Irina Țurcanu, „Manca il sole ma si sta bene lo stesso”

Tema migranției continuă să propună cărţi de succes semnate de autori italieni consacrați precum Alessandra Carati, Antonio Manzini și Rosella Postorino, însă un loc aparte îl ocupă operele unor autori străini, de cele mai multe ori necunoscuți publicului larg, care se remarcă printr-o scriitură originală şi prin reflecția personală privind experienţa migraţiei. Acesta este şi cazul a două scriitoare de origine română, Andreea Simionel, al cărei roman de debut, Male a est (Italo Svevo Edizioni, 2022), a fost semnalat la prestigiosul Premiu Strega 2023, și Irina Țurcanu, cu romanul Manca il sole ma si sta bene lo stesso (Marsilio, 2024). Sunt romane care nu se limitează la un denunț social, ci investighează diverse probleme existențiale, idiosincrazii și conflicte nerezolvate.
Povestea Irinei Țurcanu este cea a Inei, protagonista romanului Manca il sole ma si sta bene lo stesso, o fată dintr-un sătuc din nordul României, Gura Humorului, unde toți se cunosc. Aurel și Cristina, părinții Inei, pleacă din țară pentru a-şi încerca norocul în Italia, lăsând-o în grija bunicii Geta. Câțiva ani mai târziu, și Ina se mută în Italia, unde începe o viață nouă, la propriu, pentru că totul se schimbă: limba, prietenii, obiceiurile, școala. Deși nu este o autobiografie, romanul lrinei Țurcanu este foarte interesant şi pentru că în personajul Inei se regăsesc multe despre autoare şi trecutul ei, precum și despre România, pe care a lăsat-o în urmă în perioada de tranziție de la regimul comunist la cel democratic. Astfel, povestea Inei este într-un fel și povestea autoarei, iar dezrădăcinarea și dificultatea noului început sunt elemente comune multor migranți și, din acest motiv, paradigmatice.

Irina, cum ai intrat într-o limbă nouă? Andreea Simionel, care a scris pe această temă un roman cu puternică tentă autobiografică, spunea că trebuie să mori și să renaști, ca o molie. Cum a fost pentru tine?

Un prieten, scriitor brazilian, pe numele său Julio Monteiro Martins, mi-a spus ceva ce cred că este foarte adevărat: atunci când emigrezi într-o ală țară, trebuie să accepți moartea, sinuciderea eului tău, faptul că el nu mai există. Aș adăuga totuşi că apoi ai nevoie de un efort la fel de mare pentru a-l resuscita, pentru că dacă ai ucis „eul” care erai, trăiești într-un fel de limb. Mie mi-era de-a dreptul teamă să revin în România, ca nu cumva să mi se dea viața peste cap. Secretul, cred eu, este să-ţi redimensionezi totul, ceea ce ai fost înainte și ceea ce ești acum, dar nu ca o ruptură, ci mai degrabă ca un adaos valoros, care nu mai este o povară. Este esențial să eviți sindromul imigrantului, cel de a nu simți niciodată că aparții unui loc, și să găsești spațiu pentru noua ta viață fără să privești înapoi. La urma urmei, aceasta este o experiență pe care o trăim cu toții: am prietene care s-au mutat la 30 km de casă și deja se simt dezrădăcinate. Este destinul nostru să fim nomazi.

Ce îţi aminteşti din copilărie, de pe vremea lui Ceaușescu? Și ulterior ce s-a schimbat?

Lucrul acesta mă pune mult pe gânduri, pentru că trecerea de la un regim la altul nu e atât de netă. Nu a existat o delimitare clară: acel comunism care ni se părea că se prăbușește de la sine nu mai era așa cum îl știam noi și, într-o oarecare măsură, multe lucruri au rămas la fel și după aceea. În 1989 aveam doar cinci ani, dar îmi amintesc foarte bine cum era să mergi la școală în timpul regimului. În orășelul în care locuiam, grădinița pentru mine funcționa de luni până vineri, fără ca eu să merg acasă, eraun ciclu săptămânal. Nu cred că există așa ceva în Italia. Dormeam, deci, în aceeaşi structură în care era şi grădiniţa, pentru că o vreme fusesem încredințată bunicii mele, care lucra și ea, la fel ca mama, și deci era firesc să mă ducă la o grădiniță de unde mă lua doar vinerea.

Statul care se gândește la toate...

