Isabella Pinto despre „Elena Ferrante. Poetiche e politiche della soggettività”

La graniţa dintre critica literară și filosofie, volumul monografic Elena Ferrante. Poetiche e politiche della soggettività (Mimesis Edizioni, 2020), semnat de Isabella Pinto, explorează scriitura Elenei Ferrante și relația dintre subiectivitate și narațiune, identificând trei partiții diferite. Capitolul Mitopoiesi reinterpretează relația mitologică mamă-fiică care trece prin romanele L’amore molesto (primul roman al Elenei Ferrante publicat în 1992), I giorni dell’abbandono (2002), La figlia oscura (2006) și La spiaggia di notte (2007), pentru a gândi altfel relațiile de disparitate, ducând la „istoricizarea genealogiilor feminine”. Capitolul Diaspora examinează romanul L’amica geniale (2011), văzând în „fantezia autoficțiunii” un dispozitiv narativ care permite accesul la schimbarea temporalităților în devenire ale subiectivităților în fugă. Capitolul Performatività analizează La frantumaglia (2003) și L’invenzione occasionale (2019), scoțând la iveală o „autoritate difractată”, care articulează o inedită instanţă narativă – polifonică și relațională – a Global Novel: „naratoarea traducătoare”. Volumul ilustrează astfel felul în care Elena Ferrante – voce feminină și, în același timp, afirmativ depersonalizată – se încadrează într-un „multivers temporal transfeminist”, unde doar subiectivitățile neașteptate și postumane sunt capabile să transforme puterea povestirii în putere poetică.
Isabella Pinto coordonează masterul în Studii și Politici de gen de la Universitatea Roma Tre, cercetătoare şi activistă în mişcările feministe. A obținut titlul de doctor European Label in Comparative Studies la Universitatea Tor Vergata din Roma, cu o teză dedicată în totalitate operei Elenei Ferrante, prima în Italia. Face parte din redacția IAPh-Italia (Asociația Italiană a Femeilor Filosof) și a Posthuman Italian Network. Colaborează cu diverse reviste culturale și științifice, printre care „DWF”, „Testo & Senso”, „The Ungrateful Guest”, „Legendary” și „Narrative - The Ohio State University Press”. În 2018 a coeditat volumele Women Out of Joint. Dopo Hegel, su cosa sputiamo? (La Galleria Nazionale) și Bodymetrics. La misura dei corpi. Quaderno Tre: crisi, conflitto, alternativa (EcoPol, IAPh-Italia).

Cartea dumneavoastră, la graniţa dintre critica literară și filosofie, explorează relația dintre subiectivitate și narațiune în scriitura Elenei Ferrante. Care sunt motivele care v-au determinat să alegeți o asemenea autoare depersonalizată?

Încă de la prima lectură, am fost atrasă de forța scriiturii sale, în acelaşi timp autobiografic și depersonalizată. Pornind de la experiența mea de activistă, pe de o parte, și, pe de altă parte, atelierul anual pe care l-am organizat cu Emanuele Trevi (Questo non è un corso „Acesta nu este un curs”, Angelo Mai, octombrie 2014 - iunie 2015), mi-am imaginat un proiect de cercetare care studiază în profunzime acest tip de forță și scriitură. Am văzut în ea o experimentare care punea în discuţie mecanismele autoficțiunii, memoriilor și eseului personal, adică a acelor modalităţi ale „scriiturii de sine” în care intervine într-un fel şi ficțiunea, dar și o explorare narativă și teoretică a performanței de gen, care îi determină pe cititori să reflecteze asupra inegalităților care încă există în lumea culturală a zilelor noastre, pornind de la diferitele poziții pe care le ocupă vocile narative care nu coincid cu cea masculină, neutră, universală. Mi s-a părut a fi una dintre autoarele care s-au ocupat cel mai mult de problema subiectivității scriiturii pornind, însă, de la o poziție paradoxală, a celui care se sustrage verificării faptice de sine, deschizând poarta spre o continuă „ficțiune reală”.

În capitolul Mitopoiesi ați examinat felul în care Elena Ferrante, în romanele L’amore molesto, I giorni dell’abbandono, La figlia oscura şi La spiaggia di notte, recreează miturile printr-o operațiune de recuperare și istoricizare a conceptului feminist de „genealogie feminină”. Un astfel de dispozitiv mitopoietic amintește de așa-numitul „feminism al diferenței”. Cum gestionează miturile scriitoarea noastră?

