Jan Röhnert: „Noua sarcină a poeziei? Să învățăm să vedem natura din spatele lumilor artificiale"

Conform celor mai noi cercetări în neuroștiințe, creierele noastre sunt mari iubitoare de povești. De fapt, el, creierul, generează perpetuu mici istorii despre realitate și le iubește pe acelea care îi sunt deja cunoscute. Păstrând acest ciot de narațiune științifică ‒ și preluând metafora care ne ajută să înțelegem felul în care mințile noastre sunt obișnuite să asimileze mesajele care vin din spațiile exterioare lor ‒, voi spune că, asemenea altor poeți, Jan Röhnert își ordonează prin cuvinte semnele trecerii prin lume și, de foarte mulți ani, construiește mici narative cu ajutorul cărora, fără a oferi soluții, deschide ferestre spre ceea ce el definește ca „acel ceva” – un fel de spațiu tranzitoriu în care limbajul și visul își dau mâna pentru a contura, ca un desen pe aer, aura unor improbabile contexte.




Luciana Tămaș: Te rog să le povestești cititorilor revistei câte ceva despre parcursul tău ca poet.

Jan Röhnert: Am început să scriu încă de pe vremea când eram elev; a fost dintotdeauna o parte a vieții mele, pe lângă lectura intensă – însă mi-a luat ceva mai mult timp până să arăt cuiva ceea ce scriam, ori, să spunem așa, până să descopăr un spațiu sau o „scenă” în care să găsesc cu adevărat un ecou. Am aprofundat multă vreme scriitura lui Rolf Dieter Brinkmann (1940–1975) – în opinia lui Heiner Müller, „singurul geniu al literaturii vest-germane”, fiind, însă, foarte bine primit și în estul Germaniei ori în literatura germană din România –, pe care nu l-am studiat la școală (poate din fericire), dar l-am descoperit, cu toate acestea, tocmai la vârsta în care eram receptiv la noi influențe; iar dinspre Brinkmann s-a tras apoi tot restul, din poezia americană și franceză ș.a.m.d, curiozitatea aducându-și propria contribuție. După șederea mea la Genova, în anul 1998, cu o bursă Erasmus, am trimis, cam îndrăzneț, câteva poeme renumitului editor al revistei manuskripte, din Graz, anume lui Alfred Kolleritsch, fără a mă aștepta, însă, la un răspuns. Deodată, în vara anului 1999, m-a căutat o voce răsunătoare cu accent austriac la telefonul pe care mi-l aduse în cameră vecina de apartament, dimineața devreme; era însuși Alfred Kolleritsch, care, după discuție, a publicat poemele în primul număr al revistei manuskripte din anul 2000. Le-am arătat profesorului de literatură din Jena, Gerhard R. Kaiser, care devenise, pentru mine, în vremea studenției, un mentor în sensul propriu al cuvântului și în a cărui judecată aveam mare încredere. M-a întrebat dacă poate transmite publicația poetului Wulf Kirsten (1934–2022) din Weimar; la scurtă vreme după ce am acceptat, am primit o scrisoare de la Kirsten, la acea vreme unul dintre cei mai importanți poeți în viață, care m-a încurajat și sfătuit să continui; un poet care, cu voința sa lirică sfidătoare, pe care o exersase în RDG, îmi putea fi un adevărat maestru și care m-a și influențat puternic cu viziunea sa asupra peisajului. Lui Wulf Kirsten îi datorez primul meu volum concret, Burgruinenblues, și premiul pentru debut poetic acordat de Literarisches Kolloquium Berlin, din anul 2003. Până la moartea sa, Kirsten a rămas o autoritate a cărui apreciere critică a însemnat enorm pentru mine. La fel de important a fost un alt poet din vechiul Vest, din aceeași generație cu Kirsten, dar care, într-un fel, reprezenta o poetică fundamental diferită, aceea a poemului lung, care își găsea modelele în America, la Rolf Dieter Brinkmann ori în pictura unui suprarealism opulent; Paulus Böhmer, căci despre el este vorba, mi-a fost, până la moartea sa, în anul 2018, un prieten apropiat, pe care l-am admirat profund. Și-a găsit, ca poet, o mai mare recunoaștere mult mai târziu, după ce pășise, decenii la rând, pe o cale a sa – nu fără a fi remarcat, dar oarecum mereu în umbra lumii literare. Însă lucrul acesta nu este oare în general valabil, în poezie, în afara câtorva excepții? Desigur, și crearea unor legături cu cei din propria generație este extrem de importantă, iar, în cazul meu, acest lucru se poate vedea din antologia publicată de Jan Wagner și Björn Kuhligk în anul 2001, Lyrik von Jetzt. Cu mulți dintre cei reprezentați în volum am rămas prieten, ne citim unii altora poemele; au urmat apoi poeții mai tineri, care formează, la rândul lor, o scenă lirică proprie. Toate acestea sunt exemple din spațiul vorbitor de limbă germană; pentru mine, însă, a fost important să privesc și dincolo de granițele sale – mai ales în limbile pe care le pot citi puțin, adică franceza, engleza, italiana... Multe par a se fi datorat întâmplării – sau să fi fost efectul vaselor comunicante despre care scria Breton, sau al câmpurilor geomorfologice pe care le sesizează biologul Rupert Sheldrake? Nu știu, cu scrisul lucrurile s-au așezat așa cum se rânduiesc adeseori poemele, mai conștient, mai inconștient, cu un ochi deschis și vigilent, cu celălalt visând. Și oricum, nimeni nu este poet 24 de ore pe zi și, invers, starea poetică există și în absența cuvintelor, ca poem mut, ca vis. În New York, proprietarul locuinței în care stăteam în anul 2004 – un regizor de film pe care nu l-am văzut niciodată la ochi, pentru că și el își închiriase apartamentul în timp ce era plecat cu o bursă – lipise deasupra patului o spusă a lui Buñuel sau a lui Dali: The poet works as he sleeps [Poetul lucrează în timp ce doarme, n.t.].


