„Veneţia cu vene violete” de Ruxandra Cesereanu, acum şi în italiană

A apărut recent, în ediție bilingvă, volumul de poezie Venezia dalle vene viola. Lettere di una cortigiana de Ruxandra Cesereanu (Aracne 2015, îngrijit şi cu o introducere de Giovanni Magliocco, postfaţă de Ilona Manuela Duţă), pe care îl prezentăm printr-un interviu realizat de Cristina Gogianu cu traducătorul Giovanni Magliocco, cu ocazia lansării de la Bistrot de Venise, care a avut loc în 17 octombrie 2015 cu sprijinul Institutului Român de Cultură şi Cercetare Umanistică din Veneţia. Ediţia originală, cu titulul Veneția cu vene violete. Scrisorile unei curtezane, a fost publicată în 2002 la Editura Dacia din Cluj-Napoca.


Domnule profesor Magliocco, avem în fața ochilor un splendid volum de poezie născut ca urmare a muncii dumneavoastră de traducător și a colaborării cu poeta Ruxandra Cesereanu. Ne puteți povesti cum s-a născut această legătură artistică și nu numai, cum ați întâlnit-o pe Ruxandra Cesereanu, în ce măsură cunoșteați de dinainte poeziile sale?

Îi parcursesem poezia încă din timpul anilor de studenție, principalul meu interes a fost dintotdeauna poezia română modernă și contemporană. O cunoșteam pe Ruxandra atât ca poetă, cât și ca prozatoare și eseistă, și chiar dacă nu-i citisem integral opera – vastă și pluriformă – mă fascinau cu adevărat scriitura și personalitatea sa. Am avut apoi plăcerea s-o cunosc personal în 2007 în timpul unui colocviu organizat de Universitatea din Calabria, sub coordonarea profesoarei Vanhese, proiect care a fost sprijinit financiar și de Institutul Român de Cultură de la acea vreme. Era vorba despre un colocviu dedicat literaturii române, cu accente pe metodologia mitocriticii și poetica fantasticului, ambele aplicate pe literatura română. Ruxandra Cesereanu a venit în Calabria alături de alți profesori de la Universitatea Babeș-Bolyai, cu care intrasem de mai multe ori în dialog la Cluj: Corin Braga, Călin Teutişan și Laura Pavel. În acest context au început conversațiile noastre despre poezie, Ruxandra mi-a dăruit volumul său „decadent”, Veneția cu vene violete, din care îi fuseseră deja traduse câteva poezii în italiană. Imediat am fost adânc atins de versurile sale și azi pot spune că nu doar colaborarea noastră artistică, ci și profunda noastră prietenie a început chiar în acel moment și tocmai datorită acestui volum adus în dar. Ne-am dat imediat seama că împărtășim aceeași viziune poetică și că dovedim o sensibilitate literară și artistică îngemănată. Am simțit imediat nevoia de a-i transpune în italiană opera poetică și de a-i oferi posibilitatea Ruxandrei să vorbească „prin mine”. Punctul de plecare al relației noastre a fost, așadar, acest volum dedicat Veneției, ulterior colaborarea noastră desfășurându-se la 360 de grade, s-a extins și la alte texte ale sale (așa cum o demonstrează antologia Coma publicată în 2012), asumând în cele din urmă și o latură academică, căci amândoi nutrim un profund interes pentru studiile pe imaginar, onirism și fantastic.

Dincolo de această viziune poetică pe care o împărtășiți, ce alte motive v-au împins să alegeți acest volum spre a-l traduce integral, pentru a-l face cunoscut publicului italian și, de ce nu, celui venețian?

