Mişcarea feministă a zilelor noastre, încotro? Dialog cu scriitoarea Ilinca Bernea

Publicăm interviul cu multiple faţete realizat de Andra Tischer cu Ilinca Bernea, membră a Uniunii Scriitorilor din România, romancieră, poetă şi, de asemenea, autoarea unor piese de teatru și scenarii de film. Născută în 21 iulie 1974 în București, a absolvit Universitatea de Teatru și Film, secția Regie de Teatru și este doctor în filosofie. Ilinca Bernea este și artist vizual, cu participări la expoziții naționale și internaționale, și colaborator al Facultății de Filosofie București, laureată a unui premiu USR, a premiului pentru proză acordat de „Convorbiri Literare” și a unuia pentru Sinopsis acordat de CNC.
Dintre publicațiile literare amintim: romanele Numele tău și alte erezii (2017, editura Polirom),  Cutia Neagră (2015, editura Timpul, Iași) şi Legende Androgine (2004 editura Cartea Românească); volumul de nuvele Alma Musica (2010, editura Dacia, Cluj), volumul de proze Iubiri în cămaşă de forţă (2003, editura Cartea Românească); volumele de versuri Tratat de estetică a durerii (2010, editura Dacia, Cluj) şi Piatra Erotică (2003, editura Vinea).

Ilinca Bernea, tema pe care o abordăm în acest interviu este una prezentă și în romanele și poeziile tale. De data aceasta vom vorbi fără perdeaua ficțiunii despre starea de lucruri declanșată de mișcarea feministă. Aşadar,Cui îi mai e frică de Virginia Woolf? De ce e atât de controversată în continuare mișcarea feministă?

Actuala mișcare, care e orchestrată în speță de militanți și activiști neo-socialiști, nu are cine știe ce legătură cu feminismul de care s-au făcut vinovate Virginia Woolf & comp. sau primele sufragete. Și aș spune că e chiar în contradicție cu feminismul anilor `60, `70, la care subscriu, și care punea accentul pe diferențele ireductibile dintre bărbați și femei. Încercarea de disoluție și uniformizare a genurilor la care se recurge acum printr-un întreg eșafodaj cultural e ceea ce deranjează. Oricum, voi vorbi în nume propriu. Feminismul e o ideologie care se mai și modifică în timp. E o agendă politică. În Somalia, în acest moment, feminismul e cu totul altceva decât în Canada. Îl aprob cu toată credința pe cel somalez, dar în privința celui canadian mă abțin. Pe de altă parte, pe mine mă interesează mai puțin strategiile politice și sunt foarte rezervată față de orice fel de doctrină. Ce pot să spun, iar cei care mă cunosc o pot confirma, este că fac tot ce îmi stă în putere să le ajut, susțin și pun în valoare pe femei, iar prin ceea ce scriu  contribui direct și implicit la formarea unei imagini – nu bune, de-a dreptul iconice – a condiției femeiești. Pentru că s-au tot încurcat ițele și pentru că în general militanții au tendința să își demonizeze adversarii politici, activiștii te acuză de misoginie dacă nu le susții platforma. Dacă nu îți pui la gât pancartele lor, pun pe tine furtunul cu ocări. E nedrept. Mai cu seamă că nu există un singur sortiment de feminism în lume, cum spuneam. Îl susțin pe cel din Orientul Mijlociu și din Africa și Asia, dar nu susțin și ce se întâmplă acum în Occident. Cum femeile au trăit în condiții și medii diferite, emanciparea nu a însemnat și nu înseamnă același lucru pentru toate.

Pentru tine ce a însemnat?

Eu am fost crescută într-un spirit liberal. Ar fi ipocrit să mă apuc acum să spun: „feminismul mi-a dar marea șansă să ajung literată”. E ca și cum aș spune în fiecare zi: „mulțumesc lui Edison că a inventat becul. Și le mulțumesc eroilor neamului care au fondat această țară”. O faci o dată pe an, reflexiv, dar nu poți trăi sub spectrul emoțional al recunoștinței de a avea electricitate și stat național. Le sunt îndatorată și celor care au inventat internetul... Și inginerilor care au făcut posibilă existența apei calde în apartamente. Și, totuși, mi se par banalități. E imposibil să trăiesc cu conștiința unei eliberări dintr-un prizonierat pe care nu l-am cunoscut direct. Nu am fost niciodată nedreptățită în școală sau profesional. Totul a fost cinstit. Am publicat fără nici o problemă și fără nici o pilă de la 19 ani la cele mai bine cotate edituri. Femeile nu sunt tratate la fel în orice context. De aceea nici nu e posibil un „feminism” centralizat, cu o agendă unică sau cu o miză general valabilă.

