 |
|||
 |
|||
|
„Astăzi predomină o critică impresionistă”. În dialog cu Giuseppe Muraca
Pentru o privire de ansamblu asupra eseisticii literare italiene de la De Sanctis încoace, recomand cartea lui Alfonso Berardinelli, La forma del saggio. Definizione e attualità di un genere letterario (Forma eseului. Definiţia şi actualitatea unui gen literar), Marsilio, Veneția 2002, unul dintre cei mai importanți critici literari contemporani. În opinia mea, critica literară nu poate fi separată de teoria literaturii, ci aceasta din urmă trebuie considerată o ramură a ei. Acest lucru este valabil şi pentru naratori? Desigur, acest lucru este valabil și pentru naratori, dar numai marii autori au un nivel ridicat de conștientizare critică a propriilor mijloace și opere. Ar putea un autor, cu imaginația unui posibil cititor sau utilizator al operei sale, să se considere propriul său critic? Relația dintre autor și cititori este foarte importantă. La urma urmei, scriem pentru a fi citiți și, prin urmare, fiecare autor se gândește la cititorii cărora intenționează să li se adreseze, dar cei mai mulți dintre autori o fac aproape întotdeauna fără conștiința critică necesară. Domnule profesor, activitatea dumneavoastră critică merge de la Aldo Palazzeschi la Ardengo Soffici, de la Carlo Muscetta la Franco Fortini, de la Luciano Della Mea la Luciano Bianciardi, de la Alberto Asor Rosa la Romano Luperini și până la Carmine Abate. Care sunt principalele teme abordate? Am început să scriu despre literatură la sfârșitul anului 1976, aproape de absolvirea studiilor de literatură modernă la Universitatea din Napoli. Mai întâi, ca militant politic, m-am dedicat în principal scrierii de documente politice și câtorva poezii, care au sfârșit în uitare. Pe lângă lecturile școlare și clasici (Homer, Virgiliu, Catul, Sfântul Francisc, Stilnoviștii, Dante, Petrarca, Boccaccio, Machiavelli etc.), aveam în spate un studiu „nebun și disperat” al autorilor literaturii universale din secolele al XIX-lea și al XX-lea. Încă din clasa întâi am avut profesori care mi-au cultivat, cu sfaturile lor, pasiunea pentru literatură la care, de la vârsta de 14 ani, s-a adăugat cea pentru muzică și cinematografie. Primul meu articol a avut ca subiect generația Beat și a fost găzduit de revista „Il Dialogo”, fondată la Londra și condusă de prietenul meu Giuseppe Cimino, care se mutase recent în capitala engleză. De atunci am publicat sute de eseuri și articole despre literatura italiană a ultimelor două secole și, în special, a secolului al XX-lea, colaborând la numeroase ziare și reviste. Sporadic, m-am interesat și de literatura americană, franceză și germană și am scris, de asemenea, despre cinema și muzică. Articolele și cărțile mele se concentrează pe diverse teme: literatura de avangardă, relația dintre literatură și politică, politică și cultură, dintre intelectuali și putere, rolul marxismului în societatea contemporană, noua stângă etc. Dar am scris și povestiri, un roman neterminat care a rămas nepublicat, precum și poezii. De fapt, în 1987 am publicat cartea de versuri Breve resoconto, dar mă consider în primul rând un critic literar. Ultima mea carte Un fare comune (Il Convivio, 2024) este dedicată rolului unor reviste importante în societatea italiană din a doua jumătate a secolului al XX-lea, de la „Il Politecnico” a lui Elio Vittorini la „Diario”, revista lui Piergiorgio Bellocchio și Alfonso Berardinelli. Ca să nu mai spunem că de peste 40 de ani sunt profesor de meserie și încerc prin toate mijloacele să transmit elevilor mei dragostea pentru istoria, cultura și literatura umanității. Cercetarea rolului intelectualilor a părut întotdeauna legată de relația dintre cunoaștere și putere, dintre gândire și acțiune, dintre teorie și practică, dintre utopie și realitate. Putem afirma că intelectualul ar trebui să fie considerat, în acest moment, un actor social fără viitor, un fel de vestigiu al trecutului? Odată cu criza marxismului și a politicii de stânga, a dispărut figura intelectualului revoluționar care voia să participe în mod direct la transformarea culturii și a societății prin activitatea sa. Acum, mulți vorbesc despre „eclipsa” intelectualului, despre decadența sau chiar despre dispariția acestuia, dar nu este adevărat. Adevărul este că astăzi rolul intelectualului în general a devenit „ de masă”, fiind bine integrat în mecanismele puterii şi pierzându-și astfel autonomia și funcția de a critica sistemul și valorile curente, pe care doar puţini continuă să le exercite. Intelectualii, prin gândirea lor nu tocmai docilă, ba chiar adesea subversivă, au contribuit