„Trăiască spiritul boem!” Interviu cu Giuliana Carbi Jesurun realizat de Luciana Tămaș

Odată infiltrată pandemia în viețile noastre, mi-a dat târcoale ideea că, acolo unde este posibil, din idei, pixeli, celuloză, film..., iar și iar, ar fi util să construim câte o (nouă) „arcă”. Poate nu întâmplător, sentimentul că fiecare dintre noi, în echipe mai mici sau mai extinse, poate contribui la împlinirea unui asemenea deziderat, l-am avut anul trecut, în perioada trăită în Trieste, unde „buzunarul” unei structuri citadine cu o înclinație de 45-55 de grade (de aici și numele străzii – Via del Monte) adăpostește o posibilă asemenea ambarcațiune. Între acel reper, situat în partea de jos a străzii, și opusul său, pe epiderma fiecărei construcții, stă tatuată istoria. Ridicată din pietrele vechii cetăți antice, în culmea puiului de munte, tronează o cetate medievală; sub ziduri, în orizont, ca o prelungire a Mării Adriatice, forfota orașului, bulevardele, străzile înguste, bărcile de pescari, navele de croazieră, cafenelele, miturile lor urbane. Un spațiu dinamic, în care, dacă este să o citez pe invitata noastră, doamna Giuliana Carbi Jesurun, istoric de artă și curator de artă contemporană, accentul se pune pe „puterea de relaționare și de propagare a spiritului boem! Bineînțeles, actualizat și furios”... Un fel de antichitate „2.0” și super-contemporaneitate suspendată între secole.


Priviți arta și literatura ca fiind indispensabile vieții – un deziderat anevoios pentru unii, inaccesibil majorității. Care au fost unele dintre cele mai fericite experiențe sau întâlniri pe care vi le-au adus aceste pasiuni ale dumneavoastră?

Nu, nu mi se pare dificil. Dimpotrivă, este inepuizabil, fascinant, plin de energie. Este locul cel mai onorabil pentru a te angaja într-o muncă autentică de relaționare dedicată frumuseții. Întrebarea ta este potrivită: într-adevăr, este locul ideal pentru a făuri întâlniri minunate. Lista de oameni superbi pe care i-am întâlnit și cu care am pus la cale aventuri îndrăznețe este lungă, deoarece se întinde pe durata mai multor decenii. Mi-am găsit prieteni generoși în toată Europa – printre aceștia, se numără artiști și curatori care sunt deja personalități marcante în această sferă ori cresc pe măsură ce împărtășim cu încântare o parte a călătoriei noastre, sau oameni foarte tineri care sunt fericiți că le transmiți entuziasmul tău – pe care, peste ani, s-ar putea să descoperi cu bucurie că îl duc mai departe, poate chiar mai intens decât tine. Tot astfel, am găsit și dragostea soțului meu, Franco Jesurun, și viziunea sa asupra teatrului și artelor vizuale. Cred cu tărie că aceste întâlniri nu sunt niciodată întâmplătoare – de exemplu, înțeleapta îndrumare a lui Gillo Dorfles cu privire la înființarea Concursului Internațional de Design, în anul în care a fost fondat Trieste Contemporanea, sau cu Paweł Althamer, unul dintre primii câștigători ai Premiului Giovane Emergente Europeo, ori cu Adrian Paci, împreună cu care am lansat, cu ani în urmă, provocarea de a îmbina teatrul cu artele vizuale și tehnologia digitală în competiția europeană squeeze it (profit de această ocazie pentru a-i informa pe tinerii artiști români care citesc această revistă că a patra ediție a concursului squeeze it este în curs de desfășurare și că se pot înscrie până în data de 23 iulie).
De această muncă nu te poți desprinde în momente prestabilite, însă acest lucru nu contează câtuși de puțin, deoarece este o parte organică, deosebită, a căutării individuale a sensului vieții.


Dacă ați avea de ales între a lectura un text incitant generat de inteligența artificială și unul confuz scris de un seamăn, ce ați alege?