Am citit mulți autori (italieni și străini) care au scris despre Veneția, inclusiv scriitori români: mă gândesc, spre exemplu, la sonetul Veneția al lui Mihai Eminescu (un model cu care, de altfel, Ruxandra și intră în dialog într-una dintre poeziile din volumul său, anume Veneția terminus) sau la poeziile lui Macedonski. Dintre toți autorii, nu doar cei români, care au scris despre Veneția, mi se pare că viziunea Ruxandrei Cesereanu (printre altele, singurul scriitor român care a dedicat Veneției un volum întreg) este cea mai particulară și excentrică, iar în același timp, cred că nimeni altcineva n-a perceput mai bine decât ea esența profundă a Veneției, pentru că Veneția care rezultă din Veneția cu vene violete nu este doar una, așa cum Ruxandra însăși afirmă, decadentă, onirică, gotică, ci mai ales o Veneție complet interiorizată, o „mireasmă arhetipală”, o „Atlantidă răsturnată”. Veneția Ruxandrei Cesereanu nu reprezintă un simplu scenariu, un fundal abstract ori un decor de mucava, ci e un spațiu lăuntric și arhetipal, un palimpsest al lui anima și animus. M-am gândit, așadar, că pentru publicul italian ar putea fi foarte interesant să descopere această viziune, mai ales că vorbim despre o perspectivă venită dintr-un cu totul alt spațiu cultural. E aproape incredibil cum o poetă româncă a avut această sensibilitate aparte de a percepe ceea ce și pentru mine este esența însăși a acestui oraș, dar pe care anterior mi se întâmplase extrem de rar s-o regăsesc în alte texte pe care le citisem, exceptând poate romanul lui D’Annunzio, Focul, unde autorul, la fel ca Ruxandra în Veneția cu vene violete, descrie latura tomnatică, crepusculară, decadentă a orașului lui San Marco. 

Să vorbim pe scurt despre experiența propriu-zisă de traducere. Având de-a face cu un volum a cărui autoare este contemporană, un scriitor cu care se poate avea, așadar, un dialog direct, un schimb de păreri, acest lucru particularizează procesul de traducere, diferențiindu-l de cel al unui clasic: există acum posibilitatea confruntării nemijlocite cu autorul, de a-i pune întrebări lămuritoare cu privire la diverse chestiuni ridicate de text.

Da, să spunem că traducerea a fost, în primul rând, o interpretare proprie a textului. Poezia Ruxandrei Cesereanu e o poezie cu o mare densitate a imaginilor, bogată în metafore și alte figuri retorice. Înainte de a începe procesul efectiv de traducere, a fost nevoie de o îndelungată analiză hermeneutică. Prima parte a dialogului, a confruntării dintre autor și traducător, a implicat tocmai această sferă hermeneutică, interpretarea textelor. Din acest punct de vedere, Ruxandra este foarte deschisă, în sensul că acceptă și două lecturi foarte deosebite între ele ale aceluiași text, atâta timp cât ele sunt „justificate”, iar asta cel mai probabil pentru că în versurile sale își transpune propriile obsesii, angoase, lumea sa interioară, tulbure și agresivă, o lume pe care poate că nici nu și-o cunoaște încă până la capăt. De altfel, ea însăși a afirmat în mai multe rânduri că poezia sa este o căutare, o quête, la finalul căreia nici măcar ea nu  știe ce anume se găsește. Tocmai pentru că se naște din obsesiile ei interioare, poezia sa susține diferite și multiple interpretări, în funcție de sensibilitatea celui care interpretează. După acest dialog pe marginea textului, a urmat dialogul privitor la traducerea propriu-zisă. Ruxandra a participat activ la procesul de traducere (ea înțelege parțial limba italiană), am rezolvat așadar împreună anumite probleme de ordin lexical, gramatical ori sintactic. Tocmai din acest motiv am ajuns de multe ori să am opt, nouă, zece variante ale aceleiași poezii sau ale aceluiași singur vers. Îi propuneam de fiecare dată mai multe versiuni nu doar ale unei poezii sau ale unui întreg vers, ci chiar și ale unui singur cuvânt, ale unui singur concept, ale aceleiași imagini, deoarece puteau fi traduse și interpretate în moduri diferite. În sfârșit, a existat și un lucru pe marginea ritmului și a sonorității, de șlefuire a versului. Odată ajunși la varianta finală a fiecărui text în parte, ne-am dat seama că în marea majoritate a cazurilor Ruxandra alesese tocmai versiunea mea preferată, semn că era de acord cu viziunea mea personală asupra textului său. Ea singură a afirmat, de altfel, în repetate rânduri că acest dialog pe care l-am avut de-a lungul anilor a ajutat-o să-și lămurească anumite aspecte ce țin de poezia sa dar și de ea însăși, să înțeleagă anumite lucruri care poate că făceau parte din inconștientul său, dar zăceau enigmatice în adâncimea interiorității sale și pe care nu le înțelesese până la capăt. Poezia sa este una viscerală, care țâșnește dinlăuntru, nu e sub nicio formă construită.