LT: În secolul trecut, Hugo Friedrich, în al său excepțional volum despre lirica modernă, vedea în curentele avangardiste ‒ și, mai ales, în rapiditatea cu care acestea se succedau ‒, o expresie a nestatorniciei conștiinței artistice. Privit retrospectiv, înclin să cred că acea rapiditate pe care o reproșa Friedrich era mai degrabă expresia unui simptom, care prevestea „prezentul perpetuu” pe care îl trăim acum. Evident, nu este greu să îmi imaginez eșecul teoreticianului, presupunând că ne-ar fi contemporan, de a naviga printre rețele sociale, canale de televiziune și presă online în tentativa de a extrage cele mai reprezentative voci lirice ale timpului nostru. Mai poate rămâne poezia relevantă într-un asemenea context?

JR: Putem formula asta și într-un mod pozitiv: avangardele au pătruns demult în mainstream, însă poate într-un fel la care Rimbaud ori Apollinaire nu au putut visa – profanate, adică. Însă cred că există în continuare un potențial de referințe poetice care au rămas neexploatate și care nu pot fi defel oglindite de suprafețele colorate și suprarealiste care ne înconjoară – cum ar fi antrenarea atenției, întâlnirea cu celălalt în propriul sine, percepția a ceea ce se presupune a fi fără valoare, a banalului, insignifiantului, neobservatului. Dar, din punctul meu de vedere, accentele s-au schimbat; astăzi, neautenticul care ne înconjoară nu ne mai permite să vedem natura în starea ei primară. Pe vremea lui Hugo Friedrich, pierderea naturii încă nu juca un rol atât de important, pentru că pe atunci aproape toți poeții încă erau, într-un fel sau altul, în contact cu ea – chiar și atunci când o negau în favoarea „paradisurilor artificiale”. Astăzi trebuie să învățăm din nou să vedem natura din spatele lumilor artificiale; poate că aceasta este noua sarcină a poeziei.


