Interviu cu traducătorul olandez Jan Willem Bos, realizat de Luciana Tămaș

Pornind de la o zonă de nișă (traductologia), Emily Apter a lansat ideea că lumea traducerilor este o „zonă de război” (în plan lingvistic și literar). Acest război s-ar purta între acele limbi restrânse la un spațiu național (așa-numitele limbi „mici”) și limbile de circulație internațională – pe care Apter le consideră „mari”. Pentru ca ecuația să fie și mai complexă, autoarea afirmă că ar exista, oarecum ascuns, un război și între reprezentanții limbilor cu o mai mică circulație, care, evident, ar încerca să capteze atenția autorilor privilegiați de apartenența la limbile de circulație largă. Aceste jocuri de putere (numite războaie) au loc în culise, diferitele lor nuanțe fiind arareori diseminate deschis – deși, pe lângă elementele de traductologie, acestea ar include și alte sfere (economia, istoria, ecologia, antropologia...). Apter identifică și existența unui anexionism al limbilor și culturilor mari și concluzionează că, în sine, limbile reprezintă o formă de putere și inegalitate între indivizi și națiuni (tot limbile având capacitatea de a impune mutații în raporturile dintre elementele locale și cele globale). Dacă este să acceptăm ca valabile aceste puncte de vedere, se impune să vedem în traducători niște versați oșteni ai limbilor – un fel de amestec între grăniceri, mercenari și, uneori, cenzori ­(pentru că, din păcate, în societățile intens ideologizate, traducătorii îndeplinesc și acest ultim rol).
Însă îmi place să îl privesc pe Jan Willem Bos, interpretul Reginei Beatrix în timpul vizitei Sale oficiale în România, ca pe un mediator – un personaj multilateral și plin de bune intenții (o dovedesc faptele sale!) față de a noastră limbă și literatură.

În ce măsură vă deranjează clișeele, atunci când vine vorba despre Olanda?

În primul rând, vreau să subliniez că mă deranjează toate clișeele cu privire la o țară sau un popor. Afirmații de genul „americanii sunt așa, românii sunt altfel, olandezii și mai și...” nu reflectă nicio realitate, ci se bazează, de cele mai multe ori, pe o prejudecată sau un fals sentiment de superioritate. Clișeele despre Olanda – sau Țările de Jos, cum preferăm să spunem acum – sunt, în general, inofensive, și de aceea prea puțin supărătoare. Cele despre România, de multe ori chiar promovate de români, sunt mai puțin inocente, pentru că pot avea efecte negative asupra imaginii generale a țării și, astfel, pot constitui o piedică în dezvoltarea ei. Am publicat anul trecut, la Humanitas, „autobiografia mea românească”, cum este subintitulată cartea mea De la Rin la Dunăre și înapoi. Destul de mulți cititori mi-au scris, sau au comentat pe rețelele sociale, că le-a plăcut atitudinea mea pozitivă față de România. Eu am văzut cum s-a schimbat România din anul 1974, când am vizitat-o pentru prima oară – mai întâi în rău, după aceea în mult mai bine. România nu este raiul pe pământ, desigur, dar ce țară este? Țările de Jos cu certitudine nu sunt. Cred că nu trebuie să subestimăm sechelele lăsate de o jumătate de secol de dictatură comunistă și dificultățile legate de tranziția interminabilă. Dar este timpul să depășim clișeele (răsuflate) despre România.

Monarhia din țara mea a fost abolită aproape imediat ce vecinul de la Răsărit a ajuns să își impună, prin forță, sistemul social. La scurt timp după acel episod istoric, elita românească a perioadei a fost încarcerată, trimisă la muncă silnică... Ce rol joacă instituția monarhică în ființa intimă a Țărilor de Jos?

Deși mișcarea republicană nu este puternică, există foarte mulți olandezi – cel puțin jumătate din populație – care sunt indiferenți față de monarhie și de casa regală. Recunosc că mă număr printre ei, chiar dacă am însoțit-o pe Regina Beatrix, în calitate de interpret, în vizita de stat a dumneaei în România din anul 2001. Sunt alții care consideră că monarhia ne unește, că joacă un rol important în menținerea echilibrului național. Eu cred că este o instituție întru totul depășită, dar nu suficient de supărătoare încât să merite să urcăm pe baricade ca s-o dăm jos.

Vedeți o nedreptate în faptul că New York se numește astfel – și nu New Amsterdam?

