Cu Isabella Cesarini despre Clarice Lispector, una din vocile marcante ale literaturii din secolul XX

Cu romanul său, Con la parola vengo al mondo. Bellezza e scrittura di Clarice Lispector (Tuga Edizioni, 2021), Isabella Cesarini aduce în prim-plan personalitatea scriitoarei, eseistei, jurnalistei și traducătoarei ucrainiene, naturalizată braziliancă, una dintre cele mai marcante voci ale literaturii din secolul XX, care ne-a lăsat nouă romane şi  numeroase povestiri dominate de tăcere, o tăcere exprimată în cuvinte. Într-un limbaj în plină acţiune, observat şi nu doar citit, urmărit în mişcarea, în frământările și liniştea sa, în manifestarea sa. Un mod de a face literatură prin care aceasta să existe în plan material. Clarice vine pe lume pentru a scrie, pentru a plăsmui opere care nu sunt altceva decât propagarea unui impuls creator, modelat cu delicatețe într-un mix de frumusețe și literatură: un chip imprimat pe suprafața paginii, care reţine și apoi restituie acea frumusețe sub formă de cuvinte. Clarice are darul de a încânta: „Sentimentul frumuseții este legătura noastră cu infinitul”. Iar infinitul lui Clarice constă în asceza intimistă prin asimilarea treptată a simțurilor în conștiință.

Con la parola vengo al mondo (Am venit pe lume prin cuvânt. Frumuseţea şi scriitura lui Clarice Lispector) este împărțit în zece capitole, primul având caracter biografic. În celelalte nouă capitole este analizată opera lispectoriană, printr-o privire din interiorul scriiturii sale: mișcarea prozei, recurenţele tematice, actul, activitatea și acțiunea scrierii, cuvintele căutate și găsite pentru a spune în cuvinte. Scrisul fecundează intuiția, iar intuiția fecundează scrierea în povești de dragoste până la ultima suflare scrisă.


Scrisul şi manifestarea acestuia, corpul scrierii și corpul autoarei într-un întreg: cine este Clarice Lispector?

Răspunsul vine imediat chiar prin cuvintele lui Clarice Lispector: „Sunt atât de misterioasă încât îmi scap mie însămi”. Depășind imediatul, răspund că volumul Con la parola vengo al mondo vizează traversarea operei clariciene și, în vederea acestei treceri, Clarice este o ființă de nepătruns care se surprinde scriind. Clarice își cunoaște propria scriere ca implacabilitate a propriului destin, ea simte în permanență nostalgia, chiar dureroasă, de a scrie cărți. Scrierea i se aseamănă unei penițe ce se scufundă într-o călimară trupească. E o funcție a corpului care se arată sieși în tăcere, în izolare, în secretul pe care cuvintele îl revendică pentru a fi.


Clarice Lispector subliniază faptul că, pentru a fi fericiți, ne sunt necesare „compreensão, amor correspondido e amizade” („înțelegere, iubire împărtăşită și prietenie”). Puteți comenta această afirmație vis-a-vis de biografia autoarei?

Această afirmație, cuprinsă în Jornal da Tarde după despărțirea de soţ, necesită contextualizarea într-un cadru pur biografic. În 1959, Clarice Lispector se separă de soțul ei, diplomatul Maury Gurgel Valente, cu care se căsătorise în 1943. Viața de diplomat o forțează să se mute de mai multe ori de-a lungul anilor, fapt pe care ea l-a perceput ca o limitare. E de-ajuns să ne gândim la perioada petrecută la Berna. Într-o scrisoare adresată surorilor sale, scriitoarea descrie orașul astfel: „Și ce liniște domnește în Berna! Parcă toate casele ar fi goale. Îți vine să fii o vacă de lapte ce mănâncă toată după-amiaza, până la asfințit. Însă nu ești o vacă, ci privești în depărtare ca şi cum ar sta să vină corabia ce-i scapă pe naufragiați”.


„Clarice Lispector, o abilă acrobată a cuvintelor”: cum reușește să recreeze liniștea prin intermediul scrisului?

Cuvântul clarician e folosit pentru a evoca tăcerea, o tăcere cuvântătoare, deoarece Clarice e o scriitoare a tăcerii prin cuvinte. Tăcerea are acea putere pe care doar cuvântul e capabil s-o învie. Invitația e aceea de a o asculta, mai înainte de a o citi, chiar de a o auzi fără să uităm să trecem dincolo de gânduri. „Liniștea se preface glas în orice fisură ce ne ține laolaltă”, scrie poeta Cettina Caliò în Il silenzio della parola all’infinito („Liniştea cuvântului la infinit”).


Enantiodromia: cum se distinge în lumea lui Clarice predispoziția spre opus de viziunea lui Heraclit și cum se leagă de cea a lui Jung?

În psihologia analitică, Jung reia filozofia lui Heraclit. Enantiodromia înseamnă: „alergare în sensul opus” sau, mai bine zis, concepția că tot ceea ce există devine opusul său: „Din viață se naște moarte, din moarte se naște viață [...]”. Jung vorbește despre principiul inconștient opus, adică: în momentul în care o anume stare a conștiinței devine prioritară, în inconștient se produce o stare diametral opusă. În lumea lui Clarice, persistă o predispoziție spre opus care se distinge de cea a lui Heraclit și, prin asociere, de cea a lui Jung, pentru a contempla, în trecere, o singură stare: generarea poate veni doar din declin; întoarcerea la viață se face din ceva finit și definitiv: „[...] de vreme ce moartea i se părea un act de viaţă”, scrie în romanul Secretul.


