Premiul literar-jurnalistic „Nadia Toffa” 2022. Dialog cu Giorgia Bruni

La notte dell’addio (Nulla Die, 2022) este primul roman al Giorgiei Bruni, eseistă, specialistă în Pier Paolo Pasolini. Licențiată în 2015, în Litere Moderne, la Universitatea „La Sapienza”, cu o lucrare despre Trilogia della vitaa lui Pier Paolo Pasolini, în 2019 devine doctor în Științele Spectacolului, cu un proiect despre Pasolini și cenzura cinematografică. Colaborează cu revistele „Studi Pasoliniani” și „Diari di Cineclub”. Este autoarea eseului La dimensione autobiografica în Atti impuri, Amado mio și Romàns de Pier Paolo Pasolini, publicat în volumul Io lotto contro tutti, coordonat de Maura Locantore (2022).
La notte dell’addio a fost finalist al Premiului literar-jurnalistic „Nadia Toffa” 2022 și a primit nominalizarea ex aequo pentru al doilea clasat. Interviul nostru porneşte de la această carte și se deschide către alte teme de interes, printre care literatura realizată de femei, firul roșu ce leagă nenumăratele și multiplele spirite ale literaturii declinate la feminin și funcția scrisului în contextul istoric al zilelor noastre.

De curând ați fost finalistă a Premiului literar-jurnalistic „Nadia Toffa”, al cărei motto era „Nu fiți cuminți”. Cheia pentru a face față vieții este să nu te dai bătut?

Cred că, pentru a face față vieții, din păcate, cheia nu este una singură, nu e o piesă absolută, un fel de piatră filosofală. Ci, probabil, presupunând că există un vademecum, acesta ar fi ca un mănunchi de chei de realizat și de descoperit în același timp, cu mult sacrificiu, cu mare strădanie și, mai ales, prin conștientizarea că ai această dorință. Pe de altă parte, „Nu fiți cuminți”, pentru mine, este una dintre chei, dacă dorim să rămânem la această metaforă, dar numai în sensul specific pe care Nadia Toffa îl susținea. „Nu fiți cuminți” înseamnă să nu te încrezi orbește într-un adevăr care îți este impus, fără să-ți pui întrebări, fără să cauți fundamentele acelui adevăr și, în același timp, înseamnă și „nu te mulțumi să-ți îngrijești doar grădina ta, îngrijește universul”. Deci, îngrijește-te de ceilalți, poartă-le de grijă celor pe care îi poți ajuta. Când mă gândesc la o societate mai bună, mă gândesc chiar la aceasta: milioane de ființe umane unice care își păstrează individualitatea lor sacră în colectivitate, mișcate fiind de un instinct filantropic și de o sete de cercetare pentru ceea ce nu este vizibil, adică pentru ceea ce se ascunde simțurilor noastre fizice.

La notte dell’addio (Nulla Die, 2022) este primul roman scris de dumneavoastră. Care sunt elementele caracteristice ale limbajului, ale codului dumneavoastră de comunicare?

Iubesc narațiunea eliptică și am încercat să o experimentez în romanul meu: protagonista, Maria, o femeie în toată firea, de vârstă mijlocie, își urmărește firul memoriei într-o diacronie continuă care are funcția de a-i povesti cititorului – tocmai călătorind în trecutul său – episoadele cele mai însemnate ale propriei vieți. Și anume cele care au condus-o spre acel loc, chiar în acel moment precis al existenței ei. Mă captivează mult mecanismul întunecat, concomitent rațional și irațional, deci emoțional, al memoriei noastre. Noi nu suntem în stare să ne amintim toate zilele, orele, momentele pe care le-am trăit. Ne amintim doar câteva și poate suna banal și abuzat ca și concept, dar este foarte adevărat că anumite întâmplări – fie că depind sau nu de voința noastră – ca și anumite alegeri, au puterea de a determina calea viitorului nostru.
Povestea Mariei este individuală, dar cu o dimensiune universală. Este povestea Mariei, dar îmi place să cred că este povestea tuturor femeilor care luptă pentru a-și revendica propria identitate în fața grelei moșteniri a unei societăți patriarhale.

„Se simți din nou toată transpirată în șorțulețul alb, obligatoriu pentru ‘fetițe’, pe când cel pentru ‘băieței’ își găsea demnitatea într-un albastru decis, închis la culoare” [1]. Rădăcinile misoginismului se ascund oare în locuri clare și irefutabile?

Da, de multe ori chiar locurile cele mai obișnuite sunt cele din care e cel mai greu să-l dezrădăcinezi, tocmai fiindcă este necesară o focalizare de la o depărtare mentală ca să putem recunoaște misoginismul ce stă la baza gesturilor, practicilor, simbolurilor, a înseși expresiilor de uz comun pe care le luăm ca pe ceva normal. Vă dau un exemplu foarte concret și deloc nou: condamnarea fetițelor la culoarea roz sau albă, sau învățarea așa-zisului joc „de-a mama și copilul”, cu păpușă și cărucior, este o greșeală grosolană pe care mulți încă o mai fac. Sau chiar măsuța cu fierul de călcat de jucărie pentru călcarea cămășilor tatălui sau ale soțului. Oare ce scop pedagogic va putea să aibă vreodată, dacă nu cel de a le insufla acestor minți tinere ‘sarcinile’ căminului pe care, indiferent de aspirațiile personale, vor trebui să le îndeplinească? Toți copiii ar trebui să aibă aceleași posibilități de joacă, de cunoaștere și de lărgire a propriilor capacități intelectuale, dar mai presus de toate, fiecare băiețel și fiecare fetiță ar trebui să aibă posibilitatea de a-și manifesta propriile dorințe și aspirații, dincolo de gen.