Chiar deloc. Nu vreau să intru în dispute cu istoria. Să nu uităm că olandezii au cumpărat insula Manhattan cu mărgele în valoare de 24 de dolari de la un trib de nativi americani care nu cunoșteau noțiunea de „proprietate de pământ”. În general, istoria a făcut multe nedreptăți, a creat situații nedorite, a făcut ca mulți oameni să sufere. Dar nu avem cum să reparăm toți pașii greșiți ai istoriei. Putem să luăm exemplul războiului dement al lui Putin împotriva Ucrainei. Chiar dacă, să presupunem, consideri că este o samavolnicie a istoriei că există statul ucrainean, nu poți să creezi un prezent bazat pe o interpretare idealizată a istoriei. Și câți oameni trebuie să moară, câte orașe trebuie distruse, pentru a repara o „greșeală” a istoriei?

Există o poezie a polderelor?

Nu neg că polderele au rostul lor, însă tocmai poetice nu sunt. Fără îndoială, există o poezie a peisajului olandez. În România, a existat (cred că trebuie să pun verbul la timpul trecut) o poezie a zonelor montane. Să nu uităm că Blaga considera că plaiul este zona unde sufletul românesc își găsește expresia cea mai autentică. Caracteristica peisagistă care definește cel mai bine Țările de Jos este delta mai multor fluvii, care se revarsă în Marea Nordului: Rinul, Meuse (sau Maas, cum spunem noi) și Waal (de fapt, un braț al Rinului). Trăim într-o mlaștină, din care o bună parte se află sub nivelul mării.
Îmi vin în minte două poezii antologice, care descriu peisajul tipic olandez. Unul dintre podurile peste Waal este Martinus Nijhoff brug, numit după poetul care, în anul 1933, a vizitat podul nou construit. De pe mal, vede o femeie la cârma unei ambarcațiuni fluviale, care îi amintește de mama lui. În anul 1934, a publicat o poezie faimoasă, Moeder de vrouw, inspirată de viziunea avută acolo. Primul vers este clasic: „Ik ging naar Bommel om de brug te zien” (M-am dus la Bommel – de fapt, localitatea Zaltbommel – ca să văd podul). În onoarea acestei poezii, podul cel mai nou, din 1996, a fost numit după poet.
Numele de Martinus Nijhoff are și pentru mine personal un răsunet foarte dulce. Nijhoff a fost nu doar poet, ci și traducător. Cel mai mare premiu din Țările de Jos pentru traducere literară poartă numele lui. Am fost onorat cu acest premiu în anul 2019, pentru cele peste 35 de cărți traduse de mine din literatura română, mai ales pentru traducerile din opera lui Mircea Cărtărescu.
O altă poezie, foarte cunoscută, este Herinnering aan Holland, de Hendrik Marsman, din 1936, în care o amintire a patriei devine sinonimă cu amintirea peisajului fluvial: „Denkend aan Holland/zie ik breede rivieren/traag door oneindig/laagland gaan (Gândindu-mă la Olanda/văd râuri late/trecând lent/prin șesul nesfârșit).

Cum s-a derulat o zi obișnuită din viața dumneavoastră în timpul lockdown-urilor? Ce ați regretat cel mai mult în acea perioadă? Au fost și elemente pozitive?

Având în vedere că lucrez mai mult de acasă, perioada de pandemie nu a avut un impact major asupra vieții mele în multe privințe, dar, în același timp, nu se poate spune că a fost o viață normală. Am avut mai puține contacte sociale, mai toate evenimentele culturale au fost anulate, nu am putut călători etc. A fost destul de neplăcut, dar știu de la alții din domeniul culturii – mai ales liber-profesioniștii, care adesea au rămas fără venit – că au trecut printr-o perioadă chiar foarte dificilă, ceea ce la mine nu a fost cazul. Partea pozitivă a fost că am putut lucra foarte eficient. Tocmai încheiasem un contract cu editura De Bezige Bij din Amsterdam, pentru traducerea în neerlandeză a romanului Solenoid de Mircea Cărtărescu și m-am putut concentra foarte bine asupra proiectului. Traducerea a apărut în septembrie 2022.

În Țările de Jos, se (mai) practică (și) o critică literară negativă?