Este imperativ să citești mereu lucruri incitante și inteligente!... Deci, răspunsul la felul în care ai formulat întrebarea ar fi în favoarea IA. De altfel, în prezent, subiectul inteligenței artificiale este dezbătut de toată lumea, pentru că suntem cu toții curioși să vedem cât de departe se va ajunge...
Cu siguranță, se poate simți deja cât va fi de utilă inteligența artificială în gestionarea datelor și în special în reducerea timpului de căutare a acestora, în toate domeniile profesionale. Cu toate acestea, problemele care vor apărea în cazul unei utilizări nechibzuite a inteligenței artificiale vor fi uriașe (iar exploatarea comercială a acesteia va fi, de asemenea, impresionantă: începând cu scenariul minimal, în care fiecare dintre noi – din miliarde de oameni – va trebui măcar să plătească licențe anuale pentru a utiliza cele mai mici funcții ale IA).
Odată cu creșterea cantității de date de recensământ și a posibilităților infinite de combinare a acestora, s-ar putea să ne trezim într-un viitor în care recunoașterea surselor de încredere – care deja reprezintă un ghimpe greu de eradicat din internetul actual – va intra într-o buclă, iar discuția despre rezolvarea foarte dificilă a problemei drepturilor de autor, care este acum încinsă, va dispărea cu totul (probabil că interesele economice vizate nu vor schimba dispozitivele de filtrare a inteligenței artificiale, ci vor considera că este mai convenabil să ne schimbe conceptul de copyright...). Prin urmare, va fi din ce în ce mai dificil să se activeze procedurile de recunoaștere a știrilor „adevărate” în fața unei interpolări logice exemplare, chiar atrăgătoare, dar cu totul născocite (iar în domeniul nostru, de exemplu, primul lucru care ar fi aruncat în aer va fi certitudinea obiectivității cercetării istorice...).
Acestea sunt probleme pe care le vom putea aborda și rezolva (sper) dacă stabilim o precondiție fundamentală: anume, să nu încetăm niciodată să îi învățăm pe cei mici să fie logici în limitele umane (etice) și să fie, mai presus de toate, intuitivi și sensibili, deoarece, indiferent de cât de mult se va recurge la autoînvățare, IA nu va putea lua noi „decizii” umane în locul nostru. Aceasta doar va simula o serie de scenarii ale unor posibile decizii preluate din trecut ori fictive, fără a putea distinge faptul că viața practică este diferită de viața virtuală și că exemplul și transmiterea experienței au rolul de a ne face să recunoaștem apoi domeniul de valori în care dorim să acționăm în continuare.


Conform unei știri recent apărute în „The Guardian”, o revistă americană de nuvele SF nu va mai publica debutanți, după ce s-a constatat că o mare parte dintre noii „autori” au folosit inteligența artificială pentru a genera text. Cum ar putea afecta acest aspect istoria literaturii?

Revenind la ceea ce am spus, a fi un generator de text nu înseamnă încă a fi un generator de sensuri. Această distincție se aplică nu numai în cazul literaturii, ci în toate domeniile. În martie, de exemplu, s-a deschis, la Amsterdam, prima galerie de artă generată de inteligența artificială. Fără îndoială, este un caz foarte la modă, dar care însă nu răspunde funcției principale a unei galerii: într-adevăr, se pare că (deocamdată) colecționarii nu sunt interesați să cumpere artă (IA) fără un conținut contextual relevant în ceea ce privește interpretarea condiției noastre umane.


Ar putea fi viitorul „Kafka” un algoritm? Suntem pregătiți pentru o asemenea provocare?

Suntem siguri că aceasta este o provocare? Nu mă deranjează faptul că, pentru a coexista cu un nou Kafka-Om, pe care îl văd ca fiind dificil de eliminat deocamdată, în viitor va exista și un nou și poate chiar interesant Kafka-IA. Ideea mă amuză și mă intrigă, pentru că adevărata întrebare este dacă acest al doilea Kafka va fi capabil să treacă dincolo de simulare și să genereze, din învălmășeala pe care o găsește online, un produs literar care să aibă sens pentru noi astăzi, pentru acest „noi” complex care suntem astăzi.
Un prim aspect este acela că va dura mult timp până când va avea loc procesul de învățare, deoarece... nu totul este disponibil inteligenței artificiale – dimpotrivă, cele mai interesante lucruri nu sunt. Ne aflăm încă în primele zile ale digitalizării uriașului nostru patrimoniu de cunoaștere. De exemplu, ceea ce aparține domeniului creației artistice europene din trecut este tocmai (în mod rușinos) la coadă în goana (pripită) spre digitalizare, stimulată de fondurile europene puse astăzi la dispoziție.
Un al doilea aspect este acela că operele pot fi citite în funcție de diferitele niveluri progresive de complexitate (de la sensul literal la ceea ce odată se numea sens alegoric, de la interpretarea formală punctuală la puterea extra-sistemică a reprezentării nemijlocite). Totuși, va mai trece mult timp (în cazul în care vom reuși vreodată) până vom putea elibera IA de echivalentul a ceea ce am numit cândva literatură de masă – în linii mari, producția industrială a ceea ce dorim să ni se spună sau ceea ce nu ne deranjează să citim, care este cu totul diferit de ceea ce, nefiindu-ne încă spus, ne surprinde și ne emoționează. Așadar, va reuși cu adevărat algoritmul să ne facă să trăim „emoții ale spiritului”, care să decurgă din ceva care nu este doar suma părților din opera de artă (generată de un subiect sensibil)?