Înfățișarea, adecvarea necesară supraviețuirii conform genului de apartenență. În La notte dell’addio pătrundeți, într-o cheie narativă, în teme de mare actualitate, cu siguranță tangente și cu drepturile civile. Ce responsabilități credeți că are de îndeplinit mișcarea LGBTQA+?

Cred că cea mai grea sarcină pe care comunitatea LGBTQA+ trebuie să o înfrunte este chiar aceea de a rămâne în viață, și anume de a lupta împotriva obscurantismului celor ce nu îi acceptă și nu le recunosc drepturile și de a striga permanent: ‘Noi existăm și rezistăm!’.

Literatura contemporană numără literate iluminate, adevărate pioniere în privința inovării și a respectului pentru tradiție. Care este statutul actual al literaturii realizate de femei?

Din fericire, este în mare creștere și evoluție. Timp de prea mulți ani vocea scriitoarelor, artistelor și regizoarelor a fost redusă la tăcere. Astăzi, mai mult ca niciodată, tindem să recâștigăm tot ceea ce ne-a fost negat în trecut. Îmi vine în minte o lectură recentă: Avni Doshi, scriitoare și jurnalistă indiană. În primul ei roman, Zucchero Bruciato, condensează într-un stil acut și intens un univers de teme despre care ne este foarte greu să vorbim pentru că sunt și greu de acceptat: gândurile negative, conflictul cu propriile mame, refuzul inițial al propriilor copii. Mobilizarea este la scară mondială și e nevoie să ne simțim toate unite ca niște surori, astfel încât nici o voce să nu se mai piardă. Rețelele de socializare – în acest caz – reprezintă un sprijin real. Putem crea o rețea solidară unde solidaritatea constă în sprijinirea împărtăşirii.

Scriitoarele au fost și sunt atente la diferite ideologii, viziuni asupra lumii, sensibilități politice și filosofice, având personalități diferite și deseori absolut inconciliabile. Reușiți să distingeți un fir roșu care să lege nenumăratele și multiplele spirite ale literaturii feminine?

Firul roșu care le leagă, într-un fel, pe toate scriitoarele care s-au ocupat de condiția feminină – în ciuda curentelor, polemicilor, diferențelor și pozițiilor chiar contrastante – nu poate decât să coincidă cu ţelul comun și cu aceeași motivație interioară, și anume aceea de a le da spațiu femeilor, de a le apăra individualitatea, de a le da curajul necesar ca să se afirme pe ele însele și să se împlinească în libertatea pe care orice ființă umană trebuie să o aibă.

Din anii ’60 ai secolului trecut, trupul femeilor devine interpretul dezbaterii politice, mișcarea feministă explorează paradigmele și rolurile stereotipate ale femeilor, în timp ce acțiunea colectivelor îmbogățește reflecția asupra diferențelor de gen. Ce înseamnă, în ziua de azi, termenul „feminism”?

E greu de spus cu exactitate, într-un orizont universal. Prefer să dau un răspuns despre semnificația pe care ar trebui să o aibă chiar și astăzi și despre ceea ce înseamnă pentru mine, în mod personal, termenul „feminism”. Feminismul este sororitatea, apărarea drepturilor femeilor, ale celor uitați, ale celor care sunt chinuiți și striviți de prejudecăți care par indestructibile. Feminismul este lupta pentru egalitate. Trebuie, ar trebui să fie și sper că va fi întotdeauna un simbol al păcii, dar și al luptei. Un loc sigur care să ne unească și nu să ne izoleze. Un stindard care nu marchează frontierele, ci le dărâmă și nu lasă pe nimeni în urmă.

Continuăm să ne interogăm asupra sensului profund al scrisului și al lecturii, în cele mai diverse moduri, ca în povestea surprinzătoare a jderului șchiop care învață să citească, relatată în romanul lui Bernardo Zannoni, câștigător al Premiului „Campiello” 2022. Care ar putea fi rolul și funcția scrisului, în contextul istoric pe care-l trăim?

Din păcate, încă nu am citit romanul lui Zannoni, voi umple acest gol în curând. Unul dintre roluri și una dintre cele mai importante funcții ale scrisului și ale artei în general, astăzi, așa cum a fost ieri, și cum sper că va fi și mâine, este denunțarea. Scrisul – în toate formele sale, în toată capacitatea sa de transfigurare și în diferitele specii literare, pe lângă ficțiune – trebuie să aibă o vocație socială. Trebuie să ne ajute să gândim. A denunța, cu propriile arme, lucrurile care nu sunt corecte. Urâțenia, denaturările, nedreptățile pe care le vedem în fiecare zi. Așa cum spunea Pier Paolo Pasolini într-unul dintre cele mai celebre articole ale sale – Che cos'è questo golpe publicat în „Corriere della Sera” în 1974 (sau Il romanzo delle stragi în Scritti Corsari): „[...] un scriitor care încearcă să urmărească tot ce se întâmplă, să știe tot ce se scrie despre asta, să își imagineze tot ce nu se știe sau ce e păstrat sub tăcere. Prima vocație a unui scriitor și a scrisului este, pe scurt, vocația Adevărului”.