Desigur. În măsura în care mai există critică, există și critică negativă. Din păcate, ziarele importante acordă din ce în ce mai puțină atenție noilor apariții literare. Multe recenzii sunt publicate exclusiv online și, de aceea, sunt citite doar de un public care le caută în mod special. Uneori, cărțile sunt lăudate, alteori sunt desființate. S-au schimbat considerabil regulile jocului odată cu apariția recenziilor online. În ziua de astăzi, nu numai criticii avizați, cu o experiență și o lectură bogată, practică critica literară. Acum oricine este liber să-și exprime părerea despre o carte. Și această părere poate fi și negativă – și nu neapărat din motive literare. Îmi amintesc că o carte la care țin mult a primit o notă nesatisfăcătoare, pe un site dedicat cărților, pentru că era un roman, în vreme ce cititorul a crezut că este vorba de o carte de călătorii, deși cuvântul „novel”, din subtitlul cărții, arăta destul de clar că este, totuși, un roman...

Există o legătură între daci și batavi?

Este posibil, dar nu dovedit, că batavii au luptat de partea romanilor în războaiele purtate cu dacii. Dar, evident, acest lucru nu se poate numi o legătură. Am descoperit cu stupefacție că, în anumite cercuri dacopate, circulă ideea că au existat legături chiar strânse între batavi și daci, și chiar că batavii – acest trib germanic care a trăit pe teritoriul Țărilor de Jos actuale – au preluat numele dacilor. Eu știam că exista un banc, pe care l-am mai răspândit și eu: „De ce se înțeleg atât de bine olandezii și românii? Petru că sunt daci/Dutch...” (bancul funcționează mai bine în limba engleză). Nu știu de unde a venit idioțenia protocronistă, care afirmă că cuvântul „Dutch” (în engleză!) este preluat de la „daci”... Și să nu uităm că dacii își spuneau, probabil, „dáoi”. În neerlandeza medievală, exista cuvântul „Diets” (atestat din 1484), de la „diet”, ceea ce înseamnă „popor”. Deci „Diets” (la fel ca și „Deutsch”) însemna „al poporului” și nu are nici cea mai mică legătură cu dacii (liberi sau nu). Niciun lingvist nu ar afirma așa ceva. De aceea, consider că este foarte bine că istoricii nu bagă în seamă această teorie smintită.


Care sunt scriitorii români care v-au impresionat cel mai mult?

Sunt foarte mulți, deoarece consider că literatura română este deosebit de interesantă. În timpul studenției, îi citeam cu mare drag pe scriitorii interbelici: Camil Petrescu, Liviu Rebreanu, I. Peltz, Mihail Sadoveanu, Mateiu I. Caragiale (pe care l-am și tradus în neerlandeză), ș.a.m.d. De fapt, prin acești scriitori, am prins pasiunea lecturii, care nu m-a părăsit niciodată. Și vă mărturisesc că mă emoționează Eminescu de fiecare dată când îl recitesc. Dar lecturez cu mare plăcere și literatura română contemporană, care are foarte multe de oferit și ne schițează, în ansamblul ei, o frescă bogată a vieții contemporane și a istoriei recente. M-am ocupat mult de opera lui Mircea Cărtărescu, care este, fără îndoială, cel mai reprezentativ scriitor român contemporan. Însă nu este singurul scriitor actual care merită citit și tradus! Depind de disponibilitatea editurilor din Țările de Jos și Belgia (și de sprijinul financiar din partea ICR-ului, din păcate) pentru realizarea proiectelor mele de traducere. Știm cu toții că piața cărții trece printr-o perioadă foarte dificilă.

Care sunt carențele actualei generații de traducători neerlandezi? Dar acelea ale noii generații de cititori?

Nu cred că sunt mari carențe de sesizat la traducătorii actuali din limbi străine în neerlandeză. În general, traducătorii literari sunt profesioniști bine școliți și dedicați. Noi, traducătorii, suntem sprijiniți de Fundația pentru Literatură cu burse de lucru, există programe de perfecționare (de exemplu, Vertalersvakschool – Școala Profesională pentru Traducători [literari], sau Expertisecentrum Literair Vertalen/ELV – Centrul de Expertiză pentru Traducere Literară, afiliat Universității din Utrecht). Ne aflăm cu toții de aceeași parte a baricadei și ne zbatem să contribuim într-un mod convingător la dezvoltarea și menținerea vieții literare în spațiul neerlandofon. Problemele sunt cu „piața cărții literare”. Sincer să fiu, nu-mi place această sintagmă, deoarece, pentru mine, cărțile nu sunt o marfă, un produs oarecare ce trebuie comercializat. Dar adevărul este că a devenit o problemă că oamenii de astăzi, mai ales tinerii care trăiesc cu telefonul în mână, citesc mult mai puțin decât generațiile precedente și că vânzările editurilor nu ne dau motive să fim prea optimiști. La toate acestea, se adaugă faptul că marea majoritate a cărților traduse provin din limba engleză. Nu rămâne mult spațiu pentru limbi și literaturi mai mici – mai mici, dar nu minore. Este o realitate pe care trebuie s-o înfruntăm. S-a mai anunțat moartea literaturii și în trecut, dar, în situația actuală, există un risc real să pierdem un element constitutiv a ceea ce ne face oameni.

