de Leon Battista Alberti. Dialog cu Francesco Furlan
Ca şi alţi creatori din Renaştere, Leon Battista Alberti s-a manifestat în multe şi felurite domenii ale studiului şi artei. Cum trebuie să înţelegem noi ce de azi, în epoca specializărilor stricte şi a unei culturi generale răsfirate şi superficiale, profunzimea şi multilateralitatea unui personaj precum Alberti? Nevoia esenţială, astăzi probabil de neconceput, şi primul imbold al intelectualului şi umanistului Alberti, au fost de a înnoi din temelii cunoaşterea, mai exact întregul sistem de cunoştinţe... artistice şi tehnice (pictura, sculptura, topografia şi în sens larg arhitectura etc.) dar şi lingvistice (gramatica, criptografia etc.) şi, în general, filozofice, sociale şi civice (politica, filozofia, educaţia, dreptul şi aşa mai departe până la creşterea cailor şi echitaţie). Acestei nevoi fundamentale el îi răspunde prin trei modalităţi de cercetare riguros concepute sau redefinite la nivel epistemologic, cărora le corespund trei „genuri” de scriere: dialogul, tratatul ştiinţific şi tehnic şi lusus. Studiile mele sper să fi lămurit definitiv că, în afara câtorva opuscule şi scrieri scurte – neîndoielnic originale şi acestea şi interesante în sine dar în ansamblul producţiei literare albertiene, marginale: Deiphira, Ecatomphile, Rimele, Apologi Centum şi chiar De commodis litterarum atque incommodis care e o primă reflecţie cu privire la greutăţile vieţii dedicate studiului –, întreaga operă scrisă a lui Alberti – care, cum se ştie, a lăsat în urma sa şi importante realizări arhitecturale, sculpturi şi compoziţii muzicale – se articulează în cele trei genuri pe care le-am pomenit; şi pot afirma că dacă Momus şi în parte şi Intercœnales sunt capodoperele genului lusus, dacă De re ædificatoria şi în mai mică măsură De pictura sau gramatica Despre limba toscană sunt cu siguranţă cele mai reuşite tratate, cele patru cărţi De familia reprezintă neîndoielnic apogeul atât de originalului dialog albertian. Personalitatea şi creaţia lui Leon Battista Alberti sunt printre cele mai semnificative din Renaştere şi pentru că au deschis noi căi în aproape toate domeniile. Totuşi ele sunt greu de plasat în mişcarea culturală a perioadei. Dumneavoastră cum le-aţi încadra? Alberti a fost extrem de urât, cenzurat, ostracizat (mai ales la Florenţa) şi în acelaşi timp iubit cu pasiune, căutat şi luat drept model... fireşte nu de aceiaşi inşi! Iar opera sa reflectă şi ea aceeaşi poziţie contradictorie: unele dintre scrierile sale (tratatele fondatoare ale artelor: De pictura, De re ædificatoria, De statua, sau opusculele oarecum pe tema iubirii Deiphira şi Ecatomphile) s-au bucurat imediat de succes şi s-au dovedit hotărâtoare pentru evoluţia ulterioară a domeniilor respective; şi dimpotrivă: alte scrieri – unde am putea include heterododocşii lusi latini şi aproape întreaga sa producţie italiană, începând cu atât de originalele sale dialoguri, chiar cu De familia – au rămas nefiresc de puţin cunoscute; acestea circulă (scurtă vreme şi aproape numai pe timpul vieţii autorului) doar în manuscris şi secole la rând sunt ostracizate sau insistent cenzurate mai ales la Florenţa şi în Toscana, aşa încât ajung în genere să fie tipărite numai în epoca modernă, în secolul al XIX-lea. Emblematice sunt în acest sens cărţile Despre familie şi gramatica Despre limba toscană: în ce priveşte primele, ele au circulat încă din secolul al XV-lea în două versiuni contrafăcute (numite una Pazzi şi cealaltă Pandolfini, după numele celor care au înlocuit numele originale, ale interlocutorilor din familia Alberti); cea denumită „versiunea Pandolfini” a avut un succes greu imaginabil, iar astăzi de-a dreptul incredibil: a fost luat drept model de limbă şi de stil de către celebra Academie della Crusca, în secolul al XIX-lea era studiată în