Ulise lispectorian ascultă chemarea sirenei Lori: cât de prezentă este referirea la mitologie?

În anul 1969, editura Sabiá a publicat al șaselea roman al lui Clarice Lispector, Uma aprendizagem ou O livro dos prazeres („O ucenicie sau Cartea plăcerilor”). În Italia, cartea a apărut în 1992 la editura Feltrinelli, tradusă de Rita Desti. Un apprendistato o il libro dei piaceri este marea odă a iubirii trăite de Ulise și Lori. Numele protagoniştilor reprezintă o referire puternică la mitologie. Ulise al lui Clarice amintește de Ulise al lui Homer: ingenios, isteț, răbdător. Ambii ilustrează vasta armonie cosmică, creatura completă care reunește toate virtuțile omului: frumusețea și noblețea. Loreley reprezintă referirea la mitul german al sirenei de pe Rin: Lorelei nordică și cea clariciană locuiesc în liniștea apelor, „cufundarea în lichidul magic care pentru Lori are loc dimineața la ora cinci, pentru sirena din Rin are loc în damnarea ei și a altora”.


Femei care scriu despre femei. Printre exponentele trecutului, care sunt cele pe care le-ați întâlnit metaforic?

Am întâlnit ființe înzestrate cu un mare geniu și în același timp marcate de fragilități inscrutabile. Creativitatea tinde să creeze legături intime cu ceea ce considerăm a fi de obicei slăbiciuni. Cele două stări – geniul și fragilitatea – nu numai că sunt în corespondenţă, ci se îmbogățesc reciproc. Cercetările mele merg în direcția permeabilului, adeseori spre excesul de receptivitate la existență pe care aceste fiinţe o arată prin scriere, pictură, fotografie, poezie. Iar în acest exces se creează opera. Sunt întâlniri care încep să se contureze pornind de la un detaliu, se dezvoltă prin cercetare și se încheie prin construirea unui portret. Studiul pleacă de la un amănunt biografic pentru a se transforma într-o lucrare. Iată câteva nume: Françoise Sagan m-a prins cu un număr, optul jucat la ruleta cazinoului din Deauville, unde a câștigat optzeci de mii de franci și în dimineața zilei de 8 august a cumpărat conacul Breuil, lângă Equemauville. Un număr deci, un opt care, culcat sau întins, devine semnul infinitului, infinitul norocului său și infinitul timpului în care a trebuit să-l plătească: o viață întreagă ca să-și plătească norocul.
Diane Arbus mi-a prezentat outsiderii îmbrăcați în aristocrați și a marcat istoria fotografiei redând spaima umanității. Clarice Lispector mi-a arătat chipul măreț al cuvântului. Ágota Kristóf mi-a ațintit privirea spre pagină. Maria Schneider m-a târât pe platoul de filmare, pe acel nemilos platou de filmare de pe care nu s-a mai întors. Sylvia Plath mi-a adus la cunoștință existența unui clopot de sticlă, un loc al creativității și al supliciului. Multe dintre aceste femei, descrise în eseurile mele, și-au anticipat sfârșitul luându-și viața, un exces de permeabilitate care nu a reușit să găsească un baraj. Altele şi-au trăit viața „la înălțime”, cu răsuflarea tăiată de un whisky sau de vreo altă substanță. Cu piciorul pe accelerație, cu privirea spre un orizont ratat, existența acestor artiste nu a fost niciodată despărțită de munca lor și acest aspect m-a încurajat să scriu despre ele, simțind adesea senzația stranie că în spatele peniței mele se află aparate de fotografiat, pânze, pensule, stilouri și lămpi cu ulei.


De Clarice Lispector v-aţi ocupat recent, cine va fi următoarea?

Va urma Françoise Sagan, ocazie cu care voi lăsa la o parte eseistica pentru a aborda memorialistica. O vom vedea, aşadar, pe Sagan în ipostaza de scriitoare care povestește despre ea însăși la persoana întâi, pe Françoise ca iubitoare a vitezei și a mașinilor de curse, prietena lui Sartre, Bernard Frank și Juliette Gréco, pe Quoirez care își ia numele de Sagan de la prințesa din Recherche, ca un simbol al Franței, atinsă de harul scrierii.


Care este cifra caracteristică a scriiturii dumneavoastră?

Scriu şi când nu scriu. Mă gândesc constant la scris, noaptea fiind momentul frazei perfecte care dispare odată cu venirea dimineții. Sunt indolentă și neatentă. Momentul de la masa de scris este ultima etapă a unui parcurs care se produce în minte și/sau în pântece. La birou, în fața foii de hârtie, mă gândesc la curtarea frazei, la redescoperirea cuvintelor considerate învechite din care, de fapt, continuă să izvorască sunete armonioase. Nu mă interesează anglicismele, mă interesează ‘cuvântul frumos’ și sunetul pe care-l emite. Puținele amintiri legate de studiul pianului și al solfegiului îmi supraveghează munca, ca un metronom așezat pe birou pentru a dicta tempoul. Mă interesează ritmul. Mă interesează așa-numitul „hibrid”, posibilitatea de a duce narațiunea înspre eseistică și viceversa, așadar, stilul. Mă interesează stilul. Mă interesează să scriu la un birou care dă spre o alee la apus.


Cu privire la filozofia și la cultura română în general, ce nume v-a atras atenția?