Trieste este un oraș splendid. Am avut șansa de a-l privi prin ochii unor oameni care au știut să îmi indice locurile care îl definesc. Ce semnifică pentru dumneavoastră acest spațiu citadin?

În mod oarecum banal, voi spune doar că este orașul în care m-am născut și am crescut, că îl iubesc foarte mult și că mi-aș dori să fie perfect sănătos, chiar dacă știu foarte bine că lucrurile nu stau așa, ba chiar par să se înrăutățească…


Trieste Contemporanea și-a pus amprenta pe viața culturală a orașului – găzduiește expoziții, lansări de carte, evenimente multidisciplinare. Un spirit neo-renascentist pare că animă acest spațiu. Puteți să ne povestiți mai multe despre istoria sa?

Mă bucur foarte mult dacă ai simțit această atmosferă în spațiul nostru din Trieste.
Am lansat „Dialoguri cu arta din Europa Centrală și de Est” în anul 1995, gândindu-ne că acest oraș este locul potrivit pentru un proiect care ar funcționa aproape ca o „antenă” de recepție și transmisie. La acea vreme, de fapt, așa-numita Europă de Vest nu știa prea multe despre celelalte culturi artistice din jurul său. Acum, activitatea noastră este consolidată: rețeaua noastră internațională este extinsă, programele de cercetare sunt constante, biblioteca noastră specializată poate fi consultată în cadrul Serviciului Bibliotecii Naționale, prin intermediul Centrului Universitar din Trieste, stagii de formare și oportunități de comparare și schimb profesional pentru tinerii artiști și curatori sunt active prin acorduri universitare, workshop-uri, premii și concursuri... Una dintre cele mai recente realizări este seria „libraryline”, care își propune să reunească atât texte inedite cât și primele traduceri ale unor autori care au contribuit în mare măsură la arta vizuală europeană contemporană sau la buna înțelegere a acesteia.


Ce scriitori considerați că au evocat cel mai fidel realitățile din Trieste?

Fascinați de Triestul „modern” care s-a extins în afara zidurilor medievale la cumpăna dintre secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, mai mulți călători l-au explorat atunci și în secolul al XIX-lea. Dintre aceștia, l-aș alege, poate, pe Charles Yriarte. Apoi, până la începutul secolului al XX-lea, m-aș referi direct la câteva exemple din literatura triestină: mai ales în romanele lui Italo Svevo se simte parfumul orașului; după cel de-al Doilea Război Mondial, o interpretare de neocolit este aceea a lui Jan Morris, în cartea sa Trieste and the Meaning of Nowhere.


Frații Karamazov sau Doctor Faustus? Estul sau Vestul? Vă întreb, deoarece dumneavoastră, geografic, sunteți în centrul Europei.

Suntem cu toții europeni. Trebuie doar să ne cunoaștem mai bine unii pe alții. Și să lucrăm mai bine în echipă sub semnul cultural al „Bătrânului Continent”!


Joyce scria, la un moment dat, că inima sa este în Trieste. Pare evident că geniul său narativ a fost puternic activat de acest spațiu. Există o conștiință a locului capabilă să inspire?

Noi, cei care trăim aici, nu putem descrie în mod obiectiv ceea ce este, însă ai dreptate: Trieste a avut o forță de influență semnificativă asupra scriitorilor, iar unii scriitori străini îl aleg și astăzi: mai degrabă aș spune că atât Joyce, cât și Svevo au găsit aici un spațiu pentru conștiință. O înclinație care aici s-a concretizat și în psihanaliză (Triestul austriac a fost locul de implantare a psihanalizei în Italia prin Edoardo Weiss, discipol direct al lui Freud) și în psihiatrie (celebra „reformă” a lui Franco Basaglia a deschis azilurile italiene în 1978).