detaliu la şcoala puristului Basilio Puoti şi admirată chiar şi de tânărul De Sanctis, iar începând cu 1734 până spre mijlocul secolului următor a fost retipărită fără încetare pretutindeni în peninsulă: Catalogul cărţilor italiene din secolul XIX numără nu mai puţin de 65 de ediţii sau de noi tiraje! Ei bine, de îndată ce, la mijlocul secolului al XIX-lea, e demonstrată fără putinţă de tăgadă paternitatea albertiană, lucrarea (în versiunea originală: cărţile De familia ale lui Alberti) dispare aproape cu desăvârşire, De Sanctis nu mai vorbeşte de ea şi decenii la rând cercetătorii care îi dedică timpul şi energiile lor se numără pe degete, timp şi energii pe care această mare capodoperă, adevărat manifest al civilizaţiei umaniste, le-ar merita din plin! Acelaşi lucru se petrece şi cu Despre limba toscană, pe care nu întâmplător unii continuă s-o cheme, cu ifose, Grammatichetta vaticana – aluzie grosolană la dimensiunile mici ale acestei lucrări revoluţionare, ca şi când ceea ce interesează şi o defineşte n-ar fi valoarea ei istorică şi lingvistică ci mărimea, tipică de altfel pentru scrierile-pamflet – deşi de multă vreme nimeni nu mai pune la îndoială importanţa, originalitatea, precocitatea şi clarviziunea ei istorico-lingvistică (aici Alberti afirmând limpede pentru prima dată în istorie, împotriva opiniei apărate cu îndârjire de intelectuali de marcă ai vremii precum Leonardo Bruni, că italiana descinde din latină şi că, asemeni latinei, are propria sa gramatică pe care, cu acel prilej, el o şi schiţează; astfel acest mic opuscul este prima gramatică a unei limbi vii, după gramaticile limbilor greacă şi latină): însuşi Pietro Bembo face referire la ea şi îl citează pe autor în celebra sa Prose della volgar lingua (şi e de remarcat că Alberti este singurul autor din secolul al XV-lea citat de Bembo); ei bine, chiar şi în acest caz şi în pofida celor câţiva cercetători care îi demonstrau evidenţa, ura faţă de numele lui Alberti a făcut ca numai începând din 1962, când o tânără cercetătoare (Carmela Colombo) a identificat într-un codex al Bibliotecii Moreniene o foaie autografă a lui Alberti cu aşa-numitul Ordine delle lettere (incipitul la Despre limba toscană), numai din 1962, deci, lumea s-a convins să accepte că autorul textului este Battista Alberti. Cum explicaţi o asemenea repulsie (căci valoarea omului şi a operei sale justifică de la sine iubirea şi admiraţia) şi în ce anume constă ea? Nu e vorba doar de repulsie ci chiar de ură (în mare parte pentru că personalitatea şi opera lui au fost privite ca anomalii), dar şi de gelozie şi nemăsurată invidie (faţă de calităţile lui şi de capacitatea de a crea la nivel extrem de înalt în domenii foarte depărtate unele de altele), de o incapacitate de înţelegere destul de răspândită (pentru felul inedit în care concepea şi scria), şi de un soi de enervare sau poate dispreţ (din pricina ghinioanelor din viaţa sa, faptul de a se fi născut bastard, de a fi rămas imediat orfan de mamă şi la numai 17 ani şi de tată, şi relativ sărac) din partea rudelor sale. Dar dacă nu încape îndoială că Alberti a fost cenzurat şi ostracizat, trebuie totuşi remarcat că aceasta s-a petrecut, timp de secole, aproape numai la Florenţa; dar chiar şi acolo, ura şi dispreţul nutrite de establishment-ul cultural şi politic erau contrabalansate de admiraţia şi chiar de iubirea pe care i-o purtau lui şi operei sale unii discipoli precum Cristoforo Landino şi unii dintre puternicii vremii (Bembo tată şi fiu, familiile Gonzaga, d’Este, Montefeltro până la Matei Corvin); iar cenzura privea de fapt numai latura lingvistico-literară şi filozofică a producţiei albertiene, de vreme ce ediţia princeps a tratatului De re ædificatoria a fost publicată în 1485 chiar la Florenţa, prin voinţa lui Lorenzo Magnificul şi cu o prefaţă a lui