la subminarea valorilor fondatoare ale dogmelor, credințelor și construcțiilor ideologice în vigoare în societățile și culturile cărora le aparțin. Cât de mult contează astăzi vocația opoziției? Este aceasta negociată prin dezideratul consensului? După cum se știe, de-a lungul secolelor, și în special după Iluminism, intelectualii și-au asumat din ce în ce mai mult un rol principal în denunțarea și criticarea valorilor culturii dominante. Astăzi, acest lucru nu mai este valabil: totul a fost omologat și chiar și vocile critice sunt absorbite de sistem, în timp ce marea majoritate a intelectualilor sunt mereu în căutarea spasmodică a consensului și a succesului. Vremea lui Fortini și Pasolini este de mult apusă, iar societatea literară nu mai există și orice fel de angajament a dispărut. Există mii de scriitori, sute de edituri, 82.719 opere publicate în Italia în 2021. Sunt toți scriitori? Astăzi există multă confuzie și se publică prea multe opere. Astfel, din păcate se poate întâmpla ca o operă de slabă calitate literară să aibă mai mult succes decât o lucrare de înaltă calitate, care poate este descoperită și apreciată după moartea autorului. Numărul autorilor este în continuă creștere, de aceea Grazia Cherchi, înainte de a muri, a spus că aşa nu se mai poate și că până și ortopezii s-au apucat de scris romane. În realitate, scriitorii și poeții de calitate sunt puțini și nu este ușor să-i identifici, aceasta și pentru că „criticii de ocazie” nu au întotdeauna idei clare și mulți dintre ei sunt legați de marile grupuri editoriale și fac interesele ziarelor la care colaborează. Dacă în primele decenii ale secolului al XX-lea tendințele dominante au fost cele derivate din pozitivism și spiritualismul franco-german care gravitează în jurul pozițiilor lui Benedetto Croce, de la mijlocul anilor 1930 a apărut critica „ermetică”. În perioada de după al Doilea Război Mondial, filologia și metoda istorică și-au recăpătat forța, în timp ce gândirea marxistă a traversat întreaga critică, influențând zone vaste ale acesteia. Ce tendințe puteți observa? După criza marxismului și a structuralismului, astăzi predomină critica impresionistă. În același timp, critica militantă aproape că nu mai există, în ascensiune aflându-se critica academică, care este un tip de critică specializată, ce își are propriul limbaj, adesea incomprehensibil, și vizează lumea universitară. Dar, pe de altă parte, este la fel de adevărat că criticii se bucură de mai multă libertate. Dacă sarcina criticului este de a interpreta opera, atunci trebuie să pună întotdeauna textul în centrul cercetării critice, raportându-l în același timp la context. În orice caz, criticul trebuie să folosească toate metodele necesare pentru a-și atinge scopul, adică să dezvăluie valorile inerente operei literare, fără a se lăsa sedus de ‘ideologia ideologizării’, în contextul în care importanța criticului în societatea contemporană este în creștere.
|
||
Invitatul nostru în seria Întâlniri critice este Giuseppe Muraca, critic literar si eseist. Născut la Vena di Maida (CZ), o localitate de origine albaneză, a absolvit Universitatea din Napoli cu specializare în Literatură modernă și a predat timp de patruzeci de ani italiană, latină și istorie. A fondat și condus revista „L’utopia concreta” și a făcut parte din conducerea revistelor „InOltre” și „Per il ‘68”, precum și din redacția ziarului „Ora locale”. Din 1991 în 1996 a fost director editorial al editurii Pullano din Catanzaro. A publicat diferite cărți, printre care Il primo Palazzeschi (Conte, Napoli, 1981), Breve resoconto, poezii (Catanzaro, 1987), Da „Il Politecnico” a „Linea d’ombra” (Lalli, Poggibonsi, 1990), Utopisti ed eretici nella Letteratura italiana contemporanea (Rubbettino, Soveria Mannelli, 2000), Luciano Bianciardi, uno scrittore fuori dal coro (Centro di documentazione, Pistoia 2011), Piergiorgio Bellocchio e i suoi amici (Ombre corte, Verona, 2018), Passato prossimo (Ombre corte, Verona 2019), Il giovane Palazzeschi (Ombre corte, Verona, 2021), L’integrità dell’intellettuale. Scritti su Franco Fortini (Ombre corte, Verona, 2022), Lottare per le idee. Roberto Roversi, poeta e protagonista della cultura italiana contemporanea (Pendragon, Bologna, 22023), Luciano Bianciardi tra illusioni e disincanto (Clinamen, Firenze 2023), Un fare comune (Il Convivio 2024). A colaborat și colaborează la numeroase ziare și reviste, printre care „Questa Calabria”, „Il Dialogo”, „Il Quotidiano del Sud”, „Rendiconti”, „La Balena bianca”, „Il manifesto”, „Il Grandevetro”, „Dalla parte del torto”, „Lamezia storica” și multe altele.