Întrebarea care urmează se leagă tot de chestiunea traducerii. Ruxandra Cesereanu povestește că a scris practic acest volum într-un interval de treisprezece ani. Cât v-a fost necesar pentru a realiza traducerea, pornind de la acest prim proces de interpretare a textului și ajungând la sfârșitul întregului volum?

Primele traduceri datează din perioada 2007-2008. Ciclul Malcontentei era deja tradus la finele lui 2008, chiar dacă traducerea definitivă publicată anul acesta e cu mult diferită de primele versiuni. E vorba, de fapt, despre o traducere de care nu m-am ocupat în mod continuu, pe care am lăsat-o și am reluat-o de mai multe ori și cred că așa a fost cel mai bine. Traducerea a avut astfel timp să se sedimenteze, să beneficieze de o decantare și o maturizare a limbii, dar și a imaginilor, de care mă declar destul de mulțumit. Mă bucur că volumul a fost publicat mulți ani după, pentru că, cel mai probabil, dacă l-aș fi terminat și publicat cu câțiva ani înainte, forma definitivă ar fi fost o cu totul alta și poate că ar fi fost una de care n-aș fi fost pe deplin mulțumit. Asta nu înseamnă că după doi, trei, cinci ani de acum înainte nu mă voi mai întoarce deloc asupra acestei traduceri. Cred că nicio traducere nu poate fi considerată definitiv închisă, ci doar „suspendată” în timp. Pentru a răspunde, așadar, întrebării dumneavoastră, pot spune că au fost perioade în care am luat în mână textele, dar și perioade în care le-am abandonat, de aceea nu pot spune cu precizie cât timp mi-a luat, ci doar că au trecut șapte ani de la primele poezii traduse și că în ultimul an și jumătate ritmul a fost unul constant, lucrând în fiecare săptămână, aproape în fiecare zi.

Ați sfătui cititorul să ia acest volum și, cu el în mâini, să viziteze și să descopere Veneția tocmai prin intermediul poeziei Ruxandrei Cesereanu?

Asta cu siguranță, sfat pe care-l dau atât unui cititor italian, cât și unuia străin (iar legat de acest fapt, sper ca volumul să fie tradus în viitor și în alte limbi de largă circulație). Cred că nu doar un cititor străin, ci și unul italian poate să descopere prin intermediul acestui volum multe dintre secretele Veneției, pe care poate noi italienii de obicei le ignorăm, tocmai pentru că această carte propune o viziune particulară și excentrică asupra orașului din Lagună, reușind, în același timp, să capteze adevărata esență a Veneției, ceea ce, ca italian, consider că este extraordinar și cu adevărat fascinant mai ales pentru că, așa cum spuneam, poeta Ruxandra Cesereanu vine dintr-un cu totul alt spațiu cultural și geografic.

Interviu realizat şi tradus de Cristina Gogianu

A şaptesprezecea scrisoare veneţiană

Dacă eram un corăbier oarecare al trupului,
ar fi trebuit să-mi presar cenuşă pe haine,
dacă eram un schivnic al minţii,
ar fi trebuit să rostesc rugăciuni cu spini intraţi pe sub carne,
dar eram pocitanie şi nu mă temeam.
Am stat în cimitir zile-ntregi
şi am băut pînă mi s-a făcut sîngele vin,
am iubit pînă am simţit că pofta-i aţoasă,
am urît pînă am aflat ce-i trufia fără glorie,
am bolborosit blasfemii pînă cînd limba mi-a năpîrlit
şi plăgile de pe suflet s-au domolit.
Şi-apoi la sfîrşit, gol şi c-o singură nălucă de taină,
am pornit-o spre San Francesco del Deserto.
Acolo era mormîntul femeii fatale,
sfîrşindu-se de atîta licoare venetă,
căci oraşul cu vene violete îi luase minţile şi i le devorase.
Mă duceam să fiu paznic de cimitir uitat,
pentru gîtul ei subţire, înalt şi adorat,
aşa cum ţîşnea cîndva dintre rochii florale.
Nopţi de dragoste mi se ciocneau în minte
ca nişte pahare cu şampanie,
zile de vorbe-mblînzitoare îmi intrau pe sub piele cu venin şerpesc.
Ce făceam eu aici, în acest ţinut tăcut şi funest?
Chipul ei se făcuse hîrcă de mătase,
coastele – moaşte duioase,
dinţii – scoici sparte şi cîntătoare,
şira spinării – o amintire dintr-o corabie plutitoare
pe care navigam singuratic şi nefericit,
pe marea ascunsă-n deşerturi de malahit.
În adînc, iubita hrănea delfini boreali,
veşmîntu-i de alge era mîngîiat şi de alţi peşti viscerali,
crabii îi lăcuiau unghiile şi-o dezmierdau c-un pieptene din corali.
Mai erau în alai caracatiţe rugoase,
meduze foşnitoare, sepii cerneloase,
care se înamoraseră, deşi femeiuşti, de iubita mea,
moştenitoare a miilor de înotătoare de sub Veneţia.
M-am întors mohorît la foişorul portarului de cimitir,
încoronat nu eram, prinţ al adîncurilor solzoase nu aveam să fiu.
Înconjurată de peţitoare acvatice,
iubita îmi arăta pentru ultima oară trupu-i trandafiriu.