LT: Care ar fi, din punctul tău de vedere, cele mai reprezentative voci lirice germane ale noului val?

JR: Ei bine, ce înseamnă noul val? În cazul poeților din generația mea sau din generațiile ceva mai tinere, mă interesează întâlnirea dintre curiozitate, structuri deschise, atenție și conștiința formei – cum ar fi, de exemplu, în cazul Nadjei  Küchenmeister (*1978), în al ei poem lung „Der große Wagen” (2025). Și confrații mei poeți, Tom Schulz și Jan Wagner – spre exemplu – au explorat în manieră proprie interacțiunea dintre deschidere și formă. Există foarte multe voci noi, care se alătură spiritului epocii – însă întrebarea este cât timp vor rezista, odată ce spiritul epocii se va fi schimbat din nou? Adevărata literatură și supraviețuirea vocilor de la o generație la alta se desfășoară altfel. Observ acest lucru ori de câte ori sunt printre poeți – cu precădere în discuțiile între patru ochi – când ne pasăm unii altora numele celor pe care noi îi considerăm a fi marii autori lirici. E ca un fel de contrabandă poetică și începi să te interesezi de numeroasele surse la care își raportează unul sau altul propria poezie. Schwarzmaut, cum a numit Paul Celan acest fenomen.


LT: Ce însemnă a fi reprezentantul unui presupus noul val și, mai ales, cum îl mai putem identifica? Este cel care postează poeme doar online, este cel care publică la editurile consacrate, este poetul stradal care, deși interesant, detestă auto-publicitatea și vechile canale de promovare ale liricii?

JR: Cred că scopul este acela de a trezi ceva nou în rândul celor pasionați de poezie. Nu știu dacă acest lucru are legătură în mod fundamental cu mijloacele de comunicare și canalele prin care poezia este publicată, citită ori ascultată. Lirica transmite mereu ceva prin intermediul formei. Inovația începe, așadar, esențialmente cu forma – poate fi o formă veche, cum ar fi aceea a sonetului, care este, în mod neașteptat, încărcată cu imagini și conținuturi inedite, sau una nouă, care se auto-generează și care corespunde cu noi imagini lingvistice și semnificații posibile. Desigur, aici  intervine și minunata lume nouă în care trăim. Uneori, poezia, cu a ei sensibilitate, anticipează ceea ce se întâmplă, asemenea unui seismograf. Poate la asta se referea Rimbaud, când spunea „Il faut être absolument moderne”.


LT: Te-ai stabilit în urmă cu câțiva ani în Leipzig; este Estul Germaniei mai receptiv la poezie?

JR: Este o întrebare foarte interesantă, la care cu greu se poate răspunde așa, în termeni generali. RDG avea o puternică tradiție poetică, deoarece tocmai poemul era mijlocul prin care se puteau spune și imagina lucruri care erau sancționate în realitatea socială. Într-un fel, poemul era o supapă pentru presiunea socială excesivă, literatura fiind luată foarte tare în serios în rolul său reprezentativ, iar cei care au fost formați din punct de vedere social în RDG (sau, în general, în Blocul Estic) au învățat să citească printre rânduri, să înțeleagă potențialul subversiv al cuvintelor. Acest fenomen a cam dispărut după anul 1990, însă a rămas cu siguranță ceva din acea înclinație către poezie, sau a fost redescoperită de cei mai tineri. Dar să nu ne lăsăm înșelați. Poezia este un fenomen marginal, atât în Est cât și în Vest. În același timp, cei din estul și sud-estul Europei au, poate, mai multe de spus, tocmai pentru că acolo există mai multe rupturi, dislocări și tensiuni; totodată, nevoia de exprimare este, poate, mai puternică acolo unde trăirile sunt mai puternice, odată cu pierderea stabilității sociale ori a spațiilor naturale de refugiu.


LT: Ce rol crezi că joacă educația în acest sens?