Șpriț sau „video-șpriț”? Boemi sau boemi 2.0? Este o realitate hiper-sterilizată proprie spiritului boem?

Trăiască puterea de relaționare și de propagare a spiritului boem! Bineînțeles, actualizat și furios – cum spui, 2.0 –, însă cu aceeași doză mobilizatoare de nonconformism, libertate și înclinație spre revoltă împotriva nedreptății.
Îmi place – pentru că este mai actual ca niciodată – termenul „sterilizat” pe care îl folosești. Revenind la IA, lumea digitală, oricât de mari ar fi pașii pe care îi va face, va rămâne întotdeauna sterilizată. Important, însă, este tocmai ca, pe termen lung, să nu ne sterilizeze și pe noi... ca să avem o ciudată viață sănătoasă... Putem să ne bucurăm de imensa noastră mirare față de artificiile pe care ni le pregătește rafinamentul tehnologic al realității virtuale, atâta timp cât nu încetăm, repet, să ne recunoaștem pe noi înșine și să ne punem într-o relație reală, directă și uman proactivă, cu ceilalți și cu lumea exterioară.


La documenta 15 de la Kassel, din Germania, de anul trecut, s-a lansat sloganul: „fă-ți prieteni, nu artă!”. Adaptat spațiului literar, acest îndemn s-ar putea traduce prin „fă-ți prieteni și nu mai scrie literatură”. Ar fi această „rocadă” benefică spiritului uman?

Acest slogan al colectivului care a curatoriat evenimentul german este fără îndoială prost formulat sau greșit înțeles – și cu siguranță nu are aceeași eficiență de reprezentare ca mult mai furibundul Make love, not war, care l-a inspirat (iar acum se pare că nici măcar acest vechi slogan nu ne-a învățat nimic).
E un bun mijloc de promovare a prieteniei – între popoare și între indivizi. Foarte bun. Aș putea spune că și activitatea de la Trieste Contemporanea are acest lucru printre obiectivele sale. Însă, oricât de adânc ar fi abisul în care a plonjat domeniul producției culturale europene din cauza preocupărilor foarte grave legate de război și de pandemie, tocmai acest domeniu trebuie să acționeze ca motor de maximă incitare și deschidere spre renaștere, în loc să producă în interiorul lumii sale culturale o dezorientare iremediabilă precum pierderea credinței (care pare să fie intuită în slogan) că „a face artă” nu folosește la nimic.


Care a fost cel mai inspirat eveniment organizat de dumneavoastră în calitate de curator?

Ar fi de menționat proiecte mici și mari... Poate aș alege Both Ways, un proiect de artă contemporană (și relația ei cu știința) curatoriat în plină pandemie, cu un colectiv de curatori și instituții publice din cinci țări – printre care și România – și cu expoziții atât la Trieste, în cadrul EuroScience Open Forum 2020, cât și în spațiul virtual, unde vizitatorii-avatari au putut urmări tururile ghidate ale curatorilor-reali. Aș mai menționa, pentru o discuție constantă a practicilor curatoriale din țările ECE: Forumul CEI de la Veneția pentru curatori de artă contemporană pe care îl coordonez din 2001, în zilele de avanpremieră ale Bienalei de Artă de la Veneția.


Vă rog să prezentați cititorilor revistei noastre Studio Tommaseo și obiectivele instituției pe care o conduceți.

Este generatorul a toate acestea. Galeria Tommaseo a fost fondată, într-un alt spațiu, în anul 1974: Franco Jesurun avea idei clare și a adus la Trieste unele dintre cele mai interesante opere de artă contemporană din Italia, dar nu numai. De asemenea, a urmărit îndeaproape emanciparea feministă și a produs instalații și performance-uri care acum sunt istorice în carierele unor artiste precum Sanja Iveković, Renate Bertlmann sau Emanuela Marassi, născută la Trieste, ale cărei lucrări uimitoare din anii 1970 au fost expuse recent la MIART din Milano de către o galerie din Bratislava.
Lumea anilor ’80 necesită apoi o perspectivă mai multidisciplinară și oportunități de diseminare și de întâlnire cu istoria recentă a mișcărilor artistice (de care începe să se intereseze și publicul larg): am devenit o organizație non-profit, deschizând și asociația L’Officina, care se ocupă de teatru, muzică, arhitectură, cinema etc. În cele din urmă, în anii ’90, după căderea Zidului Berlinului, drumul nostru și-a găsit un centru de interes magic: grație unei conversații florentine cu un prieten boem, s-a născut proiectul Trieste Contemporanea, care este un comitet format din mai multe asociații culturale, ce își dedică o parte din activități unei constante atenţii spre Est.