Poliziano, după mine pe cât de strălucită pe atât de explicită în privinţa compromisului la care s-a recurs; în afara Toscanei, în schimb, la Ferrara (unde Ariosto va traduce în Orlando furioso aproape fidel o pagină întreagă din intercenala Somnium!), la Mantova şi Urbino, la Veneţia şi Roma, şi dincolo de Alpi, la Olomouc, Paris, Evora, Basel, Alcalá de Henares etc., Alberti a fost aproape necontenit studiat, imitat, iubit. Dialogurile lui Alberti Despre familie au fost interpretate de feluriţii exegeţi nu numai în mod diferit ci şi contradictoriu, considerându-le fie moderne fie paseiste, fie capitaliste fie neofeudale, şi alimentând nu puţine polemici. Cum interpretaţi aceste contradicţii? Aşa cum spuneam, dialogurile acestea sunt o uriaşă capodoperă şi un adevărat manifest al civilizaţiei Umanismului. General vorbind, este firesc să se preteze la lecturi foarte diferite şi într-o anumită măsură chiar contradictorii. Iar atunci când adevăratul interes nu este textul ca atare, lectura lui, animată de ideologii şi teze politice sau politico-culturale preconcepute, se căzneşte să caute confirmări ale credinţei autorilor lor (aşa cum se întâmplă de altminteri şi în celelalte analize ale lor). Interpretările formulate acum câteva decenii de Max Weber şi de Werner Sombart cred că trebuie înţelese în primul rând aşa. Dar mai este un motiv principal şi mai ales în cazul cărţilor Despre familie: anume că nimeni nu şi-a dat seama că ele sunt cu adevărat un dialog... nu un tratat, un dialog propriu-zis, în care feluritele personaje şi interlocutori îşi apără propriile puncte de vedere, propriile idei sau experienţe a priori diferite, şi că rostul autorului este de a le aduna într-o ţesătură complexă, iar al cititorului, de a le surprinde în deliberata lor polifonie. Cărţile Despre familie se ocupă de nucleul familiar în relaţiile sale cu societatea şi în perspectiva realizării individului. Ce viziune asupra societăţii şi persoanei umane stă însă la temelia atât de importantelor tratate albertiene dedicate artelor (picturii, sculpturii şi arhitecturii)? Aceeaşi, una compatibilă cu cea din Despre familie, sau una divergentă? Peste tot viziunea lui este cu siguranţă aceeaşi. Ceea ce diferă sunt finalitatea, procedeele, căile prin care îşi propune să-şi atingă ţelul: aşa cum explic în Prefaţa la ediţia românească, în dialoguri autorul însuşi se află (asemenea cititorului) în căutarea adevărului, iar adevărul nu poate fi cuprins niciodată în formule definitive, el este intrinsec mobil şi schimbător, evoluează şi ne scapă necontenit, astfel încât, în această neîncetată devenire, el nu poate fi prins decât în parte şi provizoriu, căci dialogul este ca viaţa însăşi; în tratat, dimpotrivă, adevărul este dat, adică este cunoscut dinainte şi din afara scrierii, iar autorul, care deja îl posedă, ni-l oferă prezentând materia oarecum ex cathedra, precum un profesor care se adresează elevului sau un maestru care îşi instruieşte discipolul; acolo el nu caută, nu discută nici nu admite discuţii ca acestea... invers decât se petrece în dialog, în tratat cititorul este total pasiv. Totuşi dintre multele idei controversate ale interlocutorilor, care, după opinia dumneavoastră, sunt încă valabile şi potrivite cu societatea şi cu obiceiurile noastre de astăzi? De fapt, eu nu cred că problema poate fi pusă în aceşti termeni: într-un anume sens totul este sau poate fi socotit potrivit, şi în acelaşi timp nepotrivit. În cărţile Despre familie găsim un sistem organic şi un model perfect alcătuit şi imbatabil, istoriceşte victorios, de organizare familială şi socială – un model şi un sistem care răspund unei concepţii clare despre individ ca potenţial „faber fortunæ suæ” (pentru Alberti omul este, într-adevăr, un fericit zeu muritor), dar care răspund şi unor cerinţe istorice: să ne gândim