Care a fost miza pentru tine?

Emanciparea sexuală. Trăim într-o țară cu foarte grave probleme în acest sens. Plină de prejudecăți și nedreptăți. Tocmai în asta și constă misoginia aici. Ce se consideră că au femeile „respectabil” este ce au în comun cu bărbații – talent, aptitudini profesionale, eleganță, generozitate etc. Sunt chestiuni neutre, fără miză sexuală. În schimb, în ceea ce le diferențiază net de bărbați, discriminările și standardele duble și injustiția sunt omniprezente și oribile. Nu ești scutită de nici o ocară. Dacă refuzi un bărbat te face „frigidă”, dacă nu-l refuzi ești „ieftină”. Știi bancul cu găina. Dacă e geloasă amanta unuia pe tine, cu sau fără motiv, din „curvă penală” nu te scoate. Dacă nu îți convine o relație pasageră ești o troglodită neroadă, o retardată sclifosită din alt secol. Dacă ești adepta monogamiei ești ultima rătăcită infantilă, dacă nu ești, desigur, o stricată. Orice aspirație, orientare, chemare erotică ai avea ca femeie îți e scoasă pe nas și imputată. Problema mea nu a fost să mă consacru ca scriitoare, ci să fiu scutită de apelativul „curvă”. Nu îmi spune nimeni că aș fi o parvenită în cultură sau că aș fi prea tâmpită ca să fiu romancieră. Nu mă insultă nimeni ca ființă umană, ci numai și numai ca femeie. Aceasta este esența misoginiei. Bărbaților nu li se pun astfel de etichete. Nu știu în ce hal te demoralizează faptul de a o auzi mereu. E adevărat că am primit, chiar mai des, mustrarea că aș fi prea puritană.

În aceste condiții ești cumva împinsă de împrejurări să te măriți ca să fii protejată.

Dar te măriți cu cine? La nimereală, așa? Cu un ins pe care nu îl dorești? Păi și în ce constă emanciparea? La ce e bună libertatea, dacă sfârșești prin a-ți alege un partener oarecare, pe care nu îl iubești, pe aceleași criterii care erau valabile și în căsătoriile aranjate din secolele anterioare? Ne identificăm cu natura sexuală proprie, mai ales cu ea. Nu există altă libertate, nici pentru bărbați nici pentru femei, decât aceea de a alege calea spre fericire. (Și aici fac o paranteză – strategia feminismului de ultim val din Occident a fost să rupă această identificare. Or eu nu pot accepta așa ceva. E un demers contra-naturii și o altă formă de amputare).

Sugerai în ultimul roman că toate aceste presiuni, intimidări, abuzuri, violențe verbale sunt încercări de castrare a femeilor.

Da. Femeile sunt presate cultural să își ignore sau deteste corpul și să își reprime sexualitatea. Se interpune o cazarmă culturală între ele și corpul propriu. Ceea ce li se refuză nu este să joace în societate roluri comparabile cu ale bărbaților, ci dreptul la o imagine demnă în calitate de ființe sexuale. Acest tip de opresiune a fost valabil în toate epocile. Femeia cea mai respectabilă era cea care își reprima cel mai bine dorința și pofta de împlinire erotică, practic aceea care reușea să își amputeze tocmai acea parte a feminității care ar fi făcut-o fericită, demnă... Nu există fericire socială, doar intimă. Expresia „fericirea de a fi premiant” sună monstruos. Dacă, în anumite culturi din alte continente, se practică mutilarea genitală la propriu, în culturile pan-europene s-a practicat, și iată că în România se întâmplă încă, în sens psihologic. Iubitul meu, care e din alt neam, m-a găsit cam „inhibată”. Păi cum să nu fii inhibată, ca româncă, dacă orice ți-ai dori ești umilită și taxată? Ca să îți răspund la întrebare, emanciparea mea e că am rezistat până la vârsta asta ne-castrată, că scriu și fac artă cu conținut erotic, că îmi permit să-mi pun în valoare senzualitatea, că am curajul să spun și să scriu: nu vă lăsați umilite de bărbați care vă folosesc și cărora nu le pasă de împlinirea voastră. Dar îți mărturisesc că e foarte greu, e o luptă continuă cu panica...  pentru că sunt atacată foarte urât. Aud aproape zilnic invective.

Așadar, tu te lupți pentru drepturile sexuale ale femeilor.