Vă rog să ne povestiți câte ceva despre premiul Young European Artist Trieste Contemporanea, care este acordat de această instituție.

Tu ar trebui să fii aceea care să ne spună câte ceva. Mă bucur că ți-am prezentat lucrările la Trieste, dragă câștigătoare a anului 2021! Premiul a fost creat în 1999: participarea tinerilor sub 30 de ani din Europa de Est este foarte numeroasă la fiecare ediție. Se solicită trimiterea unui portofoliu care să ilustreze cel puțin cinci proiecte recente ce urmează a fi evaluate de un juriu internațional. O expoziție și un catalog sunt apoi concepute cu ocazia câștigării premiului. De-a lungul istoriei sale, premiul a văzut tineri artiști crescând, primind alte premii importante, reprezentându-și adesea țara la Bienala de la Veneția... devenind celebri... Printre câștigătorii primelor ediții se numără Paweł Althamer (Polonia), Nicolae Comănescu (România), Ivan Moudov (Bulgaria), Nikola Uzunovski (Macedonia), Driant Zeneli (Albania). Mă bucur să anticipez aici că în septembrie va fi lansat apelul de participare pentru anul 2023.


O ultimă întrebare: Trieste Contemporanea a găzduit, de-a lungul timpului, câțiva artiști români – Paul Neagu, Ciprian Mureșan, Nicolae Comănescu... După cum ați menționat, anul trecut am fost onorată să expun și eu în acest spațiu încărcat de istorie. Care sunt relațiile dumneavoastră personale cu țara ai cărei artiști au fost întâmpinați atât de generos în instituția pe care o conduceți?

Ți-am vizitat țara. Mi-aș dori să văd mai mult. Mă încântă ceea ce se poate percepe de aici, de la distanță, desigur, într-un mod rudimentar; mă refer la amprenta foarte puternică pe care cultura și tradiția voastră artistică a conferit-o întregii arte contemporane – anume, în opinia mea, un mod de a trata cu delicatețe obiectul. Ca și cum sentimentul de respect uman față de creator ar trebui să preceadă mereu contemplarea și aprecierea artefactului... Puterea imaginativă a lui Brâncuși privind „inserția” piedestalului în identitatea profundă și nedivizibilă a sculpturii, formidabilul suprarealism „real” al lui Victor Brauner din Paris (On the Pattern), unde mintea se alătură indisolubil mâinii... De asemenea, prezența individuală și colectivă a obiectelor în lucrările lui Spoerri. Tot într-o manieră exemplificatoare, aș putea continua cu Neagu și a sa extraordinară moștenire lăsată studenților săi, sculptori englezi, cu privire la ideea de percepție și atingere: faptul că am curatoriat în cele din urmă o expoziție a sa împreună cu Gabriella Cardazzo a fost una dintre cele mai mari bucurii ale mele. Am sperat să fac acest lucru încă de la începuturile Trieste Contemporanea, când l-am cunoscut datorită lui Gillo Dorfles, care i-a fost un mare prieten și admirator.
Cred că utilizarea lemnului și a materialelor umile în cadrul expoziției tale de la Trieste poate fi citită, de asemenea, în acest mod.


Vă mulțumesc pentru că mi-ați oferit posibilitatea de a pătrunde în ambianța acelui remarcabil și mereu inventiv consens spiritual, reprezentat de Trieste Contemporanea! Vă doresc mult succes în tot ceea ce vă propuneți să realizați!

Expoziţie Luciana Tămaş, Trieste, 2022 (foto ©Agnese Divo)



Expoziţie Luciana Tămaş, Trieste, 2022 (foto ©Agnese Divo)



Giuliana Carbi Jesurun cu Luciana Tămaş, Trieste, 2022