Este lumea culturală pregătită pentru momentul în care inteligența artificială va deveni conștientă de sine și va începe să emită conținut capabil să rivalizeze cu acela creat de om?

Marea întrebare nu este doar dacă lumea culturală este pregătită, ci dacă lumea toată este pregătită. Tare mă tem că nu. Nu ne putem imagina ce funcții poate prelua IA în viitorul apropiat. În domeniul culturii, se constată deja că IA compune melodii, manipulează fotografii, scrie eseuri convingătoare, etc. Există riscul că toate minciunile care circulă deja pe rețelele sociale vor fi și mai convingătoare pentru mai mulți oameni. Dar cred că IA este un fenomen care nu poate fi oprit sau măcar controlat. Marii miliardari ai lumii deja se pregătesc să intre în joc. Dacă se pot câștiga bani, se va înfăptui, indiferent de riscuri și pericole...

Sunt traducerile opere în sine?

Sunt gata să accept acest lucru, numai că traducătorul nu trebuie să uite că nu este și autor. Ne punem cunoștințele, talentul și dăruirea în slujba autorului și a operei pe care o transpunem într-o altă limbă. Creăm, prin traducere, o operă nouă, unică, dar rămâne o traducere. Consider că noi, traducătorii, avem o răspundere dublă. În primul rând, o răspundere față de autor. O carte proastă este un incident regretabil, dar traducerea necorespunzătoare a unei cărți bune este o jignire adusă persoanei autorului și muzei noastre. Am comite o mare nedreptate producând un text care nu se ridică cel puțin la nivelul originalului (spun acest lucru, pentru că am auzit colegi lăudându-se că traducerea lor este mai bună decât originalul!). În același timp, avem o răspundere față de publicul cititor, pentru care facem traducerile noastre. Am citit odată o traducere foarte neinspirată, care era nereușită mai ales pentru că era mult prea aproape de textul-sursă. Explicația traducătorului a fost că procedase astfel din respect față de autor... O gafă evidentă. Textul trebuie să sune bine și în limba-țintă, chiar și dacă acest lucru înseamnă că trebuie să ne îndepărtăm de original – nu avem ce face. Fac și eu parte din școala care spune că trebuie să rămânem cât mai aproape de original, dar nu cu prețul unei traduceri confuze. Relația dintre original și traducere – precum și cea dintre autor și traducător – este una destul de complicată, dar trebuie să avem în vedere întotdeauna atât interesele scriitorului, cât și pe acelea ale cititorului.

Ce vă leagă de Italia? Ați vizitat această țară? Ce anume v-a impresionat?

Am vizitat Italia de nenumărate ori. Prima dată am fost cu niște colegi de liceu pe insula Stromboli; cred că a fost prin anul 1972. De atunci, am revenit de multe ori, pentru vizite mai lungi sau mai scurte. Ce să nu-ți placă în Italia? O mare cultură europeană, o istorie fascinantă, spiritul mediteranean, bucătăria minunată, peisaje extraordinare... Regret doar că am vizitat Italia mai mult ca turist. Nu cunosc limba aproape deloc, nu am pe cine vizita în acea țară. Dar aceasta nu mă împiedică să mă simt foarte bine acolo oricând se ivește ocazia unei călătorii.


Copilă fiind, la prima călătorie în Țările de Jos, mi-am pus întrebarea cum s-ar fi descurcat unul dintre personajele mele favorite ale acelor ani, Don Quijote, dacă ar fi călătorit pe meleagurile dumneavoastră – am sperat că ar fi fost suficient de isteț să nu mai identifice inamici în morile de vânt. Oricum, am fost cucerită din primul moment în care am văzut silueta unei asemenea construcții. Prin ce se deosebesc Țările de Jos de alte state ale lumii? De ce, de exemplu, deși nu ar fi un caz unic, această țară pare a avea două capitale?