Nu în sensul consacrat, ci în cel ocolit și evitat. Drepturile sexuale nu se reduc la cele reproductive! Și dreptul la orgasm sau o imagine demnă ca femeie se pun. Și dreptul la autonomie în a-ți gestiona erotismul în felul propriu, fără să fii stigmatizată. Și dreptul la dragoste care e unul la fericire, în fond. Ar trebui să tragă o dată cineva cortina. Se tot bate monedă pe chestiuni rezolvate deja. Acum un veac femeilor nu li se permitea să gândească cu capul propriu. Cultura o făceau bărbații, nu li se valida gândirea. Dar în prezent în Europa e ridicol să mai vorbim de așa ceva. Nu mi s-a întâmplat niciodată ca vreun bărbat să aibă pretenția să îmi influențeze gândirea. Sigur, mai aud încă tâmpenia, care decurge din prejudecata că doar bărbații ar gândi logic și articulat, și anume că aș avea o minte „masculină”.

E foarte feminină gândirea ta.

Bineînțeles. Suntem un întreg. Nu vreau să vin acum cu argumentul autorității și să zic că s-a probat științific că mintea femeilor și a bărbaților funcționează diferit. Am să spun doar că sunt cât se poate de muiere în tot și în toate și că miza mea în cultură e să atrag atenția asupra acestor diferențe. Femeile nu sunt discriminate atunci când nu sunt tratate asemeni bărbaților, ci tocmai atunci când sunt. Atunci când li se pretinde să se comporte asemeni bărbaților și când nu le este valorizată feminitatea. Eu sunt zâna bună a feminității... Nu mă interesează mutanții noilor ideologii. Mă interesează natura femeiască. Je cherche encore la femme!

Misogin e să ți se ceară să fii asemeni bărbaților sau să fii disprețuită pentru ce ai diferit de ei?

E o întreagă teză a lui Levinas expusă într-o carte de referință, Celălalt, care vorbește de etica diferenței și de faptul că iubim, înțelegem și prețuim un om doar în măsura în care reușim să valorizăm ceea ce ne face neasemeni. În mod analog, misandronia e atunci când femeile se plâng de ceea ce îi diferențiază pe bărbați de ele, când le reproșează că nu simt și nu se comportă ca niște femei. Noul val de feminism, în loc să încerce să remedieze problema cu misoginia, a preferat să anihileze conceptual femeia, prin desprinderea sexului de gen. N-aș fi crezut că o să ajungem aici. Când aveam vreo douăzeci și ceva de ani am citit o carte a Mihaelei Miroiu, Convenio, care mi-a plăcut mult și care se încadra în acest curent al feminismului diferențial, care li se adresa femeilor în carne și oase, de sex și de gen feminin. Ea propunea acolo o etică a conviețuirii între ființe complementare, foarte clară și ofertantă. Gendr-eala asta contemporană, însă, e haos, e anarhie. E inacceptabil să crești copii fără gen. Le răpești un drept elementar.

E un balamuc întreg.

Este. În toată această babilonie contemporană era firesc cumva ca sexualitatea, care e o chestiune vitală, să fie disputată de mai toate taberele. Oricât am ferchezui-o noi în fantasmele noastre culturale, lumea e o junglă. Fiecare tipologie umană încearcă să obțină puterea și să-și impună modelele. Așa se face că unii demonizează monogamia, alții demonizează promiscuitatea, alții demonizează cuplul tradițional etc... Fiecare dintre noi ar face o campanie cu # în față ca să-și susțină o cauză mulată după aspirațiile și sensibilitățile proprii. Și mie mi se par îngrozitoare unele lucruri, de netolerat.

Cum ar suna o campanie cu # marca Ilinca Bernea?

