Noi forme narative: dialog cu Jan Cornelius - Orizonturi culturale italo-române

Cândva, să râzi era considerat păcat, iar despre râs s-au scris multe: romane, eseuri, articole și cercetări. Totuși, tradiția occidentală (și nu doar ea) promovează mai degrabă drama, tragedia, ca și cum să râzi e frivol, dacă nu mai e un păcat. Nu poți spune lucruri serioase râzând.
Citind Aventurile unui călător naiv. Între mişcare şi izolare (Ed. Lebăda neagră, 2020) de Jan Cornelius, se întâmplă chiar acest lucru: cazi într-un fel de teatru al absurdului unde repertoriul actorilor a fost scris pe niște fițuici, gânduri scurte de câteva pagini, întâmplări ce curg din real spre ireal și surprind. Acolo, în surpriză, se întâmplă să râzi. Despre carte, despre ironie și miturile Germaniei, am discutat cu Jan Cornelius.

Aventurile unui călător naiv inaugurează o formă foarte interesantă de proză, un colaj de gânduri, de postări (considerând comentariile ce apar uneori la finalul a ceea ce am putea defini fotografii, instantanee). De unde se naște ideea?

Ideea s-a născut în mod firesc. Eu am publicat mai multe cărți aici, în Germania, în limba germană, desigur, unde povestirea se desfășoară la modul clasic, au fost foarte bine primite în Germania, apoi și în România, cele pe care mi le-am tradus eu în limba română: Eu, Dracula și John Lennon la Humanitas și Al doilea e Chaplin la Tracus Arte. În septembrie 2019 am fost la Iași, apoi la Chișinău prin Goethe-Institut, ca să-mi prezint cărțile în germană. Simultan, am început să public pe Facebook impresii de călătorie în limba română, sub formă ironică, cu umor. Înainte de-a fugi din România, pe timpul lui Ceaușescu, eu scriam în română și asta a fost o reîntoarcere în țară prin limbă. Ei bine, ecoul la texte a fost foarte puternic, dintr-o dată m-am trezit ca o mulțime de reacții entuziaste de la cititorii români. Treaba asta m-a motivat să continui, am simțit clar că am nimerit tonul potrivit, în relatările mele ancorate între realitate și ficțiune. Da, nu doar ce povestești e esențial, ci şi maniera, tonul în care o faci. Interesant este că printre cei care reacționau mereu erau mulţi scriitori buni, ziariști cunoscuți, oameni de cultură, pe care în parte îi cunoșteam, dar și foarte mulți necunoscuți. Şi așa mi-am tot continuat relatările din Iași, Chișinău, Düsseldorf, Varșovia, Rouen etc. Dar toate relatările astea au relativ puțin de-a face cu o carte de călătorie, e vorba de faptul că trăim într-o lume în care mereu se întâmplă ceva absurd și trăsnit, dacă ne uităm mai atent. Cu adevărat absurdă a devenit situația când a început izolarea în pandemie, în aprilie 2020. Atunci călătoriile prin lume s-au transformat în călătorii prin propria mea locuință, din bucătărie în pivniță şi în sufragerie. Și în timp ce povesteam, îmi făceau cu mâna favoriții mei Caragiale, Ionesco, Gogol, Borges, iar eu lăsam să transpară aceste ecouri în relatări. Tot timpul a avut loc un permanent dialog între mine și cititori, unele scurte fragmente de dialog le-am preluat în carte. O editură m-a întrebat entuziasmată dacă nu aș fi dispus să public o carte cu ce fac, e vorba de editura „Lebăda neagră” din Iași. Cartea a apărut și este una din cele mai vândute cărți astăzi, iar reacțiile sunt excelente, atât la cititori, cât și la critici.

Ironia – ba chiar umorismul – este trăsătura distinctivă a volumului și a scrierii tale în general. De unde își trage seva, din cultura română sau germană?

Cred că umorul îl ai sau nu-l ai, hai să zicem că te naști cu el, e o chestie genetică. Sunt născut în România, unde am trăit în copilărie şi tinerețe, așa că am avut parte de umorul de acolo în viața cotidiană. Dar nu cred că există un umor român sau german sau italian, există pur și simplu umor bun sau umor prost, basta. Autorii mei preferați deja în copilărie sau tinerețe au fost Caragiale, Ionesco, Mark Twain, Jaroslav Hasek, Gogol, apoi în Germania i-am descoperit la modul paradoxal pe italienii Giovanni Guareschi, Luigi Malerba, Carlo Manzoni.

Scriitor, dar și traducător, Cărtărescu fiind unul dintre autorii în chestiune. Care sunt obstacolele cele mai semnificative în a transpune literatura română în literatura germană?

Cu Mircea Cărtărescu sunt bun prieten, l-am prezentat la târgurile de carte de la Leipzig și Frankfurt publicului german, dar nu l-am tradus, cu excepția unor texte de ziar. Am tradus însă mulți alți autori români foarte buni precum Matei Vișniec, Florin Lăzărescu, Dan Lungu, Doina Ruști sau poezie de Denisa Comănescu. Există o anumită reticență față de literatura română în Germania și în general în Vest, chiar dacă scriitorii sunt foarte buni, au mari greutăți de-a se impune, un autor francez, italian sau american învinge aici mult mai ușor. E o treabă legată de cum e văzută România, în general, și este văzută ca o țară săracă la marginea Europei. Apoi e vorba de politica ades coruptă. Asta se răsfrânge asupra interesului pentru cărțile din România, din păcate, așa că pentru a impune un scriitor român bun, trebuie să faci mult mai mult decât pentru un scriitor italian sau englez, să spunem.

Când vine vorba despre Germania, îmi vin în minte câteva anecdote legate de faptul că nemții ajung chiar și să plătească bilete pentru a asculta câte un scriitor. Mituri? Și, rămânând în temă, în ce fel a afectat pandemia lumea cărții în Germania?

Da, există mitul ăsta cu plătitul biletelor pentru a asculta un scriitor în Germania. Nu știu cine l-a inventat, că nemții nu. Da, asta se poate întâmpla în cazuri rare la autori foarte foarte cunoscuți, de bestselluri, hai să spunem în unu la sută din cazuri și asta e încă mult. În rest, se organizează lecturi publice, la biblioteci sau în anumite centre culturale sau la librarii. Cei care organizează pot plăti uneori autorul, să zicem la 200 de euro, publicul nu plătește nimic, tot ce interesează este să apară un public, să faci să iasă oamenii din internet și să vină la lecturi publice. Și să nu uitam că sunt sute și sute de scriitori care vor să citească unui public și doar câteva zeci de posibilități în acest sens. Pentru asta cărțile tale trebuie să le placă organizatorilor, eu am avut, din fericire, parte de multe lecturi publice, oamenilor le place să râdă de ei înșiși sau de altcineva. Nu mai trebuie să spun că în timpul pandemiei lecturile publice au dispărut complet. Dar librăriile fiind închise, cărțile au continuat să se vândă online, chiar mai masiv decât înainte. Desigur, peste tot în lume există oameni cărora le e frică de cărți, cred că explodează dacă le iau în mână, dar îi asigur ca nu-i niciun pericol, merită să citești.