Un contrapunct în arta românească contemporană. În dialog cu Ioan Augustin Pop

Ioan Augustin Pop. Steaua care îl străjuie s-a ridicat la orizont în 05.05.’55. Omul rămâne atașat valorilor Occidentului, Școlii Ardelene și faţă de tot ceea ce este esențial creativ, cu un parcurs în continuă mobilitate atât în țară cât și în  vestul european. Foarte laconic se autonumește „navetist existențial”, având să cunoască și să-și petreacă timpul profesional pe căile ce leagă COTul de vest, în trei orașe, Cluj, Oradea, Timișoara. Profesorul și-a dorit să predea într-o zonă care-l angajează sufletește și imaginativ – pictura – și, nereușind din motive pe care nu le dezleagă, s-a regăsit în discipline mai mult teoretice (și conceptuale, adaugă). Artistul, după ce a debutat cu serii de lucrări într-o zonă a picturii brute, neoexpresioniste, parcurgând un intermediu conceptual, marcat de postcomunismul-postmodernist, cum se autodedefineşte, a evoluat în ultima perioadă, în care şi-a găsit un loc în Est, spre „imaginea care se modifică din cauza transformării materiei”. În Est, în miezul materiei transformatoare de spectacol, a găsit atitudini, titluri de proiecte, sub nume ca Arheologii industriale, Despre MINE (ministerul industriei, naturii și experimentului), TZARAgordian, Epoca Oțelului.        



Ioan Augustin Pop - Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte I
(din TZARAgordian, Eternal youth and life without death I - TZARAgordian)



Ioan Augustin Pop - Cabinetul medical - Surgery - TZARAgordian
(din ciclul TZARAgordian, 200x150)



Sandra Bazavan: Domnule Augustin Pop, voi începe abrupt: Mai există care cu boi, scene rurale pe mapamondul artistic contemporan românesc? Este pictura în România arta cea mai pasibilă de necontemporaneizare, între artele vizuale?    
                                                       
Ioan Augustin Pop: Puține, din ce știu eu. Dar recomand care cu boi și mai multe motive sătești dacă viziunile sînt parte de viață, parte din viața noastră, și dacă actul artistic te integrează ca spectator prin statement și prin vizual show. Cum sînt reacțiile din arta contra sclavagismului din pictura franceză din secolul al XIX-lea văzut în proiectul Le modèle noir de Géricault à Matisse; dar mă gîndesc la „limitele vorbirii comunale” al lui Ilya Kabakov, Castelul din Carpați al grupului subReal, performance-ul Omul din gunoi de Victor Ilea sau la pictura de unu la unu a aceluiași optzecist, a Bisericii Ciucea-Gălpâia expusă în final pe fațada unei fabrici. Găsesc că provocarea indică remanențe autohtoniste și aici semnalez că cei care miștocăresc mioritismul nu s-au gîndit minimal să-l atace în creație.
Cît privește subiectul carului cu boi, îl vedem în sectorul Școlii de la Barbizon, în Musée d'Orsay, în pictura Labornage nibernais (Le sombrage), în traducere Boi la arat, de Rosa Bonheur, în Troyon Vache qui se gratte (Vacă care se zgîrie) de Constant Troyon etc. Simbolic și subliminal, în pictură persistă vacuitatea și instinctualitatea. Cum e țara e și arta, iar dacă nu călătorim în spațiul extra terestru… mai puțin Matrix. Aici nu mă refer la carul și anticarul născut din ficțiune pură, ci la remanențele autohtone, fie că e vorba de abordări în maniera abstracţionismului, a abstracţionismului simbolic și formalism, fie că e vorba despre avangardismul-nonavangardă și autonomia estetică. Și cum lumea noastră e ofertantă în kitsch și drame, la nivel de masă e rău cît nu se mai poate. Istoria picturii, însă, nu va fi scrisă doar în funcție de ghilde și confuzii colective…




Musée d'Orsay, Labourage nivernais (Le sombrage), Boi la arat, de Rosa Bonheur

SB: Găsesc inevitabilă o continuare a întrebării anterioare: În ce măsură operează capitalismul în arta națională, românească? A existat un decalaj socio-istoric între arta occidentală și arta națională; ajung cele două, în prezent, să bată o cadență comună, ori să micșoreze acest decalaj?