# Ilinca Bernea agaist hookup culture. După mine e cel mai mare rău sexual la care sunt expuse femeile în lumea trecută prin așa-zisa revoluție sexuală. Așa l-am descoperit pe Jordan Peterson, un psiholog care condamnă fenomenul. Minciuna de fond pe care se bazează adepții acestui curent e că femeile sunt așa de diferite între ele că iadul uneia e paradisul alteia. Nu. Femeile, ca și bărbații, sunt niște ființe instinctuale, nu mașinării modelate prin sugestie culturală, cum susțin postmodernii. Dacă pentru bărbați există satisfacții erotice în sexul cu o necunoscută, în faptul de a o asalta, de a o „cuceri”, ca pe o pradă, femeile nu sunt prădători, au nevoie să se simtă în siguranță. Fizic vorbind, un bărbat cu o forță medie poate ucide o femeie cu o forță medie cu mâinile goale, dacă e singură și goală lângă el. Chiar și practicile de tip BDSM presupun o încredere totală în partener, faptul de a-l cunoaște bine. În străfunduri, femeile trăiesc cu o teroare de viol și tortură pe care sexul arbitrar, cu necunoscuți, o activează. Ce e mai rău e că, dacă unele femei acceptă compromisul, când și când, rechinii consideră că toate sunt făcute pentru așa ceva și că e suficient să preseze puțin și să insiste puțin... Se fac uriașe presiuni asupra femeilor să accepte parteneriatele arbitrare și să „se dea pe brazdă”. Pentru femei nu e nici o fericire și nici o provocare și nici o plăcere. Eu nu țin aici apologia monogamiei, să ne înțelegem. Spun doar că femeile au nevoie de relații stabile cu parteneri sensibili, ca să se simtă împlinite sexual, altfel se simt doar folosite, umilite, exploatate. Sexualitatea femeiască implică mai multe planuri, pentru ele sexul fără identitate, fără implicații emoționale, fără atașament e un subiect de coșmar, nu de excitație. Adepții curentului vor să le convingă să își sacrifici aspirațiile proprii și să se manifeste într-un registru sexual masculin, ceea ce e o aberație. Până de curând femeile depindeau de bărbați pecuniar, ei le ofereau resurse, protecție și ce mai era cazul, iar ele acceptau, în compensație, să fie servitoarele lor sexuale. Ca să fiu clară: nu pretindeau satisfacție reciprocă. Din momentul în care au început să se descurce singure și-au dorit de la bărbați alte lucruri.

Pasiune?

Da. În primul rând. Nu vrei să satisfaci foamea sexuală a unuia, ci să fii dorită, desigur. Nu ai nici o plăcere când știi că ești un fel de fast-food care astâmpără o foame oarecare. Nevoia e firească, dar dorința e o poftă fixată asupra cuiva. Când crăpi de foame mănânci și ce nu îți place... Iar această cultură hook-up a făcut din femei servitoarele sexuale ale tuturor bărbaților, de unde înainte erau, în cazuri extreme și nefericite, doar ale soților.  De obicei, într-o familie, într-un cuplu, între parteneri există comunicare, duioșie, tandrețe, încercarea de satisfacere reciprocă. Hook-up-ul e junglă sexuală. La primul contact sexual cu un partener nou, cele mai multe femei sunt timorate, neliniștite, au nevoie de timp ca să se deschidă. E important să îi poți spune partenerului ce îți dorești, ce îți place, dar asta nu îți vine să o faci decât cu cineva care ține la tine și cu care ai o relație. Piratul care vrea doar să te înșface și să te guste (deși nu gustă decât carapacea în final) e un străin. De străini te ascunzi, te rușinezi... În hook-up, nu există intimitate. Asta e principala problemă. Pentru femei este esențială intimitatea. Ca și pasiunea. Nu există împlinire erotică în afara lor.     

Despre sex se tot vorbește, dar în termeni mult mai idilici și mai domestici.

Și falși, nerealiști. Problemele de cuplu nu sunt așa simpluțe și infantiluțe cum încearcă să ne convingă revistele mondene. Rata analfabetismului sexual local e mare. E o țară cu tabuuri și prejudecăți temeinice, care vin la pachet cu o serie întreagă de inhibiții, exhibiții, infantilisme, promiscuitate, aberații, abuzuri. Literatura „cultă”, când nu eludează chestiunea o ponegrește, se discută/scrie despre sex doar în termeni prohibitivi și peiorativi (cu lehamite, dispreț, cinism) și se sugerează ori că sexul e o murdărie ori că e o futilitate. Așa cum îți reprezinți lucrurile așa le și trăiești, desigur. În loc să fie o artă a intimității și cultivat ca valoare, erotismul devine, în aceste condiții, teren de defulare a oricărei tulburări psihice posibile.

Educația sexuală nu rezolvă nimic?

Aceea se referă mai ales la chestiuni care țin de igienă și reproducere. Și la etica relațională, eventual, la consimțământ. Sigur că e foarte importantă și ea. Aptitudinile amoroase ale oamenilor sunt la fel de variate ca și cele sportive, intelectuale, artistice. E necesară o cultură erotică, în mod cert. Asta ar fi o altă obiecție la actualul val de feminism occidental. Eludează chestiunea. Nu se ocupă de viața intimă, ci tot de viața publică a femeilor. În loc să caute, așa cum cred eu că e firesc, mijloace de îmbunătățire a relațiilor dintre sexe și de salvare a cuplului, caută să rupă radical dependența dintre bărbați și femei. Toate strategiile feminismului de rit nou au în fundal o doctrină radicală. Se bazează pe „separatism”, mai exact pe independența totală a femeilor. E o distopie. O doctrină care predică fără odihnă beneficiile vieții fără bărbat, adică pe șleau ale singurătății. O propagandă pentru nefericire cronică... Pentru femeile sănătoase și cu instincte funcționale centrul existenței e dragostea pentru bărbat. Cum să fii independentă?