A douăzeci şi una scrisoare veneţiană

Am visat că te-am iubit nu ştiu cîte nopţi la rînd
şi că-ntr-un tîrziu pelerina trupului s-a desprins susurînd,
sînii tăi aveau capete de lunateci,
dinţii luaseră zeci de bărbaţi ostateci,
părul era ancora unei corăbii bîntuite
de diavoli sosiţi din străfunduri smintite.
În laguna cu ape senzuale eram scufundător,
vîrtejurile deveniseră carnale,
voluptatea plutea ca o moartă albă în clor,
dragostea se făcuse hidoasă,
sticlindu-şi ochii la nisiposul amor.
Te-am purtat în braţe de la San Salvatore pînă la Arsenal,
te-am tîrît pe cheiul mirosind a curtezane de carnaval,
te-am biciuit cu nuferi de toamnă,
ţi-am sărutat unghiile perlate,
lăuntrul meu avea pielea fierbinte de atingerile uitate.
Dragostea mă făcuse să urlu ca o pasăre cu ochii scoşi,
în delir aveai plămîni incolori şi sticloşi,
respirai prin trupul meu ca un curcubeu,
tunel către viaţă eram şi-n inimă visa nebuneşte un scarabeu.
Cît aş fi vrut să-ţi fiu născător,
să-ţi fiu amant de diamant şi-apoi să te omor!
Mintea mea scornea lascive năluci,
creierul se făcuse ierbos,
pe toată mîngîierea soarelui şi-a lunii ajunsesem gelos.
Şi cînd am atins turnul de greaţă carnală,
m-am prăbuşit de acolo,
adulmecînd fără mîhnire străfulgerarea letală.



A douăzeci şi doua scrisoare veneţiană

Gura mea de-atîtea ori te-a ucis
în cuvinte spurcate şi-n flori de abis,
trupul meu de-atîtea ori te-a visat,
păienjeneşti atingeri poftind şi albe lepădări de păcat.
Posedat eram de duhul lagunei şi de mireasma ei bolnavă,
venele cu bucăţi de lună se cutremurau la ivirea ta jilavă,
adorator scîrbit ţi-am fost şi feciorelnic bărbat cu gene lungi.
Fiica sepiei argintii erai,
coapse avînd lumeşti şi ochi semicereşti.
Înotam în delirul cu boare de iasomie,
dogii erau la număr o mie,
plutind în gondole negre de ciumă,
ei voiau să te jertfească în ape murdare de humă.
Te-ai ascuns în baldachin, cu gheruţele tale de leoaică rănită,
duhul Veneţiei să-l alungi din carnea daurită,
căci deveniseşi tu însăţi o lagună smintită,
cu insule păcătoase de moarte şi biserici hipnotice,
clopotele vuind în străfunduri narcotice.
Oraşul duhnea a peşte pînă la cer,
gunoaiele aveau coroană de eter,
galben-portocaliu era părul palatelor bătrîneşti,
zidurile aveau crupe tremurătoare şi femeieşti,
în piaţete răcneau giuvaergiii cu unsprezece degete la mîini,
laguna era a diformilor şi a bărbaţilor cu dinţi de cîini.
Puteam să mor fără glorie, să ucid, să fantasmez,
creierul meu se pregătea pentru un alchimic botez,
cel din care aveam să renasc lucios şi-ncoronat cu pietricele de jad,
ca un imaculat al Veneţiei, cavaler Galaad.