JR: Cu siguranță, educația oferă un acces primar la posibilitățile notației poetice, care poate fi declanșată din școală; aici, în această țară, există multe posibilități neexploatate de scriere creativă. De ce să nu existe cursuri de poezie frecvente în școlile primare? Mai e și curiozitatea elementară și dorința de exprimare a trăirilor prin limbaj sau chiar de înțelegere a limbajului poetic ca mijloc de cunoaștere, de dobândire a cunoștințelor despre forma și limbajul imagistic. Acestea sunt, una peste alta, experiențe educaționale pe care școala și familia le pot încuraja, dar pe care, în ultimă instanță, fiecare om trebuie să le acumuleze de unul singur, cred eu.


LT: Putem vedea Târgul de carte din Leipzig ca pe un amplificator de lirism?

JR: În ultimele două decenii, s-au întâmplat lucruri uimitoare în acest sens, mai ales în jurul târgului din Leipzig; este, într-adevăr, un amplificator pentru mica scenă non-comercială de poezie, această posibilitate de a ne întâlni o dată pe an, într-un loc. Amplificatoare de acest fel sunt și Haus für Poesie din Berlin, cu ale sale evenimente regulate, sau Lyrik Kabinett din München.


LT: Îmi amintesc că ne-am cunoscut la o întâlnire cu Jan Wagner. Ai păstrat legătura cu poetul?

JR: Jan Wagner este un prieten cu care țin legătura destul de regulat și, din fericire, tot apar ocazii de a ne revedea și a schimba idei. Ultima oară l-am invitat în cadrul seminarului meu despre Munții Harz, pe care l-am oferit în urmă cu un an, spre bucuria studenților.


LT: Cum reușești să împaci condiția de poet cu aceea de critic literar și profesor universitar?

JR: Toate cele trei activități sau forme existențiale au, din fericire, legătură cu literatura; deși sunt, în general, separate strict una de alta la nivel instituțional, experiența mea este că ele adesea se intersectează. Firește, cineva care scrie literatură, adică romane, poezii și piese de teatru, nu e obligat să se exprime în legătură cu literatura – și cu atât mai puțin în legătură cu propria-i literatură. Dar de ce să nu poată scrie despre literatura altora, sau să predea literatura? În culturile anglo-saxone, romanice sau slave, mi se pare că această separare nu este atât de strictă precum este, de multă vreme, în Germania. Deși mi se pare foarte dificil să le împaci, mai ales în cazul romancierilor – deoarece, în cazul lor, este nevoie de o muncă asiduă și de o viață dedicată textului –, fiecare trebuie să decidă pentru sine în ce măsură i se potrivesc alte activități. Fără a vrea să sune prea academic, consider că ceea ce m-a ajutat în studiile mele literare, textele pe care le-am abordat din punct de vedere profesional, au pătruns cumva și în scrierile mele poetice – nu atât ca fundament teoretic (care nu este necesar în poezie), cât mai degrabă ca intonație rezonantă. Tot așa ar trebui să fie în cazul tuturor poeților – sunetul vieții lor, sunetul a ceea ce fac și trăiesc ar trebui să se decanteze prin poeziile lor.


LT: Sunt aceste condiții ca trei sacouri diferite, pe care le îmbraci în funcție de context, sau sunt un singur sacou ‒ croit din toate trei ‒ și te străduiești să ascunzi cusăturile și nuanțele diferite ale materialelor?

JR: O imagine frumoasă, aceasta cu sacoul! Cred că noi cu toții îmbrăcăm zilnic mai multe asemenea sacouri. Însă în timp ce scriu, nu mă gândesc, firește, la asta. Când scriu, acel ceva este pur și simplu acolo, se arată și dorește a fi sesizat – poate că, de fapt, pentru un poet, toate celelalte sunt doar o pregătire, un exercițiu în așteptarea momentului în care acel ceva se va dezvălui…

8 iunie 2015, Jan Röhnert și Paulus Böhmer la Galerie auf Zeit



8 iunie 2015, Jan Röhnert și Paulus Böhmer la Galerie auf Zeit

Interviu realizat şi tradus din germană de Luciana Tămaş
(nr. 11, noiembrie 2025, anul XV)