De ce fac asta?

Politicile de gen care umblă să deconstruiască femeia, umblă și la așa-zisele mitologii ale iubirii pe care le consideră patriarhale. Dar e fals că dragostea ar fi un mit patriarhal. O orânduire socială e un sistem de reguli, prohibiții, norme și valori și ierarhii. Dragostea n-are nici o legătură cu așa ceva, ea sfidează orice limite și orice reguli. E o fabuloasă minciună ideea că ar fi un construct social. Nici vorbă, e cel mai non-social lucru cu putință, e piesa de rezistența a NATURII umane în fața oricărei aberații culturale, a oricărui sistem politic opresiv etc. Dragostea a fost cea care a trecut prin zidurile oricărei dictaturi mundane, miturile ei sunt supra-lumești, transcendentale.

Despre asta vom vorbi  în partea a doua a interviului. Spuneai că feminismul de rit nou consideră că dragostea e un „mit” care menține viu patriarhatul.

Da. Și e o idee falsă. „Regimul Tatălui”, ca oricare altul, e o rețea de ierarhii și de raporturi de putere. Acolo unde se manifestă fățiș le răpește femeilor libertatea de a trăi cum vor și de a fi ele însele stăpâne pe corpul, viața și deciziile proprii. După mine cea mai mare oroare a patriarhatului este căsătoria forțată, dublată de interzicerea divorțului și de faptul că adulterul se pedepsește uneori chiar cu moartea. Dragostea a fost, de fapt, rezistența la patriarhat. Dragostea este cea mai mare putere a femeilor asupra a orice, inclusiv a bărbaților. Am avut această intuiție de când mă știu. Mi s-a tot spus că e o „iluzie”. Pe unde te învârți nu auzi decât vorbele unor detractori ai iubirii. Aberații.

Cum ar fi?

Că bărbații fac pasiuni pentru femei inaccesibile. Doar psihopații și hărțuitorii fac. Cei sănătoși iubesc femeile care li se dăruiesc, nu cele care îi refuză. Ți se spune că „iubirile de la distanță nu țin, că sunt fantasmagorice” și apoi ți se spune că „iubirile contingente nu țin, că au prea multă rutină și atracția se tocește”, pe scurt ești descurajat încontinuu, toate sugestiile pe care le primești sunt menite să te convingă să renunți să speri, să te dresezi, cumva, să trăiești împotriva naturii proprii care țipă după împlinire amoroasă. Unii psihologi de școală nouă zic chiar că „dragostea e o boală”. Auzi mereu că tot ce are ființa ta mai autentic în fibra proprie e iluzie. Ce poate fi mai nebunesc de atât? Ești încurajată ca femeie să fii independentă, provocatoare, nesupusă, chiar frivolă. Prigoana dragostei nu a fost în nici un alt secol și în nici o altă orânduire mai acută ca acum. Patriarhatul a încercat să o sufoce cu normele lui draconice. N-a cultivat-o câtuși de puțin. Îndrăgostiții se lasă torturați unul pentru altul și mor dacă sunt despărțiți. Nici măcar nu e o alegere, e instinct. E instinct de reproducere mai presus de cel de conservare. Unui îndrăgostit nu îi mai e frică nici de focurile iadului. E un element periculos, recalcitrant, care poate sfida orice putere.

Lucrurile nu stau în loc, asta e clar. E valabil în orice dinamică socială, inclusiv în evoluția mentalităților sau curentelor de idei. Era inevitabil să se ajungă aici? Era inevitabil ca umanismul să ne împingă spre un individualism radical și feminismul, ca ramură a sa, la fel?

A fost de ajuns să existe o generație de mame singure și de nefamiliști ca să dispară complet din mentalul colectiv și din discursul public cei doi poli ai lumii tradiționale: familia și cuplul. O lume este o cosmologie, nu doar un plan de interacțiune profitabilă sau convenabilă între indivizi, care își sunt unii altora indiferenți. Echitatea socială, care a devenit piatra de temelie a revendicărilor ultimului val de feminism, este o formă de eugenie tristă, ruda săracă și rece a iubirii, lipsită de orice coloratură afectivă, o formă de agape fără fond. Aceste concepții sunt promovate, vorbind în termeni de psihologie socială, de femei și bărbați care numesc singurătatea libertate. Intimitatea a dispărut din universul cunoscut de ei, nu o pomenesc pentru că nu o cunosc. Scriu articole despre cum e iubirea un construct social. Ți-e și milă.