La Malcontenta către pătimaşul anonim

Fericiţi cei care nu au memoria cu deşert.
Mi-era milă de tine, îndrăgostitule hidos,
castitatea mea era debilă mintală,
te striveai de mine în gol, cu o candoare boreală,
pluteam pe Rio dei Mendicanti,
eu, desfrînată cu ochii, tu, speriat şi pufos,
gondola era aşternută ca un pat mortuar
în care păcătoşii de mucava s-ar fi atins ca
într-un osuar,
palatele sfîrîiau încinse de banchete,
podurile aveau cozi lungi de mînze şi fete,
Canal Grande era un şarpe cu ochii scoşi,
mascaţii aveau limbile ieşite-n afară, de firoscoşi,
ne loveam unul de altul, lunecînd pe sub haine,
eram două păsări febrile,
eu, beată de milă, tu, beat de sfioşenie
şi de a dragostei carnale cuminţenie,
cea care ia minţile, dar nu le ridică la ceruri,
ci le scufundă în ale deznădejdii jaruri şi neguri.
Clopotul de la San Michele şi morţii lui veseli
sunau pe-nserat,
aşteptam să vină spurcarea şi să ne-nvăluie în gondola-pat,
chiar dacă nu muşcasem unul dintr-altul
şi pieile noastre nu făcuseră scîntei,
ci doar cu ochii ne iubiserăm şi cu lăuntruri de miei.
Ca doi efebi ne mîngîiam în aer,
din trupurile noastre ieşea un înspăimîntător vaier,
atingerile aveau guri şi dinţi de mursecător,
prea diafane aveau să fie rănile care nu dor.
Ne-nchipuiam că facem dragoste ca dogii fragezi,
cu mantii largi pentru al doilea trup
zidit din carne ireală de la miazăzi şi miazănoapte,
cu măruntaiele ca fructele răscoapte,
al doilea trup pe care îl ţinem ascuns în cap,
pentru vremuri amare şi de lepădat.
Ne atingeam cu trupul sufletului ca misticii osoşi,
pielea noastră era luminoasă şi necărnoasă,
pe dinăuntrul ei se prăbuşea o catedrală smerită,
din care zburau păsări cu dinţii de mătase.



La Malcontenta în delir

Am zăcut lîngă Lazaret, în patima cea vîscoasă,
eram mascată, mîna-mi tremura zemoasă
ca un peşte în aer,
trupul meu distila alcooluri tăcute şi grele,
toracele ca o moluscă mă strîngea în chingi.
Dogii mă căutau în van, zvonind despre o curtezană fatală,
nu mai ştiam s-ating decît cu o lehamite de boală.
Aspri bărbaţi narcotici povesteau despre trupul meu.
Porceşte patima se făcuse cleioasă,
luna-mi ciocănea cu plisc de safir peste creştet,
fiindcă zavistia sîngelui meu avea gust veşted.
Leproasă şi strînsă-n carcasa de carne,
cefalopodă cu ochi bulbucaţi de atîta plînsoare,
voiam ca nimeni să-mi simtă mîhnirea cea mare.
Mă destrămam pe fundul corăbiilor părăsite,
acolo unde doar şobolanii erau regi şi regine,
singurul loc unde spaima cea violetă de dragoste
putea să se spulbere ca o vulpe urlînd jupuită.
Biruită eram de bărbatul himeric pe care-l pofteam.
Oricît aş fi vuit ghemuită-n ostroave ori într-un palazzo igrasios,
mistuirea nu puteam s-o opresc să iasă din mine.
Se auzea din Torcello, răsucindu-se ca o armură topită
ori ca lingoarea unei năluci cu mintea bîntuită.
Pe insula cu morţi m-am ascuns atunci.
Trufia mea era moloz şi umilinţa mea era febrilă,
ruşinată şi slabă de înger bolboroseam ca o debilă,
lîngă morţi scoborîtă, nimeni nu mai putea să mă rănească,
fiindcă fecioarele dinspre Trieste aveau ochi de broască
şi blestemau pe oricine s-ar fi scufundat alături de mine.
Înecaţii din alte veacuri, din intermundii,
mă priveau curioşi, cu luminile lor ceţoase,
frigul din gurile lor mute îmi intrase în oase,
dar mă vindecase puţin de dragostea neîmplinită.
Bărbatul himeric pe care-l simţeam în măruntaiele hipnotizate
părea că miroase a chiparos şi a lumînare,
drept care inima i-am scos-o şi am mîncat-o cu dezonoare.

nr. 11, noiembrie 2015, anul V)