IAP: Este țara în decalaj? Acolo e și arta. E un adevăr de credință să crezi că așa cum sînt locul-locurile, așa e și starea artei, respectiv instituția statală și sărăcia în tandem cu arta, cultura, clișeele și artiștii ei.
Înainte să răspund, aș relaționa situații de context, simultan idealurile cu falsul și însăși realitatea. Mai întîi, „Arta Occidentului” versus „Arta Estului”, mai ales „Arta Națională”, au fost dezbătute și consumate între ’90-2000. Actualmente problematizăm internațional: umanismul de azi, migraționismul și globalismul cultural, sincronicitatea internațională și noua paradigmă în arte, excepționalismul și antreprenorialismul, războiul economic, neoliberalismul în perspectiva aristocrației de top și de aici schimbări aproape radicale în raport cu democratismul din artă și ideile de avangardă cu revizuiri față de genurile tradiționale, patrimoniu etc.
Într-adevăr, decalajul este istoric și e suficient să ne gîndim la cît de scurtă e epoca modernă și ce greu a pătruns modernismul. În funcție de cît de responsabili suntem, la fel de rapid ne integrăm, scurtăm decalajele. Dar cred că retorica obsesivă privind contemporaneitatea noastră este răspuns la idealurile și frisoanele noastre, ale intelectualului și artistului, desigur. „Interdisciplinaritate”, „experimental”, „conceptual”, „protest și antiguvern”, „haștag și rezist”, „avangardist și postmodern” și tirada sumarizează în continuare formule declarative, contagioase, din păcate. Numai că vorbitorilor și televizaților din evenimente le recomand un lexic adecvat; și să fi avut experiența trecerii de la un eveniment într-o primă zi în capitale sau centre importante la un alt eveniment în ziua următoare. Am trăit așaceva, acut.
Constat că artistul, profesorul, membrii colectivității artistice nu dezbat (nu știu, nu realizează?) propria condiție existențială. Ceea ce se întîmplă se rezumă la activism public, evenimente colective, tematici politice chiar omagiale; v. expoziții naționale și bienale, în numele revoluției, al orașului, în numele minorității culturale sau de altă natură, şi care numără mii de participanți (depășind cifre chiar din marile evenimente mondiale).
Occidentul, și nu-l definesc decît foarte geografic, are și evenimente colective, are și piață ieftină și propagandă și multe nereușite, dar instituțiile și inițiatorii privați nu se contopesc în ignoranță managerială. Vestul se caracterizează înainte de orice printr-o istorie concepută, performanțe, în spiritul valorii de capital. Obiectul de artă este o bancă și depozit de valoare echivalată financiar. Cum arată decalajul nostru capitalist? Pe de o parte, vorbim despre artă contemporană, pe de alta afirmăm că „artistul nu trăiește din artă”. Artistul local, dacă alege condiția de freelancer, își riscă existența, supraviețuiește la limită, se angajează în situații colective adeseori scăpate în colectivism, conviețuiește cu parvenitismul și declarațiile celor din managementul de artă și cu confrații aciuați în ierarhia bugetară.        
În fine, investiția, mijlocul prim de operativitate, nu este prezentă în instituția de profil și patrimoniu; atenția noastră rămîne la nivel „comercial”, la prăvălie. Iar dacă există investiția privată „nu se spune”. Iar așa, nu se scrie istoria acestui prezent. Capitalismul nu este parte în artele autohtone și nu integrează.

SB: În ce măsură mai este promovată estetica în forma est-etică, în România? Cum vedeți funcționalitatea angrenajului academic, cultural, instituțional – referitoare la plasarea verosimilă a artei și culturii românești în prezentul istoric?

IAP: Estică. Instituționalizată noninstituțional, sensibilă și pudibondă, religios-laică, ortodoxă și neliturgică: o estetică definitoriu anonimă. Trăsăturile subliniate țin de registrul critic, oarecum simetrice instituțional, cu accente grave privind funcționalitatea (inclusiv finanțatoare). De aici pornind, nedreptatea pe care o resimt ca artist care trăiește și lucrează în țara natală, valabil cred și pentru operatorul cultural, este topul muzeelor acreditate internațional: Muzeul Satului din București, Muzeul Național Antipa, Muzeul Militar, Muzeul Țăranului Român etc.; în domeniu apare Muzeul Național de Artă al României și punct. Speranța revigorării și recuperării patrimoniale se năruie, dar simetria negativă este repede marcată de multe situații (în Timișoara clasicizate în jurul muzeului de artă). Legat de produsul curatorial, lucrurile sînt vizibile peste tot de la est la vest și de la sud la nord sau pornite din orice alt loc; intră în discuție pe lîngă instituția muzeală și structurile profesionale. Dovezile-realitate vin din management cu efecte în concept și design expozițional, în proiecte și participanți, toate alterate de ignoranță neagră. (Situații similare au fost și în Occident și mă gîndesc la celebra provocare a lui Piero Manzoni și la soluțiile găsite).           
În ce privește „est-etica”, reproduc o situație, emblematică prin toxicitate. În 30 iunie 2018 am fost în gara Zurich, la openingul Gaia Mother Three (Copacul mama Gaia) de Ernesto Neto, după care în trei iulie am fost acasă într-un vernisaj ʽloco’ cu caricaturi și în altele similare. Evit alte detalii. Diferența între potențialul, evident financiar, oferit de Beleyeler Fundation și o instituție culturală se risipește într-o zonă misterioasă, din cauza modului în care abordăm conținutul expozițional. Mă refer la discursul conceptual în sine: curatorial, arhieresc, științific sau oficial și la o mulțime de alte minuni. Mă surprind într-o est-etică suprarealistă.   