Spuneai că miza scrisului tău e legată de puterea feminității. Aceea din lumile clasicilor.

Și romanticilor.

Și renascentiștilor.

Nu mă simt reprezentată de noul val de feminism occidental și pentru că din el a dispărut tocmai femeia. Disoluția genurilor cunoscute și apariția unei multitudini de pseudo-genuri mă depășește, nu doar intelectual, ci și emoțional. Cauza mea e valorizarea culturală a feminității, nu eludarea ei.

Feminitatea este acum un tabu?

Nu încă. Dar e posibil să fie în curând.

De ce s-a ajuns aici?

Pentru că nu pot fi egalizate raporturile intime dintre două ființe complementare exact în ceea ce le face ne-asemeni. Nu poate fi egalizată diferența ireductibilă dintre bărbați și femei care se manifestă în plan erotic. Sunt experiențe de laborator și ies destul de prost. Realitatea a dovedit că atracția dispare atunci când într-un cuplu el și ea se au „ca frații”.  În anii '60 era în vogă un val de feminism numit „al diferenței” la care acum aș subscrie, dar nu se mai poate. Ceea ce mă deranjează la noile concepții despre gen este intenția vădită de artificializare a naturii, de recondiționare a ei în termeni de „mutație” necesară. Dacă sexul biologic nu mai impune aproape nimic celui mental (căci asta e teoria de fond), atunci sexualitatea poate fi la rândul său modelată ca o plastilină. Și atunci ce mai e femeia? Dacă numim femeie orice bărbat pe tocuri, ce mai e femeia?

Te afectează chestiunea?

Sigur că da. E o impostură să pretinzi că orice purtător de fustă e femeie. E povestea cu „hainele împăratului”. Problemele de suprafață care pot fi tratate anecdotic: la ce toaletă se duce totuși un travestit, la femei sau la bărbați? sunt dublate de altele mult mai complexe.

Noile cutume de gen au eliminat și curtoazia socială. Nu se mai sărută mâini, nu se mai dau flori, nu se mai fac complimente femeilor decât formal.

Asta e mai puțin deranjat decât faptul că obiceiurile egalitariste s-au transhumat și în relațiile de cuplu. Acolo nu merge fără complimente și fără flori... Sigur că nici o femeie nu suportă avansurile unor bărbați pe care nu îi dorește, dar în intimitate se așteaptă, grație unor milioane de ani de evoluție, la un anumit ritual. Și iată că acela nu se mai întâmplă.

Ce menține un cuplu longeviv?
 
„Corect politic” e să spui că fiecare cuplu e diferit, deci să nu spui nimic. Dar uite că eu risc să o fac. S-a pus accent în cultura contemporană pe comunicarea verbală în detrimentul celei non-verbale, pe armonie și afinitate și parteneriat în detrimentul ritualurilor de curtare (considerate sexiste), dar nu armonia, ci atracția – această tensiune vitală – e ceea ce ține un cuplu în viață. Atracția e vibrato-ul constant al complementarității, dacă dispare s-a dus tot. Și ar mai fi o problemă.

Care?

Delăsarea, dezinteresul pentru cultivarea relației, lipsa oricărui efort de a o întreține. Lucrurile nu se pun pe roate și apoi devin perpetuum mobile. Așa cum oamenii își cultivă aptitudinile sociale și profesionale, e necesar să își cultive și talente intime. Bineînțeles că bucuria de a fi împreună trece, dacă nu e valorizată. Ea se stinge pentru că e lăsată de izbeliște exact așa cum în alte secole se duceau de râpă, necultivate, aptitudinile profesionale ale femeilor. Sigur că e mai ușor să atingi un țel dacă i te dedici decât dacă preocuparea constantă e pentru altele. Implicarea și eforturile investite în viața intimă dau seama despre calitatea acesteia. Firește că un cuplu nu rezistă dacă fiecare dintre cei doi are atenția în altă parte.

Ce anume ți se pare cel mai supărător la acest curent deconstructivist?