numai la mortalitatea infantilă, care în secolele XIV, XV şi XVI, chiar şi în clasa conducătoare a celor mai bogate cetăţi ale vremii (aristocraţia veneţiană, patriciatul florentin etc.), secera chiar şi jumătate dintre noii născuţi, să ne gândim la organizarea cu adevărat militară pe care societatea trebuia s-o adopte pentru a face faţă unei asemenea realităţi naturale, ca să supravieţuiască, să se perpetueze şi să ne permită nouă să existăm astăzi... Date fiind aceste diferenţe istorice, de ce şi cum aţi recomanda dumneavoastră cărţile Despre familie unui tânăr de astăzi? De ce ar trebui să-l intereseze pe el o asemenea scriere? Oricum am lua-o, familia este şi rămâne baza organizării laice a societăţii. Oricine e interesat de societatea omenească, şi, mai înainte chiar, de viaţa omului, nu poate considera decât nespus de instructiv să cunoască miile de faţete pe care familia în mod inevitabil le prezintă, şi neîndoielnic folositor să afle forma pe care ea a îmbrăcat-o într-un moment de apogeu al civilizaţiei europene. Pe de altă parte, e foarte probabil că proza albertiană îi va oferi oricărui tânăr plăcerea lecturii, iar apoi satisfacţia de a-şi aminti numeroasele pagini surprinzătoare, miile de afirmaţii pătrunzătoare şi neaşteptatele şi izbutitele observaţii din această operă fără egal. Pentru a încheia, o întrebare despre unul dintre domeniile dumneavoastră de cercetare care, cred eu, este o mare provocare: filologia şi informatica. Ce rol consideraţi că poate avea informatica în transmiterea (sau păstrarea) marilor texte din trecut? Personal consider că acest rol nu este unul vital ci dimpotrivă, îl văd mai degrabă ca accesoriu. Dacă pe de o parte este indiscutabil că informatica a urgentat analiza şi în anumite limite şi cercetarea, a oferit un acces mai lesnicios, cel puţin celor care nu au exigenţe filologice sau de specialitate deosebite, la materiale care înainte erau păstrate cu gelozie în arhive sau biblioteci, la o enormă cantitate de documente şi de scrieri de orice fel, punându-le virtual la dispoziţia tuturor, deşi doar în copie (şi prin urmare cu toate problemele pe care orice copie le ridică întotdeauna), pe de alta, este o certitudine că această bibliotecă virtual infinită produce de facto o ignoranţă profundă sau radicală aproape generalizată; că folosirea frecventă, generalizată şi ea, a instrumentelor informatice distruge în mintea noilor generaţii înseşi noţiunile de spaţiu şi de timp, dăunând serios capacităţii de analiză critică; e o certitudine şi că tiparul, în general performanţa editorială, suferă o scădere vertiginoasă a calităţii; că suportul informatic este, prin el însuşi, infinit mai vulnerabil şi fragil decât cartea din hârtie, ca să nu mai spun că este improvizat, adică instabil şi accidental. E de ajuns să ne gândim că fiecare dintre noi a trebuit sau trebuie sau va trebui de nenumărate ori, în decursul vieţii sale profesionale, să recopieze/transcrie/convertească/reconvertească orice însemnare, orice scriere, orice operă salvată pe cale informatică, de pe un suport pe altul: de la discheta de 12 inch in cea de 6, de la CD la stick şi la diferitele memorii externe până, deocamdată, la cloud… ca să nu mai pomenim de programe şi limbaje, începând cu arhaicul sau „preistoricul” şi nefericitul MS-DOS, pe care cei mai mulţi îl foloseam acum 20 de ani. În plus, oricine are o minimă familiaritate cu lectura ştie că nu există şi nu va exista nimic mai eficient şi mai reuşit, nimic mai practic şi mai comod de citit, decât codex-ul, cartea scrisă pe hârtie, că a aşterne cuvântul scris pe o serie de foi legate unele de altele pe o singură latură permite cea mai plăcută, mai rapidă şi mai eficace dintre lecturi. Nu e o concluzie veselă, dar eu vă mulţumesc şi pentru ea.
Interviu realizat şi tradus de Smaranda Bratu Elian |
||