Da, și au fost consecinţe. Gândiți-vă ce înseamnă să crești copii a căror educație afectivă, emoțională și familială este delegată unei instituții, fără o mamă care să citească basme seara. O aveam pe tanti Gogan, doamna de la grădiniță: o adoram și plângeam când nu era de serviciu, pentru că mă atașasem de ea de parcă era bunica mea. Regimul a lăsat moștenire un număr enorm de orfani. Atunci de ce ne mirăm că societatea din România de astăzi este atât de fragmentată, că există „orfani albi”, familii cu părinți despărțiți în țări diferite, că există atât de multe divorțuri? Poate că răspunsul se află tocmai în acest mod de a concepe familia.
Revenind la întrebare, viața mea a fost împărțită între grădiniță sau școală și prieteni. Nu mergeam în vacanțe cu părinții mei nici măcar atunci când ar fi avut mijloacele financiare să o facă, mergeam în tabără la mare pentru o săptămână și atât. Am început să vizitez România abia când eram deja adolescentă, până atunci am trăit în acea realitate mică în care mi se părea că totul este idilic, posibil, la îndemână. 

Și apoi ajungi în Italia, într-un orășel din provincia Piacenza. Cum a fost această perioadă, intrarea într-o lume diferită?

Sosirea mea a coincis cu o fază incipientă a emigrației din România: la liceul real din Piacenza am fost singura străină din toată școala și am atras imediat curiozitatea, dar și atenția şi ajutorul celorlalţi. Pentru unii eram ceva „exotic”.  Dar primele zile au fost dificile, voiam să mă întorc în România, plângeam într-una. La școală, mi-era foarte greu să petrec cinci-șase ore ascultând cuvinte pe care nu le înțelegeam, care nu aveau niciun sens pentru mine. Așa că m-am chinuit mult la început, dar la un moment dat a avut loc o schimbare și am trecut la extrema opusă: citeam seara dicţionarul Devoto Oli pentru a învăța italiana la perfecție. 

Cum a început pasiunea ta pentru scris? 

Am scris întotdeauna, încă de când eram foarte tânără, mai ales poezii. Dar adevăratul salt s-a produs atunci când am început să colaborez la cotidianul „Libertà”din Piacenza. Sosisem de curând în Italia și, la sfârșitul anului 2002, m-am prezentat la redacția ziarului spunând: „Aș dori să scriu pentru voi, să fiu corespondent din zona montană”. Mi-au spus că este în regulă și m-au rugat să pregătesc un prim articol despre melci. Încă îmi amintesc de acel mic articol... Obișnuiam să cumpăr ziarul pentru a încerca să înțeleg cum să scriu articole, până când cineva din redacție a avut răbdare și mi-a explicat cum să fac. Sunt cu adevărat recunoscătoare pentru aceste întâlniri faste care, dintr-un motiv sau altul, mi-au dat şi un sentiment de apartenență la Italia. Câteva luni mai târziu, am început să scriu primul meu roman în italiană, pe care sigur că nu l-a publicat nimeni, dar apoi l-am reluat, l-am rescris și apoi a fost publicat de o mică editură din Torino. Acesta a fost și începutul activității mele de traducător și consultant editorial al editurii italo-române „Rediviva”din Milano, pentru care am îngrijit și o culegere de povestiri. Manca il sole ma si sta bene lo stesso este primul meu roman care ajunge la publicul larg.

Cartea abordează multe teme: adolescența, integrarea într-o țară nouă, legăturile familiale, dar centrală mi se pare a fi relația Inei cu mama sa.

Este adevărat, cred că ai sesizat un aspect esențial: mama Inei este personajul la care țin cel mai mult, și există un motiv pentru asta. Când am ajuns în Italia, m-am lovit de imaginea mamei „sfinte”. Aveam prieteni care vorbeau despre mamele lor într-un fel care mă speria: ele nu puteau fi atinse, contrazise sau criticate, nici atunci când îi răneau pe iubiții mei sau pe prieteni. Mi-a fost foarte greu să accept acest lucru, pentru că am trăit în copilărie experiența grădiniței săptămânale, bineînţeles că nu vedeam “sfințenie” în mama mea, dimpotrivă, o vedeam mult prea umană... Cu mama am fost în conflict până la o anumită vârstă, apoi am început să înțeleg că acest lucru era normal într-un raport între femei adulte. Pentru mine, mama reprezintă figura centrală a familiei, pilonul, așa că mi-a plăcut foarte mult să investighez această figură și să o pun într-o poziție nu de „sfântă”, dar nici de condamnat, pentru că, până la urmă, se sacrifică pentru a-i oferi fetei sale un viitor, chiar dacă o face în felul ei. Pe scurt, am vrut să scriu despre o familie având în centrul ei o mamă, în mijlocul turbulențelor istoriei.