Ceea ce a determinat în mare măsură evoluția istorică a Țărilor de Jos este absența unui feudalism dezvoltat. Din cauza terenului – mlaștina la care m-am referit înainte –, nu au existat latifundii în Evul Mediu, nu au fost construite palate și castele mari, ci, dimpotrivă, a fost nevoie de o colaborare la nivel de populație pentru construirea unui sistem de apărare împotriva apei. Evident, este o simplificare ce spun eu aici, dar nu pot să rezum istoria unei țări în câteva propoziții. Un alt aspect, nu unic pentru Țările de Jos, dar foarte important, a fost spiritul comercial. Comerțul făcut de olandezi – care, în multe privințe, a fost pur și simplu furt colonial – a facilitat dezvoltarea unei clase urbane, organizată în bresle, care conducea țara printr-un fel de democrație (excluzând, bineînțeles, femeile și populația de rând). Această clasă nu a construit palate ca cele de pe râul Loire, ci case de lux, care până astăzi fac mândria orașelor olandeze. Dacă facem o comparație între pictura franceză din secolele al XVII-lea și al XVIII-lea și cea neerlandeză (olandeză și flamandă), constatăm imediat că în Franța era pictată aristocrația, în Țările de Jos burghezia bogată.
Ne place să ne lăudăm cu tradiția veche de a rezolva toate problemele sociale, economice și politice în baza unor înțelegeri și acorduri, fără să recurgem la arme ca să avem câștig de cauză. Este o imagine vanitoasă, dar are un nucleu de adevăr. Tradiția consfătuirii este profund înfiptă în viața publică din Țările de Jos. Vorbeam mai înainte de polderele olandeze; în anul 1996, un om politic a inventat verbul „polderen” („a poldera”), adică să se discute despre o anumită problemă politică până ce se ajunge, de comun acord, la un compromis. Din păcate, în ziua de astăzi, această bună practică este amenințată de partidele populiste, care oferă soluții înșelător de simple unor probleme deosebit de complexe. Pentru că există, ca în multe alte țări, din varii motive, o criză de încredere a populației în autorități (mai ales cele centrale), sunt prea mulți alegători care se lasă amăgiți de astfel de vrăjeli.
În ceea ce privește afirmația că am avea două capitale, trebuie să o contrazic. Nu avem două capitale. Haga nu este și nu a fost niciodată capitala Țărilor de Jos, dar este, din 1584, sediul guvernului. Pare o contradicție, pentru că, în mod normal (cu puține excepții), capitala este tocmai orașul unde își are sediul guvernul, dar am Constituția ca argument zdrobitor. De fapt, în baza Constituției, Amsterdamul este capitala abia din 1983. Constituția din 1814 preciza că Amsterdamul este capitala, dar cea din 1815 nu pomenește de așa ceva. Adevărul este, însă, că de secole, chiar și fără acest statut constituțional, Amsterdamul a fost acceptat de populație ca și capitala Republicii Țărilor de Jos Unite și, ulterior, capitala Regatului Țărilor de Jos. Amsterdamul este și orașul unde este întronat monarhul – acesta nefiind încoronat, ci doar întronat după depunerea jurământului.

Vă mulțumesc pentru amabilitate și vă doresc subtilitate în efortul dumneavoastră de a echivala o parte a textelor valoroase pe care literatura română le-a propus și, sunt convinsă, le va mai propune!

Notă bio-bibliografică
Jan Willem Bos este traducător, scriitor, lexicograf și ziarist. S-a născut în Olanda în 1954 şi a studiat limba și literatura română la Universitatea din Amsterdam. Între 1982 și 1984 a fost lector de neerlandeză la Universitatea din București. A tradus peste 35 de volume de proză, poezie, teatru din literatura română (prin programul TPS - Translation and Publication Support Programme al Institutului Cultural Român din Bucureşti sau din iniţiativa directă a unor edituri din străinătate) şi a publicat zece cărți despre România. În 2019 a primit premiul Martinus Nijhoff pentru traduceri, cel mai important premiu pentru traducere literară din Olanda. În 2018, a fost decorat de președintele României cu ordinul „Meritul Cultural“ în grad de mare ofițer.

Lansarea autobiografiei De la Rin la Dunăre și înapoi, Humanitas, 2022



Cu Luciana Tămaș, Amsterdam, 2004



Jan Willem Bos şi Magda Cârneci



Alături de Coen Stork şi Mircea Dinescu, Cluj, 2017



Lansarea volumului Suspect. Dosarul meu de la Securitate de Jan Willem Bos



Jan Willem Boscu ocazia primirii Ordinului „Meritul Cultural” în grad de Mare Ofițer, 2018



Veneţia, 2011