Din punctul meu de vedere, Elena Ferrante propune o utilizare foarte complexă a miturilor, într-un spațiu care pune în contact literatura și filosofia, ceea ce reprezintă o modalitate de subminare a separării dihotomice patriarhale dintre logos și mythos. Consider că Elena Ferrante a trecut prin două momente diferite de reinterpretare mitologică în cheie feministă. prin L'amore molesto, publicat în 1992, scriitoarea se situează în centrul receptării italiene a feminismului diferenței francez și german (Hélène Cixous, Christa Wolf, printre altele), în care se încadrează temele textelor contemporane ale Adrianei Cavarero, Nonostante Platone, sau Luisei Muraro, L’ordine simbolico della madre. Începând cu cel de-al doilea roman, I giorni dell’abbandono, publicat în 2002, se întâmplă ceva, un fel de îndepărtare de puterea maternă, care poate fi şi teribilă. „Partea teribilă a femeilor”, cum o numeşte Elena Ferrante. În acest pasaj văd o utilizare creativă a reinterpretării mitologice în cheie feministă, adică o exigenţă de istoricizare a „genealogiilor feminine”. Astfel, puterea feminină nu este în esență bună și înclinată spre sacrificiul de sine, ci dimpotrivă. Şi din cauza subordonării istorice la care corpurile feminine sau feminizate sunt forțate să se supună, puterea mamelor, cărora le recunoaștem autoritatea, este de multe ori teribilă. Acest lucru se explicitează în plan naratologic prin alegerea de a acredita și trata versiunile minore ale unor mituri, în care sunt vizibile atât puterea, cât și cruzimea feminină. În opinia mea, reprezentative pentru creația ferrantiană rămân La figlia oscura și La spiaggia di notte, unde mitul Ledei și al lui Zeus, așa cum se regăsește în cartea Biblioteca a lui Apolodor, este reinterpretat din perspectiva cyborg-ului, figură mitologică postumană propusă de Donna Haraway în anul 1985. Aici Elena Ferrante nu mimează discursul filosofic, ci îl traversează reinterpretând figura păpușii – trăgând de firul care leagă O casă de păpuşi de Herik Ibsen și Una donna de Sibilla Aleramo –, cu agentivitatea sa postumană, care se va regăsi amplificată în toată tetralogia și care, în La vita bugiarda degli adulti (2019), se transformă în agentivitatea unei brățări magice. Narațiunea mitopoietică a Elenei Ferrante ne semnalează, așadar, o nouă generație de feministe, succesivă feminismului diferenței, cyberfeminismului, ecofeminismului, o generație capabilă să reunească feminisme chiar îndepărtate între ele, navigând cu busola prezentului printre multiplele genealogii feminine.

Dumneavoastră afirmați că personalitățile imaginate de Elena Ferrante, în special în L’amica geniale, „trăiesc, construiesc și povestesc despre temporalitățile postumane”. Cum reușește autoarea să pună în scenă personalități diasporice?

Timpul și povestea sunt două fire ale aceluiași ghem. Așa cum ne învață, printre altele, difracția și realismul agențial (agential realism) al lui Karen Barad, percepția pe care o are fiecare despre trecerea timpului variază în funcție de anumiţi factori. Unul dintre aceştia, preluat de la Carla Lonzi, înseamnă să fii un subiect neașteptat al istoriei, să nu te identifici cu ideea de Om pe care o propune tradiția occidentală. Elena și Lila sunt două exemple de subiectivitate care fuge de un timp despre care se credea că este unic și la fel pentru toţi. Factorul declanșator trebuie căutat în violența pe care au suferit-o. O violență patriarhală (ce poate fi produsă atât de bărbați, cât și de femei), şi care se exprimată și ca violență lingvistică. Educația se transformă adesea în constrângere și represiune, la fel ca iubirea, familială sau pasională, se transformă în acte de violență, aşa cum este violul lui Stefano asupra Lilei în noaptea nunții.
Actul de rezistență al acestor subiectivități diasporice este astfel încercarea de a deveni naratoare ale istoriei, o istorie care este însă lipsită de stabilitatea istoriei eroice: Elena Ferrante prezintă istorii nomade, cărora scriitoarea le dă un sens pas cu pas, revenind la episoadele deja narate, începând cu sfârșitul poveştii pe care îl schimbă apoi și așa mai departe. În acest context, Elena și Lila intră într-o relație conflictuală în care niciuna dintre ele nu vrea să accepte modul celeilalte de a se raporta la realitate. Deşi trăim experiențe comune, sensul acestora se schimbă. Din povestea/conflictul a două personalități diasporice rezultă o temporalitatea postumană: este polifonică, bidirecțională, dar și polisemică, nu are o singură semnificație stabilită în mod definitiv.