Zurich, 30 iunie 2018, Opening Gaia Mother Three


Cred cu convingere că instituția publică, privată, sindicală, sau corporatistă în anumite limite, constituie motorul cultural. De ce spun asta: structura cu deciziile, abilitările, potențialul managerial etc. investește și creează contexte; creația mare se realizează cu cifre financiare mari, nu cu mărunțișul rezervat de artist, din leafă. Instituția, muzeul, galeria,  devin soluție și moralmente personalitate (și nu doar juridică) creatoare de identități – de personalități.
Am lăsat spre final mediul academic: personal, cred în emulația născută din calitățile profesionale ale conceptorilor. Inteligența în domeniu, talentul personal, excepționalitatea înainte de orice. Nu cred că sînt prioritar relevante managerul colectivității profesorale, politicile culturale sau planul regional. Întîi profesionistul, apoi auxiliarii, imaginea etc. Dacă în planificarea regională se mizează pe o anume tradiție, șansele de reușită sînt mari. Cred în deosebire. Producția de textile, ceramică, sticlă, o altă industrie sau o instituție de cercetări sînt generatoare în mediul universitar. În asemenea perspectivă angrenajul academic poate crea cercuri, grupări artistice și exporta nume și foloase, iar în extensie performanțe (din nou) profesionale, nicidecum de cultură în sens generalist.

SB: Cum simțiți climatul artistic, cultural, academic – timișorean, în pragul capitalei culturale europene? Ce așteptări aveți de la acest eveniment, dar mai ales ce așteptări aveți în urma acestuia?

IAP: Phoenix, Sigma, revoluția sînt patrimoniul Timișoarei. Venirea mea în urmă cu șaptesprezece ani, inclusiv datorită unei foarte reușite imagini cu ecou dincolo de Banat, a fost intim motivată de curiozitatea pentru aceste trei deosebiri. Nu pot să vorbesc în calitate de profesor, nu sînt acreditat oficial, n-am stat nici o zi la pupitrul cu date statistice. Dar ca artist însă, care cunoaște trei medii artistice și academice din interior, da, și în acest mod recomand iubitorului de artă și profesionistului să vadă cu luciditate particularitățile existente. Personal, găsesc un patriotism local și un militantism fantastic, în opinia mea, de neegalat. Interesant. Generează formidabile energii.               
Aici regăsesc din nou o particularitate, microregiunea de intersecție și locul, cred că pe bună dreptate, cîștigat de orașul Timișoara în poziția de Capitală Culturală Europeană. Inițiativele dinspre mediul universitar și CCE sînt luate, urmând să se deruleze. Despre ceea ce se întîmplă în prezent, aș menționa că spiritul civic și mass-media sînt foarte vii. Mult dorita capitală, potrivit politicilor aflate în acest moment la a treia etapă, vizează dezvoltarea, turismul, investițiile, promovarea culturii din regiune, creșterea locurilor de muncă, activarea spațiului urban, evenimentele stradale și evidențierea instituțiilor de cultură locală, etc., etc. Legat de activarea domeniului artelor vizuale ocazionate de eveniment, consider că factorii implicați în dosarul CCE Timișoara ar trebui să fie interesați de rezultatele obținute cu toate plusurile și minusurile care precis că au fost în cadrul CCE Sibiu 2007.  E o soluție.

SB: Ați putea rezuma un mecanism de succes care ar aduce arta românească în contextul artei contemporane? Să ne imaginăm o machetă funcțională, cu alte cuvinte.

IAP: Dar avem artiști. Literatura de specialitate menționează trei valuri de artiști din generația tînără care au marcat arta internațională. Există, în schimb, o spun artiștii tineri și foarte tineri, un slang al afacerilor și al pieței mondiale ultra specializat, într-o schimbare uluitor de rapidă, pe care nu-l înțelegi aproape deloc. Cauza trebuie căutată în dinamica țărilor cu economie neoliberală. Spuneam la un moment dat că arta e pe măsura realităților în care evoluează...




Interviu realizat de Sandra Bazavan
(nr. 2, februarie 2020, anul X)