Perversitatea. Virtualizarea abuzivă a unor chestiuni concrete. Minciuna deopotrivă biologică și metafizică. Nu suntem construiți prin limbaj, chiar nu. Nu suntem făcuți nici din cuvinte nici din circuite integrate, ci din carne și nervi, nu suntem mașinării de muncit și gândit, ci mașinării de făcut copii, primordial. În continuare cele ignorate și marginalizate sunt dorințele femeilor, aspirațiile lor firești, potrivite naturii lor. Pentru că această natură, în noile filosofii ale genului, a fost complet relativizată, până la negație. Femeia de tip nou e cu totul altceva decât și-au dorit de la viață primele sufragete. Aș numi acest curent: feminism misogin.

Cum arată portretul „femeii de tip nou”?

O creatură biologică imposibilă.... care s-a autoconstruit. Bine, asta e boala secolului, ideea de auto-creație. Menirea ei e fluctuantă, relativă, originală. O ființă care nu e condiționată nici de instincte, nici de sentimente. Ea poate trăi demn și fără intimitate. Or, eu vreau un feminism pentru gospodine și amante și femei care nu pot trăi fără bărbați.

Lucrurile nu sunt expuse chiar pe față.

Nu. Doar că aceia care pomenesc de sacrificiu și iubire sunt priviți chiorâș... Sacrificiul e o inegalitate. Ceea ce e supărător este faptul că dacă alegi ca femeie să sacrifici ceva, de dragul bărbatului, nu contează ce, îți este negat discernământul: ți se spune că ai fost dresată, condiționată. Să fim serioși! facem parte dintr-o generație de fete și femei educate în spirit feminist. Dresajul a fost în acest sens. Am fost pregătite să avem cariere, nu să fim casnice. Ba, chiar, ar fi fost o rușine să optăm pentru a doua versiune. Nu ne-a ținut nimeni morala virginității înainte de căsătorie, dimpotrivă, ni s-a spus să nu ne repezim cu măritișul. Fetele din generația noastră, crescute la oraș, mai ales în familii de intelectuali, au fost educate modern, fără prejudecăți din seria: menirea femeii e la cratiță. Sigur că există libertate, sigur că putem oricând să preferăm să fim doar gospodine. Dar să nu îmi spună nimeni că, dacă aleg să nu mai ies din casă, este pentru că am fost manipulată, căci e o minciună. Eu cu capul meu sec aleg.
Dar de ce ar fi dragostea un „mit”?
Cele care o califică sau mai precis descalifică așa au avut doar relații cu bărbați cu care nu s-a legat mare lucru, cu care au conviețuit la o periferie a intimității și dorinței. Și atunci, da, se justifică revoltele, obsesia echității, orgoliile. E oribil să trăiești sub același acoperiș cu un om pe care îl simți străin, e oribilă și singurătatea, în alt fel. Nu suntem făcuți nici biologic, nici metafizic pentru singurătate. Dar nici pentru o coexistență forțată, lipsită de afecțiune, în care există doar rutină și îndatoriri. În situații dezastruoase, pe un fond de ostilitate reciprocă și de sedimente resentimentare, de multe ori femeile devin pasiv agresive și bărbații violenți la propriu.  
Imaginea pe care feminismul militant o propagă, a bărbatului agresor și a femeii victimă e realistă?
Statistic vorbind, femeile sunt principalele victime ale violențelor intime și domestice. Pe de altă parte, cruzimea nu e doar fizică, iar femeile, prin reproșuri, silă, dispreț, răceală, nemulțumire perpetuă sau printr-o atitudine de acuzatori pot și ele răni. Bărbații sunt și ei victimele unor abuzuri emoționale și morale. E greu de spus, într-un cuplu disfuncțional, că unul e un sfânt și celălalt un monstru.
Campania #metoo a ajutat la ceva?
Tot ce am de spus este că nu e nimic mai deplorabil decât să exploatezi victimitatea reală a unor oameni sau a ta, personală, și să o instrumentezi ideologic și politic. Nu se face circ din suferință! De la adolescenți până la bătrâni suntem toți bombardați cu imaginea unei lumi odioase, pline de pericole, de nebuni, de ticăloși, de violatori. Sunt două riscuri: cei mai sensibili ori să capete tulburare anxioasă sau ori să devină indiferenți. Eu nu am văzut cine știe ce empatie la activiste, am văzut multă revoltă, dar empatie nu... Și nici un pic de iubire pentru bărbați, doar oroare, prejudecăți, așteptări negative, frică proiectată. Să îți iubești fratele și fiul nu înseamnă nimic, e ca și cu te-ai iubi tot pe tine întrupată în bărbat. Și, atunci, te întrebi dacă expunerea prelungită la astfel de subiecte de campanie nu le agravează viziunile și starea de revoltă. Nu am auzit una să zică: am făcut o pasiune pentru colegul Mihăiță. Ele nu se îndrăgostesc, ele au parteneriate... Afecțiune office. Nu există plăcere mai mare când iubești un bărbat decât să spui: „sunt femeia lui”!
Așa e. E ceva universal.
Or, ele văd în această dorință a îndrăgostitului de apartenență sufletească, pe care a explorat-o atât de temeinic Jung, reflexia unui raport de putere. Din acest punct nu mai ai ce discuta cu ele. Acum o să fiu mai subtilă decât îmi pot permite și am să spun că atunci când „tot ce e personal e politic” – deviza radicalelor – atunci și structurile social-politice le acaparează viața de cuplu. Ptiu drace! Cum să pui umărul la aservirea unicului tău domeniu de libertate neîngrădită și nesupravegheată? Asistăm la o invazie fără precedent a ochiului public, de tip Big Brother, în viața intimă, se încearcă ștergerea granițelor dintre spațiul public și cel privat. 
Spiritul campaniei respective s-a conservat și perpetuat în altele.
E treaba lor, problema lor. Nu le citesc articolele, evit orice contact cu materialele pe care le produc. Ceea ce fac ele este o violență emoțională la adresa unor oameni buni, sensibili, la locul lor, care au tot dreptul să nu se confrunte la orice oră cu imagini ale ororii din viețile altora. Acest asalt mediatic cu imagini și dezvăluiri „gore” asupra unor inocenți este nelegitim. De obicei, se fac avertismente legate de subiecte care pot tulbura emoțional. Așa ar trebui semnalate campaniile care denunță violuri. E un subiect la care eu una sunt sensibilă, am coșmaruri, vomit, nu dorm... Îmi cer dreptul la o viață liniștită. Și ce fac cele din grupul Femen e agresiv. Toată acea paradă de resentiment și de mesaje creștinofobe și islamofobe... îi lezează, prin ricoșeu, și pe bunii creștini și musulmani.
Iubirea poate totul?
Mie, viața mi-a dovedit o dată că nu, o dată că da... Dar tot în ea cred.
Care este scriitoarea ta preferată de limbă română?