Elena Ferrante, într-o măsură mai mare în La frantumaglia şi în L’invenzione occasionale, distruge simbolic subiectivitatea, enfatizând multiplicitatea și varietatea vocilor pe care patriarhatul aspiră să le standardizeze. Unde se regăsesc rădăcinile acestei abordări de difracție a auctorialităţii?

Dispozitivul auctorialității difracționate utilizat de Elena Ferrante ne trimite la teoria elaborată de Ursula K. Le Guin în The Carrier Bag Theory of Fiction sau de filozoful Timothy Morton, cu „plasa” în care sunt inter-relaţionate toate formele de viaţă (The Mesh). Autoarea, naratoarele și personajele Elenei Ferrante se suprapun adesea, până la punctul de a coincide perfect în La frantuamglia și L’invenzione occasionale. Asumând o voce feminină și evitând în același timp verificarea extra-textuală, Elena Ferrante își creează propria imagine de autor prin împletirea unor povești comune despre femei, precum și a unor personaje literare feminine. Observăm aici o depășire a sensibilității postmoderne à la Calvino, în direcția unei sensibilități postumane: Elena Ferrante critică și se sustrage stereotipului imaginii autorului din mass-media, afirmând o nouă încredere în imaginea autorului care le apare cititorilor în contact direct cu materialitatea textelor acestora. Gestul lecturii și al scriiturii capătă o nouă relevanță deoarece sunt gesturi încorporate, care pot activa conexiuni trans-corporale.

Anonimatul, în acest context, funcționează deci și ca subiectivitate colectivă și transculturală, în care mulți/multe regăsesc o parte din propria lor experiență. Cred că „plasa” pe care Elena Ferrante a folosit-o pentru a prinde aceste experiențe este cea a traducătoarei, așa cum este pusă în scenă în cea mai recentă carte, L’amica geniale. Este o modalitate de a nara conflictul dintre cea care își asumă rolul, puternic, de naratoare, și cea care rămâne în rolul aparent pasiv de cititoare. Elena Ferrante ne arată cum aceste două poziții nu sunt niciodată fixe, mai ales pentru acele subiectivități care în mod tradițional nu au acces la ordinea simbolică. Aici găsesc, așadar, o sursă a auctorialității difracționate, o auctorialitate care poate fi a tuturor și a nimănui în același timp, dar care, la fel ca „jocul celor cincisprezece numere” despre care vorbește Federica Giardini, este și un loc gol care așteaptă să fie ocupat.

Cea mai recentă direcție de cercetare a Elenei Ferrante o regăsim în La vita bugiarda degli adulti, unde magia și minciuna reprezintă axele principale. Care credeţi că este aici îndemnul la reflecţie al scriitoarei?

Cred că în La vita bugiarda degli adulti, Elena Ferrante continuă cercetările începute cu păpușile ca figuri magice. Nu întâmplător este foarte prezentă vrăjitoarea, o altă figură reprezentativă pentru ambivalența puterii feminine, care simbolizează atât teama milenară a sistemului patriarhal, cât și neîncrederea din partea celorlalte forme de feminitate. Așadar, narațiunea este o minciună, așa cum ne-a învățat Elsa Morante, dar aceasta nu înseamnă că minciuna este lipsită de veridicitate. În romanele Elenei Ferrante există un mare imbold etic sau, pentru a cita o cercetătoare de origine braziliană, Denise Ferreira da Silva, poetic. De fapt, în scrierile autoarei noastre, imaginația, politica și etica coexistă și, în acest sens, a da atenție magiei înseamnă a da atenție cunoștințelor produse de-a lungul istoriei de femei şi care au fost anulate de puterea patriarhală, așa cum ne arată, de exemplu, Silvia Federici, potrivit căreia vânătoarea de vrăjitoare a coincis întotdeauna cu reprimarea puterii feminine provenind din cunoașterea populară. Prin urmare, cred că Elena Ferrante ne îndeamnă să reflectăm asupra formelor actuale ale narațiunii care, dacă în aspectele sale subjugatoare este folosită pentru a construi știri false, pentru a ascunde relele politicii, pentru a ne face prizonierii reţelelor sociale, pe de altă parte, prin aspectele sale subiectivante, poate fi o tehnologie pentru a le refonda, la fel ca pe lumea din jurul nostru.