Din generația mea mi-a plăcut mult Ioana Băețică Morpurgo. Îmi plac Ruxandra Cesereanu și Nora Iuga. Mariana Marin ca poetă, am iubit-o pe Constanța Buzea. Mă interesează mult mai tare filonul estetic al scriiturii decât miza social-politică, asta e limpede. Eu cred în universalitatea artelor literare.

Care sunt feministele pe care le-ai prețuit?

Unele care s-au manifestat în spiritul respectiv, dar au urât propaganda și activismul: Marguerite Yourcenar (care s-a dezis în interviuri de curent), Marguerite Duras, Coco Chanel, Maria Tănase... Nu mă interesează nici literatura nici cinematografia nici arta teziste. Mai e o chestie. Aici sunt dispusă să relativizez și să admit că unele femei se simt mai degrabă Virgina Woolf decât Cosânzeana. Eu am citit ambele tipuri de literatură, cea scrisă de femei ca Woolf și cea scrisă de bărbați despre femei. Întotdeauna m-am identificat cu odalisca și cu femeia tolănită pe sofale, chit că am trăit în postura autorului de cărți. Scrisul e, totuși, o condiție socială, un travesti. E ceva distant... Și m-am regăsit mai tare în portretele femeilor din literatura scrisă de bărbați decât în cele închipuite de femei. Pentru mine Andrea Dworkin, singura militantă pe care am prețuit-o, a fost inițial o eroină pentru că a salvat fete din lupanare, s-a ocupat de trafic de ființe umane, a denunțat orori și agresiuni teribile, despre care nu se știa mare lucru. O iubeam. Scria la „New York Times”. Aveam un poster cu ea la marginea patului prin anii 2000-2005, mă uitam la el ca la icoană. La un moment dat, stupoare, am citit niște articole pe net, printre care și unul în care afirma că orice penetrare e viol, chiar dacă femeia consimte. Am rupt afișul. Și nu am mai vrut să aud de ea.

Îți dau niște nume să alegi pe cine preferi.

Dă-mi.

Simone de Beauvoir sau Madonna?

Madonna

Marylin Monroe sau Emily Brontë?

Emily Brontë

Sylvia Plath sau Frida Khalo?

Frida Kahlo

Elif Shafak sau Jeanette Winterson?
Jeanette Winterson
Elfriede Jelinek sau Parinoush Sainee?

Parinoush Sainee

Maria Callas sau Marina Abramovic?

Marina Abramović

Patty Smith sau Areta Franklin?

Patty Smith.